Planul național de investiții în reziliența sufletească

Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.

 

Transformarea  urii de sine și vrajbei acumulate în țara noastră în reziliență comunitară necesită investiții în ceea ce numim popular suflet, iar aceasta se face prin cultură. Fabrici și uzine am mai avut și nu au rezolvat singure nici măcar problemele statului. Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, cu educație, cultură înaltă, cultură de mase, ceva ce ne ține împreună printr-un mod de viață desprins de animalitate. Nu găsim nimic din toate acestea în Planul Național pentru Redresare și Reziliență. De ce ?

 

Nu găsim mai nimic nici despre aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem, nimic serios despre natura fără de care viețile noastre sunt de neconceput. Nimic serios despre serviciile publice pentru menținerea capitalului social, natural, cultural al țării, despre instituțiile care contribuie la perpetuarea lor. Nu are nimeni nevoie să fie dus de mână de către stat, dar nici nu e acceptabil ca statul să fie centrat numai și numai în jurul banilor și să submineze valorile perene. Una e ce fac persoanele, inevitabil egoiste într-o anumită măsură, alta e misiunea organizațională declarată. Planul Național pentru Redresare și Reziliență trebuie să reflecte interesele națiunii, misiunea organizațională, nu ale persoanelor care l-au scris sau ale intereselor de grup pe care le reflectă.

 

Există un corp de cunoaștere științifică în spatele abordării europene a rezilienței. Una dintre dimensiunile cheie ale rezilienței este reziliența comunitară. În contextul european și atlantic reziliența instituțională a Bisericii la scara de timp a mileniilor și capacitatea de refacere după comunism sunt evidente. Indiferent de modul de raportare la credință externalitățile pozitive ale instituțiilor creștine în ce privește reziliența sunt recunoscute. Peste tot în lume instituțiile religioase au un rol cheie în recuperarea după dezastre. Capitalurile cultural, spiritual și simbolic, au contribuții decisive la buna funcționare a unei țări.

 

Situația pe termen scurt, cel mult mediu, a efortului de instrumentalizare a credinței dominante statistic în România în jocul geopolitic nu trebuie să ducă la subminarea producției de beneficii pe termen lung prin care Biserica susține reziliența comunitară. Comunitatea umană e cea care permite apariția și dezvoltarea existenței statului, nu invers. Nu există posibilitatea de construi de la zero comunități prin educație seculară de stat. Procesul de schimbare în sens iluminist se poate face numai din mers, trans-generațional, așa cum se repara din mers corabia lui Tezeu. Situația viitoare a identității unei țări nu poate fi anticipată, nici proiectată, ea trebui întreținută pas cu pas în funcție de ce nu merge bine. Când ceva merge bine nu schimbi.

 

Așa stând lucrurile, e foarte curios că nu sunt bani publici și pentru instituțiile care susțin cultura în planul pentru reziliență: edituri, biblioteci, librării, platforme electronice de acces la cultură, muzee, restaurarea monumentelor istorice, caselor memoriale, alte asemenea. Acestea contribuie foarte mult în UE și România la creșterea rezilienței prin înscrierea dinamicii statelor și societăților în atractorul unui comportament public cu unele note de moralitate, mediind transferul către toți, cetățenii țării a externalităților pozitive produse Biserică de-a lungul istoriei. Mecanismul este fie prin imitarea directă de către o parte din cetățeni, a celor care urmează în măsură mai mare pe Hristos, aceștia fiind din familiile lor, fie prin consumarea unor produse culturale de interes general care pot fi produse în formele lor specifice numai într-o civilizație creștină.

 

Separarea Biserică - stat în democrațiile liberale este foarte bună câtă vreme continuă să existe acest cuplaj cultural între procese cu scară de timp milenară spirituale și cele cu scară de timp de zeci de ani (cam cât durează o anumită formă a statului). Este specific creștinismului că nu vrea teologic vorbind să aducă funcționarea statului la scara de timp a proceselor spirituale, așa cum vor alte religii. Modelul bizantin bicefal este contingent.

