După efortul de a te auto-extrage din
impersonalul „se”, în care omul inevitabil cade permanent și
din care la fel se poate retrage permanen, printr-un travaliu intens, cartea “Isus al meu” este reconfortantă prin onestitatea ei. Deși autorul își
propune să fie o carte neîncadrabilă, ea poate fi încadrată din punct de vedere
al formei, al structurii, al tipului de demers. Ceea ce e neîncadrabil e
conținutul, dependent de asimilările culturale ale autorului, de efortul de
sinteză, de argumentare, de organizarea
coerentă, sau de lipsa ei, care sunt inerent unice fiecărei persoane, ca să ne
exprimăm familiar cu un termen tradițional și tocmai prin asta neautentic în
abordarea implicită a cărții, sau, dacă doriți, dau profilul unic al fiecărui
Dasein.
Deja în acest punct se simte nevoia unei
abordări mai structurate, care să separe stratul filosofic implicit al cărții
de stratul accesibil publicului larg oferit explicit prin ea. Am structurat
textul în următoarele părți:
·
Perspectiva
din care e scrisă cartea
·
Proiectul
cărții
·
Elemente
ale analizei ontice a lui Isus și a Bisericii
·
Mecanisme
ale opacizării la har
·
Posibile
foloase ale cărții pentru Biserică
·
Încheiere
Perspectiva din care e scrisă cartea
Lucrarea “Ființă și timp”, din
perspectiva căreia e scrisă
cartea “Isus al meu” este
dificilă, greu accesibilă
publicului larg. Ne putem face o imagine într-o anumită măsură din câteva
pasaje care se referă la termeni cum sunt teologie, credință, adevăr, om, sens,
tradiție. Paginile din extrasele de mai jos sunt după numerotația din ediția de
la editura Humanitas din 2003:
·
Religia are un aparat conceptual. Credința
ar trebui să fie rezultatul unei interogări, ori dogmele nu sunt supuse
interogației: „Teologia
este în căutarea unei explicitări mai originare a ființei omului în raportarea
ei la Dumnezeu, explicitare care este prefigurată pornind de la sensul
credinței înseși și care rămâne înlăuntrul ei. Încet-încet ea reîncepe să înțeleagă
ceea ce a suprins Luther, în speță că “fundamentul” pe care stă propriul ei
sistem de dogme nu este rezultatul unei interogări în care credința este
primordială și că aparatul conceptual pe care îl pune în joc în acest
„fundament” nu numai că nu este suficient pentru o problemă teologică, ci, în
plus, o acoperă și o deformează.” [10]
·
Omul este o ființare, iar teologia oferă o
explicitare a acestei ființări, una între altele în planul ontic, fără însă să
reușească să ajungă la adevăr, fără să aibă relevanță ontologică mare. „Celălalt fir călăuzitor pentru
determinarea ființei și esenței omului este unul teologic: [“Și a zis Dumnezeu
să facem om după chipul și asemănarea noastră”]. Antropologia creștin-teologică
pornind de aici și preluând totodată definița antică, dobândește o explicitare
a ființării pe care noi o numim om. Însă întocmai precum ființa lui Dumnezeu,
ființa lui ens finitum este și ea
intepretată ontologic cu mijloacele ontologiei antice. Pe parcursul epocii
moderne definiția creștină a fost deteologizată.” [48-49]
·
Teologia creștină este dominată de planul
ontic, de aspectele psihologice ale trăirilor umane. “Nu e deloc întâmplător că fenomenele angoasei și
fricii, care rămân îndeobște indistincte, au pătruns, ontic vorbind și de asemenea
– cu toate că în limite foarte înguste – ontologic, în spațiul teologiei
creștine. Acest lucru s-a petrecut ori de câte ori problema antropologică a
ființei omului în raportarea sa la Dumnezeu a căpătat preeminență și când
fenomene precum credința, păcatul, iubirea, căința au călăuzit interogarea
[190n]
·
Sensul ființei este deținut prealabil de
tot ce se află în planul ontic, care îl ascunde, și se cere dezvăluit. „Sensul este „către ce”-ul proiectului proiectului de la care
pornind ceva devine inteligibil ca ceva, iar acest „către ce” își primește structura de la deținerea-prealabilă, privirea-prealabilă și
conceperea-prealabilă” [152]
·
La adevăr putem avea acces numai fiind în
lume, dar el este într-un plan care trebuie dezvăluit. “faptul-de-a-fi-adevărat-, ca fapt-de-a-fi-des-coperitor, nu este
posibil decît pe baza faptului-de-a-fi-în-lume.” “logos-ului îi aparține starea de neascundere, aletheia.
