Fericiți cei inteligenți

 

Fericiți cei care nu pot gândi în duh de viclenie și cred că răul și binele se spun pe față pentru că nu li s-a dat să înțeleagă mai mult.

 

Fericiți cei care atunci când te apleci să săruți sfinte moaște și îți lipești tâmpla de ele îți spun simplu: să îți ajute sfântul, și te miruiesc firesc.

 

Fericite cele care rașchetează lumânari arse din lumânărar cu anii și stau mereu pe un scăunel lângă piciorul crucii cu o privire simplă și curată.

 

Fericiți cei care ascultând despre bani înțeleg că e vorba de fapte de bunătate sufletească fără să se le poată trece prin minte că ar putea fi altfel.

 

Fericiți cei care se duc în sate sărace venind de la oraș ca să se roage, să-și crească departe de ispite copiii și să se mântuiască.

 

Fericiți cei care văd “minunile” contrafăcute și nu se supără, pentru că le-au cunoscut pe cele adevărate.

 

Fericiți cei care își ajută dușmanii, se lasă furați, și se roagă pentru cei care le fac rău.

 

Fericiți cei care aud îngerul păzitor îndemnându-i la rugăcine și îl ascultă.

 

Fericiți cei care nu se întreabă de ce trupul și sângele lui Hristos uneori e mai dulce, iar alteori mai acrișor.

 

Fericiți cei care sunt bucuroși să își îmbrățișeze prietenii orice ar face ei.

Calea cea largă a mântuirii

 

Un om privea cum oamenii sărbătoresc cu atâta putere raportul dintre viețile care li s-au dat și rotirea pământului în jurul soarelui. Povestea că în primul an după convertire petrecuse acest interval de “An Nou” la Sihăstria Putnei într-o slujbă de toată noaptea cu moliftele Sf. Vasile. Ieșise de acolo întrebându-se contrariat ce căuta într-un astfel de loc, în care timpul e străin de lume fiind, totuși, pe lume.

 

La un an după aceea aceste molifte fuseseră îndepărtate de mireni, pentru că ele presupuneau postire, iar vremea sărbătorilor lumești nu era despre asta. Un timp le-a căutat fără să le mai găsească, iar apoi s-a bucurat numai că cineva, undeva, le face.

 

Calea cea îngustă a mântuirii e să te ții de casa ta, de mănăstirea sau parohia ta. La mănăstire ai parte de slujbele de noapte, la parohie de slujbe potrive după petreceri rezonabile, iar apoi de un pahar de șampanie și socializare. Calea cea îngustă a mântuirii e ca odată ce ai ales, să te ții de ce ai ales, cu tot ce înseamnă asta duhovnicesc, social, psihologic.

 

Unii creștini se bucură la fel de mult când se închină într-o biserică ortodoxă din Grecia, Italia, sau Germania ca în cele de acasă. Alții sunt tulburați de ceea ce diferă și au nevoie de familiaritate. Iar alții, cei mai buni, nu sunt tulburați de ce diferă între culturi și grupuri din țara lar, dar susțin activ viața împreună a casei unde li s-a dat să se afle.

 

Unii creștini trăiesc Sf. Liturghie în orice limbă, chiar și fără să o cunoască, alții numai în limba lor maternă. Iar alții, cei mai buni, o trăiesc în orice limbă s-ar ține, dar susțin și viața Bisericii în limba pe care au învățat-o în copilărie.

 

Rânduielile instituționalizate sunt garanția trecerii cu bine prin vremuri a corabiei creștinilor. Calea cea largă a mântuirii e a cerșetorilor care pot cerși oriunde în lume un pic de pâine. E a femeii cananeience care vrea și ea o firimitură de la masa stăpânilor. Nu există și nu poate exista o instituție a cerșetoriei, dar uneori în spatele acestor oameni se află un înger trimis de Hristos ca să afle ce facem.

 

Calea cea largă a mântuirii e să urmezi sfatul Părintelui Arsenie Boca, să mergi la Sf. Liturghii și alte slujbe la mănăstiri, iar la spovedit la parohie. Calea cea largă a mântuirii este înaltă știindu-și starea căzută, marginală și centrată pe Hristos, ascunsă fără a fi nevizibilă, liberă și în legătură cu toți și toate, iubitoare de acasă și de străini, grea și cea mai ușoară. Aduce puțin cu viața idioritmică, e mai vulnerabilă la ispitiri și depinde de viața împreună din mănăstiri și parohii, unde se prefac pâinea și vinul, unde se află ce este cu adevărat important.