 

Trebuie spus explicit că acest text nu este o pledoarie pentru finanțarea Bisericii de către stat, ci pentru complementaritatea dintre cele două entități și finanțarea serioasă a sectorului cultural ca loc unde spațiul secular și cel al credinței se întrepătrund în mod natural, cu valoare adăugată pentru ambele părți. Nu avem nevoie de un plan național de investiții în reziliența sufletească, ea există deja, altfel am fi dispărut până acum de pe hartă. Statul nu are nici un merit în asta, din contră, prin falsificarea comunistă a istoriei oficiale a subminat-o. Unei falsificări nu i se opune o altă falsificarea, ci numai adevărul, situația reală a istoriei României, inclusiv a Bisericii, trebuie să fie transparentă. Acestă istorie reală și alte bunuri esențiale ale gândirii și sufletului sunt în planul culturii cu discernământ, având ca public țintă pe toți cetățenii. Aici e spațiul adevărului nemilitant, nemisionar și fără propagandă, adevărul dialogal al lui John Stuart Mill, al gândirii libere, aici se nac opiniile singurale împotriva cursului aperent al istoriei dintre care toți cetățenii aleg liber ce să consume și cum să interpreteze și schimbă istoria. E spațiul unor cărți minunate ca Isus al meu, al unor traduceri seculare din Psalmi, e spațiul popularizării științei și poeziei, artelor de toate felurile. Fără acest spațiu al culturii vii, al dialogului și punților neproiectate rațional între mentalități, o țară nu poate fi rezilientă.

 

Ne e suficient ca decidenții să livreze servicii publice reale în mod corect, echilibrat, acoperind ce e necesar la scara de timp a unui ciclu electoral ca investiții în toate formele de capital, cu toată atenția pentru vieța culturală.

 

Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.

Recunoştinţă Preşedintelui Trump şi SUA, succes Preşedintelui ales Biden

 

Ca specialist în domeniul ecologiei şi dezvoltării durabile sunt recunoscător domnului Trump pentru că a obligat la realism instituţiile, programele şi politicile care vizează rezolvarea problemelor globale de mediu. În loc să fie folosite numai pentru rezolvarea problemelor ele au fost acaparate de la o vreme de o industrie ong-istă şi politicianistă dominată de aşa zişi experţi în  bunul mers al omenirii. Acest proces s-a întâmplat şi în alte domenii ale serviciilor publice, cum s-a văzut recent şi în cazul sănătăţii publice şi OMS.

 

Mandatul domnului Trump a evidenţiat situaţia de impostură intelectuală şi a subminat credibilitatea expertocraţilor de mediu, de sănătate, etc, angajaţi politic. Acţiunile sale reflectă interesele tuturor cetăţenilor care erau instrumentalizaţi pentru bunăstarea unei minorităţi tehnocratice holiste, pretins interesate de salvarea speciei umane şi a planetei, fără nici o consideraţie pentru fiecare om în parte şi racordate la instituţiile de forţă ale statelor (o aripă internă a acestora).

 

Există consecinţe imediate la nivelul Uniunii Europene şi cel al României. Clasele administrtive şi politice dominante sunt obligate să îşi ajusteze practicile pentru a nu lăsă să crească ceea ce ele construiesc cultural prin industria PR-ului ca fiind ceva diabolic, "populism" şi care este o contrareacţie naturală a oamenilor care vor să îşi apere modurile de viaţă de proiectele raţionaliste, constructiviste de dezvoltare, în care mintea, persoane, vieţile sunt piese într-un joc de lego imaginat de experţi. Rolul onest al experţilor este să numai livreze cunoaştere, informaţii, nu să ia decizii în locul altor oameni.

 

E la fel de limpede că rolul domnulu Trump nu putea fi jucat decât într-o ţară ca SUA, în care rotaţia reală la putere este un fapt instituţionalizat durabil. Modelul de verificări şi contraponderi din SUA merită urmat de orice ţară a unor oameni liberi. De aceea se cuvine să vin recunoscători Statelor Unite ale Americii pentru ce au făcut direct şi indirect pentru România în mandatul domnului Trump:

·         Consolidarea flancului estic al NATO, din care facem parte.

·         Echilibrarea jocului de verificări şi contraponderi european prin eliminarea din zona centrală social a exceselor politicilor stângiste ale unor politicieni europeni şi consolidarea astfel a politicilor de centru dreapta liberale şi creştin-democrate în mainstream-ul opţiunilor electorale. Esenţială nu este o ideologie sau alta, ci ca nici una să nu aibă monopol sau să domine politic prea mult timp.

·         Avansul important al procesului de pace în orientul apropiat, unde România are interese tradiţionale şi un mare potenţial de cooperare şi dezvoltare.

·         Eliminarea partidei filoruse şi filochineze de la putere cu aşezarea solidă a României pe traseul unei dezvoltări durabile a oamenilor liberi într-o societate a libertăţii în următoarele decenii.