Traducerea prin cuvântul “adevăr”, și mai ales determinările teoretice prin
care acest cuvânt este conceptualizat ascund sensul a ceea ce grecii, în
înțelegerea lor prefilozofică și “în chip de la sine înțeles”, au pus la baza
folosirii termenului de aletheia.” [219]
·
Omul este supus căderii din adevăr în neadevărul
caracteristic stării neautentice a lumii. „Starea de deschidere cea mai originară, adică
cea mai autentică – în care Dasein-ul poate fi ca putință-de-a-fi – este adevărul existenței.” “Constituției de ființă a Dasein-ului îi aparține căderea. În primă instanță și cel mai
adesea, Dasein-ul este pierdut în “lumea” sa. Înțelegerea,
ca proiect orientat către posibilitățile de a fi, s-a strămutat la rândul ei
acolo. Contopirea cu impersonalul “se” înseamnă domnia
nivelului public de explicitare.” “Dasein-ul, fiind prin esența sa supus căderii, este, potrivit constituției sale de ființă, în
neadevăr.”[221-222]
·
La adevăr se accede printr-un efort. “Întotdeauna, adevărul (starea de des-coperire) trebuie ca mai întâi să fie
obținut de la ființare cu forța.” [“printr-o străduință
supremă a gândirii”] [223]
·
Dasein-ul (ființarea omului) nu poate
decide să intre, ci numai să iasă din existență. “Oare Dasein-ul ca el însuși a decis de fiecare dată în chip liber – și
va putea el de fiecare dată să decidă – dacă vrea sau nu să intre în „existență”, devenind “Dasein” ?” [228]
·
Adevărul dispare odată cu Dasein-ul. “Un sceptic [cineva care tăgăduiește ființa adevărului, respectiv
cognoscibilitatea sa] nu
poate fi combătut, tot așa
cum ființa adevărului nu poate fi “dovedită”. Iar când scepticul este
unul factic și el neagă adevărul, atunci el nici nu are nevoie să fie combătut
în vreun fel. În măsura în care el este și s-a înțeles pe sine ca fiind astfel,
în disperarea sinuciderii el a suprima Dasein-ul și, o dată cu aceasta,
adevărul. Adevărul nu se lasă dovedit în necesitatea lui, deoarece Dasein-ul,
înainte de toate, nu poate, în ce-l privește, să fie supus dovezii.” [229]
·
În lume nu există adevăruri eterne. “Afirmarea unor “adevăruri eterne”, cît și amalgamarea “idealității” Dasein-ului (întemeiate
fenomenal) cu un subiect idealizat absolut țin de acele reziduri ale teologiei
creștine care sunt încă departe de a fi fost radical expulzate din problematica
filozofică.” [229]
·
Moartea este o posibilitate a Dasein-ului, nu o componentă
în interpretarea vieții. “Antropologia
elaborată în teologia
creștină […] a văzut moartea ca o componentă în
interpretarea vieții.”
[249n]. “Moartea este o posibilitate de ființă pe care Dasein-ul însuși are de fiecare dată să
și-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în fața lui însuși în putința lui de a fi
cea mai proprie. În această posibilitate, Dasein-ul are ca miză pur și simplu
al său fapt-de-a-fi-în-lume. Moartea sa este posibilitatea
de-a-nu-mai-putea-fi-Dasein.”
