Cauze evolutive ipotetice ale provincializării filetiste în ortodoxie și consecințe asupra rezilienței naționale

 

Din punct de vedere evolutiv filetismul, adică așezarea națiunii deasupra omenirii și persoanei în procesul de mântuire, corespunde unei evoluții prin hiperspecializare a ortodoxiei înțeleasă ca fenomen cultural universal.

 

O analiză a evoluției filetismului se poate face la scara milenară a dinamicii istorice a creștinismului și cu titlu ipotetic e rezonabil să presupunem că ortodoxia este specia culturală inițială apărută, din care ulterior s-au desprins entități înrudite. Această presupunere corespunde cu ce afirmă ortodoxia despre ea însăși și este plauzibilă și din punct de vedere al schemelor explicative ale evoluției culturale.

 

Pentru ca specia ortodoxiei să poată supraviețui ea are nevoie de un mediu cultural similar celui în care a apărut. Este o chestiune de cercetare istorică stabilirea variabilelor necesare pentru acest mediu, dar cu titlu ipotetic putem presupune că mediul de creștere are trăsături atât din cultura iudaică și din cea greacă.

 

Vom lua ca ipoteză de lucru că experiența filosofică și democratică greacă antică sunt părți estențiale ale mediului în care a apărut și poate supraviețui specia culturală a ortodoxiei.

 

În acest context, putem formula două ipoteze:

·       Fārā o experiențā filosoficā și democraticā anticà și fàrà memoria lor ortodoxia ca fenomen nu putea și nu poate exista.

·       Prezența filosofiei și a culturii democratice în societate nu sunt suficiente, dar sunt necesare pentru supraviețuirea ortodoxiei.

 

Testarea lor se poate face pe baza unei cercetări istorice asupra dinamicii ortodoxiei în societăți cu diferite caracteristici culturale și politice, la scara de timp relevantă procselor de evoluție culturală.

 

În baza unui astfel de model, filetismul ar evolua prin adaptarea fenomenului cultural și al instituțiilor ortodoxe la un context social și politic în care influența mentalităților filosofice și democratice nu e prezentă, sau din varii cauze dispare. O astfel de situație corespunde creștinării unei națiuni întregi prin decizie de stat, instrumentalizării ortodoxiei pentru stabilizarea unui stat fără tradiții democratice și filosofice, sau respingerii democrației și filosofiei ca epifenomene instituționale autodistructive de felul modificārii mediului în care pot viețui adepții ortodoxiei în sens propriu.

 

În baza acestui model, având în vedere că ortodoxia continua să existe, se poate trage concluzia că există zone culturale, posibil cea grecească, în care caracteristicle esențiale ale mediului cultural complex originar contiună să existe și să permită adaptarea continuā a interfeței lumești a nucleuului duhovnicesc al ortodoxiei la condițiile istorice mereu noi. Funcția culturii democratice și a gândiri de tip filosofic ar fi de a facilita producerea de mutații culturale în zona flexibilă a ortodoxiei și acceptarea lor socială, tocmai pentru a proteja nucleu tare imuabil în condiții istorice variabile.

 

Din perspectivă aplicativă este important de observat că speciile hiperspecializate nu mai au potential de evoluție, existența lor depinzând strict de existența condițiilor în care au evoluat. Nu ne putem aștepta ca filetismul ortodox să evolueze spre altceva, în particular spre specia culturală universală a orotodoxiei, adică să aibă loc o evoluție în sens invers celei întâmplate. Tot ce este posibil din punct de vedere evolutiv pentru adaptare la scară de societate ca întreg și de stat este coexistența speciei ortodoxe originare cu cea filetistă, iar pentru aceasta ambele trebuie să aibă condiții de existență corespunzătoare separate social și/sau spatial. O specie culturală filetistă care are monopol social nu va putea decât să se apere pentru a supraviețui și să încerce să păstreze condițiile de mediu ultraspecalizate în care poate supraviețui. Reziliența națională se va reduce la rezistență și elasticitate, fără să mai poată exista adaptabilitate și capacitate de transformare păstrând și extinzând funcțiile.

 

Cadrul analitic schițat poate fi aplicat pentru intepretarea polarizărilor rural/urban în instituția ortodoxă românească, a polarizărilor între biserici ortodoxe naționale, pentru analiza relației centru – periferie/provincie în ortodoxie cu derivatele ei culturale (filetism și cazul particular al ortodoxismului romînesc) la diferite scări de complexitate, pentru interpretarea istoriografiei existente a bisericilor ortodoxe (de exemplu la noi istoria BOR scrisă de Pr. Păcurariu vs. istoria d-lui Schmitt).

 

Prin elaborarea mai detaliată în urma unor cercetări inter-disciplinare cadrul analitic poate sugera căi de acțiune la nivelul mediului pentru creșterea ponderii ortodoxiei în sens propriu în spațiul social românesc în raport cu varianta evoluată filetist. Investiții de folos ortodox ar putea fi, ipotetic, în domeniul educației, culturii democratice și cercetării filosofice. În condițiile din România zilei de azi, aceste investiții ar putea duce la creșterea rezilienței naționale.

Planul național de investiții în reziliența sufletească

Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.

 

Transformarea  urii de sine și vrajbei acumulate în țara noastră în reziliență comunitară necesită investiții în ceea ce numim popular suflet, iar aceasta se face prin cultură. Fabrici și uzine am mai avut și nu au rezolvat singure nici măcar problemele statului. Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, cu educație, cultură înaltă, cultură de mase, ceva ce ne ține împreună printr-un mod de viață desprins de animalitate. Nu găsim nimic din toate acestea în Planul Național pentru Redresare și Reziliență. De ce ?