 

Toate acestea sunt stimulente şi oportunităţi pentru ca industria organizaţiilor neguvernamentale de mediu şi pentru sectorul de cecetare şi academic să livreze rezultate reale pentru rezolvarea problemelor de mediu în loc să se angajeze direct şi indirect în afaceri lucrative fundamentate ideologic. Expertiza existentă va fi inevitabil folosită la ceva onest în raport cu cetăţenii pentru că piaţa acum cere mult mai mult realism şi pragmatism decât înainte de mandatul domnului Trump. Manipularea ideologică va deveni marginală.

 

Recunoştinţă, aşadar, Preşedintelui Trump şi SUA, succes Preşedintelui ales Biden.

Instituțiile: între oameni iubitori și făcătorii de rele

 

Cineva s-ar putea întreba cum a fost posibil ca statul român să reziste în condițiile prezenței în poziții de decizie importante a unor oameni de felul domnului Bogdan Olteanu și nenumăraților ca domnia sa. Cunoașterea proceselor de evoluție culturală ne permite să înțelegem despre ce e vorba. Ne este utilă și pentru identificarea trăsăturilor necesare unor oameni de stat.

 

O primă observație ar fi că instituțiile în ele însele nu pot asigura calitatea resursei umane, ele pot filtra, modera, nuanța materialul uman preexistent care trebuie să includă într-o anumită proporție ceva de calitatea pentru ca procesul să semene cu a căuta acul în carul cu fând. Proiectul raționalist al educației universale instituționalizate este din start unul eșuat prin însăși natura fenomenelor sociale. Instituțiile sunt evoluate cultural ulterior trăsăturilor prin care identificăm oamenii iubitori și sociopații ca extreme ale situațiilor umane din punct de vedere social. Scara de timp a funcționării instituțiilor este scurtă, de ordinul deceniilor, în timp ce procesele care duc la apariția și stabilizarea socială e unor trăsături, atitudini și comportamente umane sunt transgeneraționale și informale, de selecție grupală fără control din partea vreunui decident. Etatizarea completă a societății cu gestionarea copiilor încă din burta mamelor sau chiar din-ainte nu face decât să distrugă total astel de procese informale și implicit societățile respective în scurt timp. Ar fi ca și cum am vrea să proiectăm și simulăm funcționarea sistemului climatic planetar în eprubete: procesul planetar (evoluția culturală informală) are o scară diferită de ce se poate întâmpla într-o eprubetă (scara instituțiilor).

 

Proiectul instituțiilor religioase nu e cu nimic diferit de cel al altor instituții, el stabilizează, întărește prin stimuli de scară mică un proces amplu care preexistă, dar nu îl poate înlocui. În cazul creștin, Biserica așa cum este ea reglementată uman efectiv în toate specificările nu poate exista în afara lucrării harului în lume, facultățile de teologie nu ar folosi la nimic, clădirile de cult ar fi simple imobile, ș.a.m.d. Durabilitatea mai mare a instituției Bisericii față de alte instituții vine dintr-un comportament adaptativ uman de recunoaștere a stabilității unor lucrări în lume printr-o stabilitate a trăsăturilor sale culturale și printr-un capital de cunoaștere cât mai realist din punct de vedere teologic. Când trimitem sonde în spațiu respectăm legile fizicii, când încercăm să nu ne afundăm în rău respectăm legile numai parțial discursivizate ale credinței, încorporate într-un know how al tradiției. E important să ne dăm seama că nu instituția religioasă ca atare e cea care generează procesele fundamentale, ele preexistă, așa cum se poate urmări firul funcționării lor din vechiul testament spre noua lege și nu putem știm cu nimic viitorul în detaliile mersului lor. Cum s-ar spune, noi nu suntem proprietarii harului, ci numai gestionăm cu nevrednicie mici aspecte tainice ale lucrării lui în lume, taina fiind mai profundă decât ce înțelegem noi ca fiind taine, așa cum regularitățile fizicii sunt în mod natural mai profunde decât ce știm la începutul unui secol oarecare, XXI.

 

Din această mică schiță de idei putem se poate ajunge la câteva lucruri simple:

·         Din punct de vedere explicativ, statul român nu a intrat în colaps pentru că este traversat, încorporat în, situat sub influența unor factori asociați unor procese de scară mult mai mare decât ce ar putea face el. Sunt procese care perenizează existența oamenilor care urmăresc binele, oricâtă contraselecția ar exista în instituții. Aceste procese lucreză micro la scara familiilor, așa cum valurile lucrează cu molecule de apă dar rămân valuri, adică regularități de scară mult mai mare. Familiile românilor nu au intrat cu totul în colaps nici în timpul experimentului comunist, nici după și au făcut statul să supraviețuiască printr-o infuzie socială de oameni iubitori, mulți fără să o declare ca să nu fie agresați. Dar ei există, sunt peste tot. Dintre cei tineri foarte mulți și tot mai puțini în clase de vârstă mai mari și spre vârful instituțiilor, prin contraselecție. Nu însă atât de puțini încât să nu conteze.