[251]
·
Timpul
are o finitudine absolută, așa cum are și omul. În vedere posibilității morții
omul se desăvârșește, dacă duce o viață autentică, desprinsă de dominarea
planului ontic. Cum spune domnul
Liiceanu în excursul final al cărții Ființă și timp: „Fiind expresia temporară
a grijii, fiind intim legat de constituția de ființă a Dasein-ului, timpul își
pierde alura de eternitate monotonă care curge “peste lucruri și oameni”, către
un viitor determinat. Temporalitatea orginară este finitudine existențială,
finitudine a vieții modelată în permanență de un sfîrșit anticipat. E timpul
prin care ne “săvîrșim din viață” desăvârșindu-ne, e timpul care “închide”, care ne
de-finește, care dă contur putinței de a fi.” (pag. 625 în Ființă și timp, Ed. Humanitas, 2003).
·
Tradiția împiedică Dasein-ul să dezvăluie
adevărul și să se desăvârșească în timpul finit avut. “Dasein-ul nu are numai înclinația de a cădea sub
dominația lumii sale (a lumii în care el este) și de a se explicita pe sine ca
un reflex al acesteia; Dasein-ul cade totodată sub dominația tradiției sale,
surprinsă mai mult sau mai puțin explicit. Aceasta îl scutește de sarcina de a
se conduce singur, de a interoga și a alege.” [22]
Acesta e contextul în care are loc
exercițiul de gândire liberă al Dasein-ului Gabriel Liiceanu asupra Dasein-ului
Isus, întemeietorul religiei creștine. Încă de la nivel de presupoziții Isus nu
poate fi Adevărul, pentru că se află într-un plan ontic, el însuși având nevoie
de dezvăluire a adevărului îjn sine. Dogmele nu pot fi adevăruri absolute,
pentru că sunt asociate unei tradiții ontice. Nu poate exista viață după
moarte, pentru că timpul e cu totul finit.
Se poate observa că există unele analogii
între perspectiva heideggeriană și creștinism: omul cade din ceva în lume, omul
trebuie să facă efort ca să se desprindă de starea în care a căzut. Dacă în
creștinism omul se străduiește pentru mântuire, pentru a cunoaște Ființa aflată
dincolo de moarte, urmând practici tradiționale, în perspectiva heideggeriană
omul se desăvârșește, dacă e autentic, având în față perspectiva morții
definitive, prin efortul să individual de gândire și acțiune autentică. Cineva
ar putea spune că ce face Heidegger e să contruiască un fel de teologie
profundă, angajată ontologic, a Ființei, în absența uneia în spațiul său
cultural protestant. S-ar mai putea spune și că este o convergență
neintenționată cu ortodoxia în chestiunea neautenticității teologie
raționaliste occidentale, care pentru Heidegger era întreaga teologie.
Cum se transmite mai departe, altor
Dasein-i mai tineri acest ethos heideggerian ? Care este relația cu Dasein-ul
lui Isus, cum poate fi el de folos în afara religiei creștine pentru Dasein-ul
autentic ? Vom afla din această carte.
Proiectul cărții
Un proiect al unui Dasein nu poate fi
decât unul personal și unic: “voi încerca
să scriu un “volum personal”. Unul neîncadrabil. Unul care ar refuza eticheta.”
(11) “Am vrut să ofer un document de înțelegere obținut
la capătul unui efort personal de gândire” (14)
Dasein-ul este un erou : “Și cum, în condiții de intoleranță extremă,
mintea noastră mai poate încerca să fie liberă ? Iar încercarea ei de
distanțare ar putea fi privită, dacă nu binevoitor, măcar cu oarecare
îngăduință ?” (14) „Îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre
o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu,
sau atei agresivi.”
Isus este o ființare, un Dasein: „<Isus
al meu> e omul căruia, din toată specia umană, i-a păsat cel mai mult ! Asta
spun și eu. Atât de mult încât a devenit Dumnezeu.” (12)
De la Biserică nu așteaptă nici un dialog,
pentru că este instalată în ontic: „cu clerul, de orice confesiune, dialogul nu
e cu putință, orice preot, prin dogmă, e instalat a priori în adevăr” (11), iar
adevărul am văzut că nu poate exista în planu ontic. “Aș fi însă fericit să
întâlnesc un cititor care să-mi vină în întâmpinare cu libertatea efortului său
de gândire” (14). “Asta însemnând: fără teama de-a exprima gânduri adunate în
mine de-a lungul vieții, punându-mi cap la cap lecturile, cântărind toate argumentele
și – mai ales – lăsându-mi mintea să judece acolo unde alțiise mulțumesc să
invoce “virtutea credinței”” (15).