 

Nu găsim mai nimic nici despre aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem, nimic serios despre natura fără de care viețile noastre sunt de neconceput. Nimic serios despre serviciile publice pentru menținerea capitalului social, natural, cultural al țării, despre instituțiile care contribuie la perpetuarea lor. Nu are nimeni nevoie să fie dus de mână de către stat, dar nici nu e acceptabil ca statul să fie centrat numai și numai în jurul banilor și să submineze valorile perene. Una e ce fac persoanele, inevitabil egoiste într-o anumită măsură, alta e misiunea organizațională declarată. Planul Național pentru Redresare și Reziliență trebuie să reflecte interesele națiunii, misiunea organizațională, nu ale persoanelor care l-au scris sau ale intereselor de grup pe care le reflectă.

 

Există un corp de cunoaștere științifică în spatele abordării europene a rezilienței. Una dintre dimensiunile cheie ale rezilienței este reziliența comunitară. În contextul european și atlantic reziliența instituțională a Bisericii la scara de timp a mileniilor și capacitatea de refacere după comunism sunt evidente. Indiferent de modul de raportare la credință externalitățile pozitive ale instituțiilor creștine în ce privește reziliența sunt recunoscute. Peste tot în lume instituțiile religioase au un rol cheie în recuperarea după dezastre. Capitalurile cultural, spiritual și simbolic, au contribuții decisive la buna funcționare a unei țări.

 

Situația pe termen scurt, cel mult mediu, a efortului de instrumentalizare a credinței dominante statistic în România în jocul geopolitic nu trebuie să ducă la subminarea producției de beneficii pe termen lung prin care Biserica susține reziliența comunitară. Comunitatea umană e cea care permite apariția și dezvoltarea existenței statului, nu invers. Nu există posibilitatea de construi de la zero comunități prin educație seculară de stat. Procesul de schimbare în sens iluminist se poate face numai din mers, trans-generațional, așa cum se repara din mers corabia lui Tezeu. Situația viitoare a identității unei țări nu poate fi anticipată, nici proiectată, ea trebui întreținută pas cu pas în funcție de ce nu merge bine. Când ceva merge bine nu schimbi.

 

Așa stând lucrurile, e foarte curios că nu sunt bani publici și pentru instituțiile care susțin cultura în planul pentru reziliență: edituri, biblioteci, librării, platforme electronice de acces la cultură, muzee, restaurarea monumentelor istorice, caselor memoriale, alte asemenea. Acestea contribuie foarte mult în UE și România la creșterea rezilienței prin înscrierea dinamicii statelor și societăților în atractorul unui comportament public cu unele note de moralitate, mediind transferul către toți, cetățenii țării a externalităților pozitive produse Biserică de-a lungul istoriei. Mecanismul este fie prin imitarea directă de către o parte din cetățeni, a celor care urmează în măsură mai mare pe Hristos, aceștia fiind din familiile lor, fie prin consumarea unor produse culturale de interes general care pot fi produse în formele lor specifice numai într-o civilizație creștină.

 

Separarea Biserică - stat în democrațiile liberale este foarte bună câtă vreme continuă să existe acest cuplaj cultural între procese cu scară de timp milenară spirituale și cele cu scară de timp de zeci de ani (cam cât durează o anumită formă a statului). Este specific creștinismului că nu vrea teologic vorbind să aducă funcționarea statului la scara de timp a proceselor spirituale, așa cum vor alte religii. Modelul bizantin bicefal este contingent.

 

Trebuie spus explicit că acest text nu este o pledoarie pentru finanțarea Bisericii de către stat, ci pentru complementaritatea dintre cele două entități și finanțarea serioasă a sectorului cultural ca loc unde spațiul secular și cel al credinței se întrepătrund în mod natural, cu valoare adăugată pentru ambele părți. Nu avem nevoie de un plan național de investiții în reziliența sufletească, ea există deja, altfel am fi dispărut până acum de pe hartă. Statul nu are nici un merit în asta, din contră, prin falsificarea comunistă a istoriei oficiale a subminat-o. Unei falsificări nu i se opune o altă falsificarea, ci numai adevărul, situația reală a istoriei României, inclusiv a Bisericii, trebuie să fie transparentă. Acestă istorie reală și alte bunuri esențiale ale gândirii și sufletului sunt în planul culturii cu discernământ, având ca public țintă pe toți cetățenii. Aici e spațiul adevărului nemilitant, nemisionar și fără propagandă, adevărul dialogal al lui John Stuart Mill, al gândirii libere, aici se nac opiniile singurale împotriva cursului aperent al istoriei dintre care toți cetățenii aleg liber ce să consume și cum să interpreteze și schimbă istoria. E spațiul unor cărți minunate ca Isus al meu, al unor traduceri seculare din Psalmi, e spațiul popularizării științei și poeziei, artelor de toate felurile. Fără acest spațiu al culturii vii, al dialogului și punților neproiectate rațional între mentalități, o țară nu poate fi rezilientă.

 

Ne e suficient ca decidenții să livreze servicii publice reale în mod corect, echilibrat, acoperind ce e necesar la scara de timp a unui ciclu electoral ca investiții în toate formele de capital, cu toată atenția pentru vieța culturală.

 

Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.