·         Din punct de vedere practic instituțiile religioase nu pot contribui în mod direct la bunul mers al instituțiilor lumești diferite de ele, pentru că și cele religioase sunt tot lumești. Instituțiile religioase au ca rol natural să gestioneze transmiterea transgenerațională a culturii și practicilor de folos pentru pentru permanenta apariție a oamenilor iubitori de Dumnezeu și semeni. Acești oameni apar și fără instituțiile noastre religioase, dar scara socială de apariție este mai mică.

 

Două comentarii cu privire la rău și instituții:

·         Fundamentul funcționārii lumii este dragostea lui Dumnezeu fațā de creație  şi a unor oameni fațā de creator şi creația Lui. Orice formā de instituționalizare degradeazā acest fapt la niveluri mai mult sau mai puțin pātrunse de rāu.

·         Cunoaşterea, regulile, economia, arta nu pot fi decât frustrante pentru oricine le primeşte şi trāieşte decuplat de fundamentul dragostei. De aici lipsa de delicatețe. Creativitatea maximā a oamenilor în orice domeniu e în contextul dragostei faptice, de susținere. Nici un rol asumat sau oferit nu poate compensa slābirea relației cu binele. Nu e nici o diferențā instituționalā de fond între cele religioase şi restul, nici între felul cum joacā roluri cei care le populeazā, în acest aspect toate sunt omeneşti.  Toate funcționeazā mai bine dacā se aflā pe acolo şi oameni iubitori, iar asta nu va scrie în fişa postului, nici în “job description”. 

Trei comentarii cu privire la relația dintre Biserică și stat:

·         Nu are nimic dumnezeiesc tactica salamului în relația cu credincioşii în chestiunea controlului resurselor şi politicilor publice. Cetățenii nu sunt interesați de trecerea de la un stat ateist la unul nesecular. Ei susțin un spațiu de libertate realā în care presiunea socialā sā fii credincios e nulā. O soluție de acest fel nu poate fi staticā lumesc, deciziile punctuale sunt ghidate permanent de discernāmânt.

·         Realitatea creştinā este cā sfinții despre care nu ştim nimic în aceastā lume au mai multā trecere decât toți cei ale cāror texte şi vieți ne ghideazā și au sărbători girate de stat. Dimensiunea intelectualā e un mic detaliu al întregului fenomen cu nimic superioarā oricārei alte ocupații oneste. Ceea ce e simbolic sus social e în acelaşi plan cu celelalte privind de sus spiritual.

·         Nu e nevoie de politici pro-life de stat, ci de acțiuni libere neformalizate pentru a convinge cā nu e de folos ceva împotriva vieții oamenilor. Parteneriate civile ale persoanelor de același gen sunt necesare social, separate pe criterii nereligioase de instituția cāsātoriei  cuplurilor formate din bārbat şi femeie. Cāsātoria e invenția acestui fel de cupluri și au dreptul să păstreze exclusivitatea capitalului simbolic acumulat.

Oamenii de stat ar fi de folos să fie oameni iubitori care cunosc teoretic și practic și felul cum funcționează răul în lume, în toate detaliile sale. Prin prima caracteristică vor servi cetățenii și țara, iar prin a doua vor putea acționa eficient într-un mediu contraselectiv. Știm că Dumnezeu cunoaște și binele și răul, prin urmare o astfel de exigență nu are nimic diabolic în ea. Undeva recomandă asta și Sf. Porfirie Kavsokalivitul celor care trebuie să lucreze în lume. E la fel de evident și că a cunoaște răul în toate manifestările lui fără să îl lași să pătrundă în tine nu este la îndemâna cuiva neantrenat.

 

Dintr-o perspectivă seculară, pentru că e cea mai importantă pentru cetățeni și stat, ne-am putea întreba dacă instituțiile noastre cultivă și un astfel de antrenament, sau el e lăsat cu totul familiilor și rețelelor sociale informale. Avem o instituție a memoriei răului în țara noastră, sau mai degrabă îl ascundem sub preș ? Dacă nu o avem, ar putea să ne fie o prioritate instituțională.

 

 

Notă: fotografii de toamnă în pădurea Căldărușani, 31 octombrie 2020.