Proiectul cărții are trei momente:
·
Sinteza
ontică nepărtinitoare, fie și distorsionată intepretativ, a faptelor și ideilor
în circulație. Ea subminează extremismele întemeiate pe folosirea selectivă,
distorsionând realitatea istorică, a creației culturale (le subminează PR-ul,
propaganda).
·
Ocrotirea
altor oameni care vor să gândească liber. “Îmi place să ocrotesc, să iau în
grijă, să protejez, să îndrum, și să mă bucur că meditația prietenului m-a
făcut să-mi descopăr “dimensiunea angelică”: sunt protejat, deci protejez. Așadar,
poate sunt și eu un pic de înger.” (266) Acești oameni sunt Dasein-ii care vor duce mai departe gândirea
liberă într-un efort înlănțuit de finitudini temporale.
·
Supunerea
propriilor idei și texte
criticii altora persoane (exemplificată în carte prin schimbul de scrisori cu
Horia Patapievici, Andrei Pleșu și Martin S. Martin, 267-293). Aici se
încadrează și dorința explicită ca cititorii să urmeze ei înșiși un drum al
gândirii. Cei care continuă gândirea liberă nu trebuie să o facă mimetic,
printr-o tradiție a conținutului gândirii, ci urmărind fiecare liber într-un
mod eroi exemplu proiectului paradigmatic heideggerian, repetate în privința
altei teme aici de Gabriel Liiceanu.
Observărm că structura cărții e
încadrabilă, iar conținutul nu. Tiparul este cel al permanenței gândiri libere ca fundamentală omenității noastre.
Elemente ale analizei ontice a lui Isus și a Bisericii
Isus este un Dasein mai aparte, “Un
exemplar strălucit și unic, cum nu s-a mai născut și nu se va mai naște
niciodată, unul care îi socotea din capul locului pe oameni, pe toți oamenii,
semeni, așadar, unul care nu putea decât iubi și îndemna la iubire, rupând
astfel cercul vicios al condiției umane.” (17). Iisus a devenit Dumnezeu, adică
în timpul ontic, în cadrul unui proces istoric, s-a transformat în Dumnezeu
pentru a transforma specia umană în bine.
Dasein-ul “Isus a gândit acest salt în termenii unei experiențe divine”
(93). “Anvergura morală a lui Isus a creat așadar o nouă stare morală a
omenirii” (95). “Tot ce e mare în Evanghelii e prin ricoșeu moral.” (214). Eventual
“Isus trebuie privit nu ca un caracter, ci ca un apriori al moralității umane”
(121), ceea ce sugerează că cel puțin metaforic că Isus ar putea avea o
relevanță ontologică în sens heideggerian, chiar dacă numai pe un palier al
grijii (Sorge).
Grâul se cerne de neghină rațional, nu
prin dragoste: “M-am întrebat apoi ce ar simții Isus dacă ar ști câți oameni și
câte Biserici s-au învrăjbit pe marginea unui detaliu sau al altuia” (29). Valorile
promovate de personajul istoric Isus au un rol în domesticirea speciei umane,
problema fiind că sunt încorporate într-un strat mitologic: “Rolul enorm al acetor valori în domesticirea speciei umane este
contracarat, sau trecut în plan secund, de latura fabulatorie.” (32). “Teologia își creează complicații mitice pe care apoi nu
știe cum să le introducă în real.” (63). În mod rațional
ceea ce unește toate doctrinele creștine este o „etică a mânturii” (44), care
la o adică poate fi și seculară, dezvelită de bagajul mitologic. Credința e
interpretată în termeni psihologici, ca “ostoire a speranței” (240).
„Componenta afectivă supradimensionată îi
conferă oricărei religii (mitice, biblice sau politice) enormul ei potențial de
violență. (55).
Deciziile asupra învățăturii de credință,
resursă în procesul de mântuire, sunt rezultatul unor procese ontice, fără nici
o relevanță ontologică: “În concluzie: ereziile sunt variantele norocoase ale
unei învățături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr.” (40). Biblia
e o ființare culturală, literară, pusă în slujba valorilor morale ale omenirii:
“Niciodată literatura nu a fost pusă cu atât forță, ca în Biblie, în slujba
valorilor morale ale omenirii.” (51).
Respingerea din start a realității
oricărui proces prin care transcendentul se manifestă ontic (minuni, duh
proniator) duce la percepția că transcendentul este reificat de om și vândut
prin instituții: “Iar negustorii de transcendent, de la preoții egipteni și
până la arhiereii tuturor Bisericilor de azi, vând marfa asta în cele mai
somptuoase monumente ale lumii: temple, catedrale, moschei...” (59).
Centrul de greutate al vieții este în
citire și gândire. Rugăciunea nu are nici un loc în viața aflată pe drumul
gândirii, este un produs secundar asociat unor nevoi psihologice. Credința s-ar
întemeia pe un subînțeles, pe o înțelegere neexplicitată, fără nici o legătură
cu experiența empirică personală a omenilor. Evlavia este rezultatul unui
trebuie, al unor norme ale tradiției, nu manifestarea unei iubiri agapice
direct și personal trăite.
Isus e transformat finalmente într-o “etică
universală” (191), “asemenea statuilor eline curățate de fardul și kitschul
culorilor și devenite pure în albul marmurei lor” (211). Mesajul moral al
creștinismului e idolatrizat pe cale rațională și din considerente estetice.
Mecanisme ale opacizării la har
Autorul face în câteva locuri aluzii la o
potențială deschidere spre credință. Avem de a face cu un volum „prin care n-aș
fi dorit să contest credința nimănui și din care, oricum, urma să rezulte că-i
invidiez pe cei ce aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă făcusem
vrednic.” (11) „Voi regreta, desigur, că Dumnezeul pe care nu-l poți pipăi
decât cu ochii minții și-ai sufletului nu și-a coborât harul și asupra mea,
îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este, și nefiind mai niciodată
prezent acolo unde era așteptat să fie.” (15) “Rândurile acestea reprezintă o digresiune inaugurală, un soi de rugăciune și
de pregătire interioară înainte de a porni la drum.” (16). Cu toate aste exprimă refuzul “nebuniei”
(“nu mi-am pierdut totuși
mințile”) de a citi lucrarea
lui Dumnezeu în propria
viață: “Așa se face că, fără
să fi ținut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima
pagină a cărții în Vinerea Mare m-a pus pe gânduri…” (18).
În termeni practici ortodocși asta
înseamnă că duhul e în preajmă și dă semne prin îngerul păzitor, dar nu poate
intra din cauza unei opacizări, a unei învârtoșări a sufletului. Pot fi enumare
câteva mecanisme ale opacizării sufletului:
·
Prin
amestecarea unor elemente specifice stadiului estetic kierkegaardian în evaluarea
celor sacre: “Semnificarea divinității lui Isus prin scrierea pronumelui cu
majusculă (El, Lui, etc) este de un prost gust desăvârșit” (119), “ideea
simbolismului cosmic care stătea în centrul ei [a cărții „Simbolismul Crucii”]
și a legato-ului universal care rezulta din ea îmi producea adevărate jubilații
estetice.” (130).
·
Aducerea
întregii înțelegeri despre Iisus în planul ontic, al explicațiilor raționale,
al argumentelor. Nu se dă curs ocaziei de a vorbi despre El fie și la nivelul
mai profund al ontologiei heideggeriene, probabil pentru că L-ar scoate din
registrul Dasein-ului.
·
Asumarea
unei vieți filosofice, transformarea filosofiei în mod de structurare a
întregului drum al Dasein-ului propriu. Un altul ar putea fi să crezi că ai de
partea ta rațiunea (150) în condițiile în care rațiunea umană e în evoluție,
filosofia însăși evoluează și poate fi dusă mai departe.
·
Scientismul
naiv, creditul necritic acordat teoriilor științifice (care în mod esențial
aparțin planului ontic) în privința relevanței lor pentru discutarea temelor
fundamentele ale religiilor (de exemplu teorie evoluției biologice și
culturale).
·
Anticlericalismul,
rezultat din înțelegerea distorsionată a ce înseamnă Biserica, inevitabilă când
Isus e un Dasein: “Prin Isus, transcendentul intră în lumea umil […]. Prin
Biserică, în schimb, transcendentul se instalează în lume tăind și spânzurând.”
·
Disprețul față de cei evlavioși, care pot vedea
cruci și unde nu sunt ca obiecte, e un alt mecanism de opacizare: “nu e departe de babele habotnice care
pupă microfonul reporterului TV, crezând că e cruce.” (218).
·
Insistența
pe ce este rău în instituția Bisericii, făra acorda prea multă atenție
manifestărilor autentice.
·
Asumarea
filosofică a unei sintagme greșit formate categorial cum este “etica iubirii” (iubirea creștină este pe alt
palier decât etica) împiedică deschiderea drumului spre primirea harică a
iubirii, spre dezvăluirea ei ființială în cel care se vede pe sine ca Dasein.
Conștientizarea acestor cauze ale
opacizării, permanențe ale omenității
noastre, poate fi de folos
Posibile foloase ale cărții pentru Biserică
Dar nu numai Dasein-ul autor sau citutor
are profit din citirea cărții, ci și Biserica. Un serviciu important adus de
carte este evidențierea limitelor teologiei bazate pe gândirea omenească, în
particular al celei academice. O astfel de teologie nu pare să poată fi
apărată în privința adevărului ei în
absența unei teologii practice a îndumnezeirii.
Domnul Liiceanu se manifestă, după cu
reiese din text, ca un Iov al lipsei de credință. Fără intenție diseminează în
lumea seculară informații cheie despre Iisus Hristo și credința creștină.
Fenomenul ar putea fi numit harisma non-harismaticului [1], o formă de pastorație a cuiva care e conștient de limitele lui. Omul în
fața non-sensului alegerii caută “mântuirea” prin necredință, o formă de
perenizare a Dasein-ului în condiții de finitudine a timpului. Se prezintă ca
un fel de Cain nevinovat fără să știe de ce, cum am văzut: „Urma să rezulte
că-i invidiez pe cei care aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă
făcusem vrednic.”, sau parafrazând: „De ce nu pogori harul tău asupra mea,
Doamne ? Ce am făcut ? Unde am greșit ? Caut binele în toată viața mea, nu vezi
?”
Amestecarea aspectelor psihologice cu cele
duhovnicești în discursurile publice, sau încurajarea și tolerarea acestora,
poate duce la perceperea credinței ca sursa violenței, nu calea prin care ea
este eliminată din comportamente în urma despătimirii. Credința nu e în
registrul afectiv, deși îl angajează ontic.
E de dorit evitarea instituționalizării
controlului comportamentului uman pe criterii religioase (situația
Calviniștilor , pagina 63-64, situația fundamentalismelor religioase și
simbiozelor lor cu politicul).
Insistența oamenlor Bisericii pe fapte
bune în zona sfaturilor duhovnicești poate crea impresia că miza e
coportamentul social moral și capitalul social aferent lui. Ori acestea sunt
numai resurse necesare pe talerul judecății, nicidecum un scop final, iar din
punct de vedere secular produse secundare de utilitate publică ale
creștinismului. Altminteri există riscul social al idolatrizări eticii, al
legii morale, în forme seculare. Faptul că fenomenul există arată că în trecut
în Biserică s-au făcut greșeli care au permis apariția lui.
Umilitatea ierarhilor și a clerului în
general e de folos pentru controlul reacțiilor anti-clericale.
Cenzurarea libertății gândirii altor
oameni trebuie evitată cu orice costuri aparente pentru Biserică, pentru a
împiedica mecanismul social al victimizări și a lăsa să se vadă efectele
folosirii “darului divin al liberei cugetări” (258) asupra vieții oamenilor.
În contextul nostru românesc este necesară
publicarea dosarelor CNSAS ale clerului, “Căci “se sparie gândul” de ce este acolo”. Dacă nu se poate da o dezlegare instituțională,
se poate face de către fiecare în parte, sau de către rude, pentru clarificarea
situației.
Un palier de semnificație a cărții
domnului Gabriel Liiceanu care se va lămuri în viitor este cel al unei posibile
spovedanii publice, sau chiar al unui nebun întru Hristos cu armele
fenomenologiei, un câine filosofic mort pe care îl ia după el se străzile
orașului, asemenea Sf. Simeon.
Mântuirea celor care nu pot recepta harul
se poate face prin cei credincioși. Ei întrețin focul care luminează etica seculară,
după tradiții care țin în lume permanențele
omenității noastre.
Încheiere
Filosofia nu aparține domeniului
„științelor” omului, ci mediază la un nivel superior de reflexie între
câmpurile de cunoaștere ale științelor naturii, vieții, pământului, sociale,
umaniste, conturând domeniile, căutând limitele, dar și folosul lor. O
perspectivă similară, de înțelegere a rostului cunoașterii, dar în cu totul
altă direcție, în raport cu alte procese, o are și teologia în sens propriu,
adică practică, teologia care urmărește unirea Cu Dumnezeu a omului [2]. Dogmatica
creștină nu transformă ființa omului într-o problemă ontologică, ci oferă altă
perspectivă, asimptotic nediscursivă, în care dogmele sunt trepte necesare,
validate empiric prin tradiție, în procesul de îndumnezeire, de eliminare a
opacității la har, dezvăluire și apropiere practică, efectivă, de ființă.
Gândirea creștină nu are valoare ca proiect autonom, ci ca rucodelie, ocupație
onestă oarecare, conform darurilor, talanților fiecăruia, în procesul de
sfințire a vieții.
Într-o țară în care faptele rele și
proasta educație copleșesc în spațiul public tot ce este valoros, domenii
complementare cultural care oferă perspective asupra lumii - știința, religia,
filosofia - au datoria să coopereze pentru ajunge cu toții la liman. Este mai
puțin relevant azi din punct de vedere social cine este cel mai important, unde
se află cunoașterea cea mai relevantă, sunt mai puțin importante adevărurile
susținute de fiecare, cât însăși ideea ca în mod onest, autentic, cu respect
față de semeni, să cauți și altceva decât plăcerile inferioare egoiste și a
face rău. Cartea “Isus al meu” are capacitatea să stimuleze o astfel de
cooperare între adepții unor proiecte existențiale diferite pentru binele
oamenilor. Prin folosirea retorică sau interesată sau din necunoaștere a unor
părți din ea desprinse de stratul de înțeles pe care îl dă întregul în care
sunt încorporate poate să ducă și la discordie, dezbinare, comportament tribal.
Cartea putea fi scrisă cu mai multă atenție pentru a nu putea fi deturnată cu
ușurință de la scopul ei.
Responsabilitatea interogării și alegerii
e la fiecare cititor care vrea să se conducă fie singur, heideggerian, fie
încercând în mod ontologic, nu ontic, să fie în armonie cu lumea, oamenii și
Dumnezeu, după cum i s-a dat.
Filosofia și teologia sunt ambele
păstrătoare ale permanențelor omenității
noastre [3] prin exerciții de libertate diferite și la fel de respectabile,
într-o iconomie complexă a folosului: prima prin puterea rațiunii umane care
vrea să nu mai existe Dumnezeu, a doua prin puterea oamenilor care prin umilință
au primit harul lui Dumnezeu.
Mulțumim din domnului Gabriel Liiceanu
pentru această plină de folos carte.
Note
[1] Datorez această expresie domnului
Marius Vasileanu, căruia îi mulțumesc și pe acestă cale.
[2] De exemplu aici: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sfintenia-nu-este-o-desavarsire-morala-ci-unirea-omului-cu-dumnezeu
[3] Expresie preluată din textul Moga P
Pr., 2020, Să reperăm permanențele omenității noastre, indiferent de
concretețea unei anumite civilizații, în Vasileanu M. (ed.), 2020, Creștinul
ortodox în veacul XXI – schițe pentru un portret, Ed. Lumea Credinței,
București, 101-104
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu