Lumina recunoștinței

Există recunoștință cu dragoste și recunoștință fără dragoste. Când recunoștința e față de Dumnezeu, cea fără dragoste ne aduce în situația fariseului din pilda vameșului și fariseului. Cea cu dragoste față de Dumnezeu crește mereu până când tot ce se întâmplă în lume ne apare ca miraculos, nu numai situațiile deosebite. Când recunoștința e față de oameni, cea fără dragoste ne face să dăruim cele care sunt pe placul persoane căreia îi suntem recunoscători, indiferent dacă sunt de folos duhovnicesc sau nu. Când e recunoștința față de om e cu dragoste vom aprecia lucrarea vrășmașilor la fel de mult ca cea a prietenilor, iar pe toate ca pe niște miracole. Despre oameni și Dumnezeu nu vorbești în privința recunoștinței, numai taci și faci. Dumnezeu știe oricum tot, iar oamenii care pot înțelege știu și ei numai din fapte și tăcere. Vorba despre recunoștință în privințe anume, cu toate detaliile, smintește. Lumina recunoștinței așezată pe vârf de munte e una tăcută, vorba e un vânt al înșelării care tulbură pacea luminii și îndepărtează oamenii de sinele vorbitor. Familia creștină este casa recunoștinței față de oameni. Familia creștină e locul unde se învață recunoștința, care apoi se întinde spre familia omenirii creștine și necreștine pe măsura creșterii duhovnicești. Familia necreștină este închisă în sine, un loc de îngrijire reciprocă, de siguranță. Orice familie creștină este și necreștină într-o măsură mai mare sau mai mică dacă nu e una de sfinți. Dacă scopul familiei creștine e sfințirea vieții, atunci e loc de recunoștință față de toți oamenii în ea. Familia luminează tot mai mult pe măsură ce membrii ei se apropie de marea trecere. Când lumina devine foarte mare, din recunoștință ea se dăruie turor sub formă de fapte multe, de mărturisiri verbale și cărți, de dragoste demnă în sărăcire materială, de modele pentrui noi cei așa depărtați de lumină. Comunitatea unei parohii e casa recunoștinței față de Dumnezeu. Când comunitatea se orientează spre îngrijire reciprocă sau a unor nevoia tradiționali, mereu aceiași, devine necreștină, mândră și sigură pe mântuirea ei. Când comunitatea se bate cu pumnul în piept strigând milostiv fii mie păcătosului sau păcătoasei, cându nu uită faptele rușinoase din trecut și le ține în memoria colectivă alături de cele frumoase, atunci devine creștină. Dreptatea oamenilor nu este dreptatea lui Dumnezeu. Semnul comunității parohiale recunoscătoare e bucuria față de străinul care intră în biserică. Sub orice străin, omul pe care nu îl știm, se află Hristos, față de putem avea recunoștință, sau nu. Familiile creștine vii și comunitățile parohiale vii țin sus lumina recunoștinței țărilor. Țările, ca și familiile și comunitățile, nu sunt instituții, ci vietăți, creaturi ale lui Dumnezeu. Dacă sunt sau nu făcute din oameni de același neam nu are vreo importanță câtă vreme există dragoste. Țările cu neamuri multe sunt cele mai luminoase prin prilejurile de dragoste față de străinul Hristos. Cât spunem cetățean spunem porunca dragostei față de oameni, de orice neam ar fi ei. O poruncă în inimă, nu în lege. România e binecuvântată prin neamurile ei multe care dau prilej de dragoste și lumină a recunoștinței.

Cine poate stabili reguli pentru intelectuali. Destructurarea oricărei propagande prin verticalizare

 

Se poate observa în spațiul public mai larg și în cel românesc o tendință de a norma cine sunt intelectulii și ce rol au jucat, sau ar trebui să joace ei. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă impresia că știe după cum scrie în fișa postului. Rezultatul e subminarea gândirii în general.

 

Ca să înțelegem ce se întâmplă avem nevoie de o reprezentare a fenomenului degradării gândirii.

 

Natura gândirii este complexă, antrenează urmărirea procesuală și interconectată a tuturor valorilor, de la sacru la frumos la bine și adevăr. Gândirea omenească nu este apropriabilă de cine o gândește, iar a spune că e la periferia Logosului, a gândirii ipostazei unui Creator e numai o analogie. Dacă spun “mintea mea” mă scufund, dacă gândesc mă ridic. Categoriile gramaticale aplicate local mă depărtează de înțelesul gândirii, dar aplicate în întreaga lor forță completată cu limbaje tehnice, matematizate, îmi oferă o perspectivă largă asupra gândirii. De unde perspectiva? Dintr-o situare mai sus de gândire, pentru a o cuprinde cu “mintea”.

 

Omul nu este făcut să poată detecta regulile reale ale gândirii, fiind parte din proces, însă unii se apropie mai mult de realitatea ei, alții mai puțin. Necunoscând nimeni regulile reale nici nu le poate indica altora să le urmeze și ei. E ca pe bicicletă, nu poți învăța pe cineva să pedaleze fiind pe bicicletă și în același timp dându-te jos de pe bicicletă și urcându-se altcineva care nu știe. Tot timpul suntem toți pe bicicletă în diferite grade. Intelectualul care dă reguli pretinde că a luat o pauză și s-a așezat la tribună, ceea ce e fals. Poate prima știre falsă din lume.

 

În acest condiții urmăm pe cine vedem că ajunge undeva prin gândirea complexă, emulăm modele care ele însele se află în mișcare, urmând pe alții. Atractorul general este Logosul, Hristos.

 

Când îl scăpăm din vedere pe Creator apare fenomenul managerial de siloing, însilozare, compartimentalizare a gândirii, atât personală, cât și socială. Una e logica, alta e estetica, una e teologia, alta e știința și așa mai departe. Până la un punct fiecare păstrează nostalgia unității, de la un punct analitic și de segregare încolo începe competiția și apar colegii de la tribune care ne spun ce să facem luând locul Creatorului. Impostorii. Sunt de două feluri: onești, care nu știu ce fac, înșelați, și demonici, care știu ce fac, asumați.

 

Într-unul din silozuri se află persoanele care focalizează gândirea pe dimensiunea ei discursivă. Această categorie de autoamputați, să zicem convențional ciungii, evoluează în timp creându-și și ei, ca și ceilați, orbii, muții, instituții. Instituționalizarea gândirii infirme duce la un fenomen complex social de fel secund, un ecosistem cultural. Peste complexitatea natrurală a gândirii se așează o suprastructură care pretinde că îi e superioară, fiindu-i în realitate inferioară. Din pretenția de superioaritate cei care populează suprastructura vor să îi învețe pe toți ceilalți cum să gândească.

 

Ecosistemul cultural evoluează mai departe, progresează, ca să folosim un termen la modă, se diversifică și pentru reziliența sa proprie căzută dezvoltă compartimente analitice despre însuși acest fenomen. Se dezvoltă cercetarea fenomenelor sociale rezultate în urma instituționalizării ciungilor (în sensul din acest articol, nu de persoane cărora le lipsește un membru, cărora le cer scuze pentru analogie). Se constată cu acuitate motivațiile interne ale intelectualilor, spre deosebire de cei care nu sunt intelectuali, se definesc roluri noi potențiale în condițiile schimbărilor sociale, se recomandă alinieri la noi tendințe. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă o impresia că știe după cum scrie în fișa postului. Rezultatul net e subminarea gândirii naturale în general. Gândirea naturală devine interzisă, gândirea însilozată monopolizează gândirea, gândirea naturală rezistă numai în afara silozurilor organizaționale etichetată ca non-gândire.

 

Conformismele și neconformismele se joacă fie în interiorul silozului, mușuroiului ciungilor, fie ieșind din acest siloz. Cele din siloz sunt bine primite, încurajate, ca într-o joacă inocentă de copii. Ieșirea din siloz e devalorizată și etichetată ca impostură. Etichetarea e susținută prin propagandă instituțională. Destructurarea propagandei devine o activitate de siloz dacă o faci din interior, sau devine ceva care își merită numele dacă are loc prin procesul natural de verticalizare: să fii și în siloz, asumându-ți realitatea socială, să fii și în afara lui, prin libertatea dată de Creator. Nu prin subminarea creației prime sau secunde, prin anarhie, ci prin înțelegere și compasiune.

 

Subminarea gândirii în general descrisă în primul paragraf al acestor note nu e altceva decât subminarea Logosului, întoarcerea creaturii împotriva Creatorului prin căderea în ispitele de pe munte și crearea unei lumi noi, fără Dumnezeu, în care până și Biserica nu e decât un siloz între altele. În loc de a asculta reguli date de intelectuali ce avem de făcut e să îi urmăm liber pe oamenii angajați pe verticală. Ei nu sunt în mod necesar în silozurile cu intelectuali de vârf, universități, academii, pot fi și acolo, însă procesele de însolizare căzută nu garantează calitatea etichetei de la intrare. Dacă nu vedem fenomenele în întregul lor și dorim să urmăm niște impostori ca soluție de moment, preferabili sunt cei onești, cei demonici trebuie evitați. Nu pentru că nu i-am iubi și pe ei, ci ca modalitate de a-i ajuta să-și vină în fire.

 

Acest text nu este un reproș, este o descriere pe cât posibil obiectivă a fenomenelor. Mai departe, e libertatea fiecăruia cum folosește cunoașterea, dacă o tratează ca deținută de sine, sau o vede la periferia celei a lui Hristos, dacă alege să fie un propagandist sau un propovăduitor, ori, mai bine spus, cât mai spre al doilea pe panta alunecoasă dintre cele două pe care se mișcă ființa umană căzută. E treaba fiecăruia dacă alege să crească, să se (re)verticalizeze, sau să se scufunde la tribună. Obiectivitatea completă nu e posibilă aici, dar ne putem strădui.

 

Sub orice formă trebuie evitată tentația de a da lecții de gândire, de a stabili roluri. Nimeni nu poate ști situația unei persoane și rațiunea deciziilor sale în afară de Dumnezeu. Pe drumul gândirii atenția trebuie să fie ca la circulație, înainte și numai cu coada ochiului în oglinzi. Gândirea e multi-tasking naturalizat orientată permanent spre scop, trăire în persoana creată  a Logosului scop. Suspendarea orizontului scopului garantează căderea, răcirea minții, aproprierea ei, dezbinarea și, finalmente, ura. Dar cu coada ochiului suntem atenți la toți cei care par mai în dificultate decât credem că suntem noi.

Notă: un text în amintirea vie a lui Mihail-Radu Solcan.

Despre icoanele de care fugim

 

De la un punct încolo, în măsura în care urmează lui Hristos, orice persoană creștină conviețuiește cu trădători. Dacă se va lăsa copleșit de emoții se va prăbuși, dacă va avea dragoste ființială, se va mântui împreună cu ei.

 

Nouă nu ne este dat să fim înconjurați numai de trădători și fricoși, să înviem aici și să umblăm prin lume încă niște zile înainte de a urca la ceruri. Mereu vom primi sprijinul celor ce sunt ca pruncii, ori săraci lipiți, sau proști cu mintea și bogați cu inima. Noi doar ne ducem crucea și nu ajungem niciodată la răstignire. Alții pot crede că am ajuns acolo și să fugă din jurul nostru, prietenii, însă mereu cineva ne va alături, împreună cu judecătorii lumești și ispitirile lor.

 

Trădătorii sunt întotdeauna cei de o credință cu noi, urmând lui Hristos ca și noi. A trăda înseamnă să știi ce faci și să iei decizia liberă să o faci, numai că ești orb și nu știi ce faci. N-ai strigat destul “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Necredinciosul nu poate trăda pe credincios, pentru că nu știe pe cine, neînțelegând ce este aceea credință, puțin credinciosul da. Din situația aparent insolubilă (pentru că cine nu e puțin credincios?) se iese știind că nu a a ta e credința, ci numai un dar pe care fie îl preschimbi în dragoste, fie trădezi.

 

O dragoste pe care avem tendința să o citim ca emoție, dar nu este. Când o citim astfel la alte persoane o citim din starea noastră confuză. O vede cum este în realitate numai cine o primește, iar noi când căutăm chipul lui Hristos în semeni. Nu în chipul celor buni cu noi, ci al celor care au trădat, sau de care ne este frică, cei răi, dușmănoși. În icoanele de care fugim. Trecând prin focul fricii dragostea se curățește de zgura emoției și poți spun simplu: ești om ca și mine și te las să îmi fii asemenea.

 

Din bucuria limpede a harului importante sunt rugăciunile de laudă și cele pentru ceilalți. Nimic nu este mai important ca măcar alții să dea slavă lui Dumnezeu și să se roage pentru noi. Măcar câteva astfel de persoane dacă mai sunt, ne vor trage și pe noi,  înfricoșatele și înfricoșații, după ele. Sau mai bine spus, prin ele, El.

 

Există un singur stareț și un singur duhovnic, Cel ceresc, iar sfaturile Lui ne vin prin cei de aici și prin creația întreagă, a Lui și a oamenilor prin mica lor cultură. Sfaturile omenești de folos vin de la oamenii care dau slavă Lui și se roagă pentru ceilalți. De la alți oameni sfaturile bune sunt faptele, situațiile, întămplările, trădările. Când le înțelegi știi că nu sunt ale lor, ci din partea Cui le-a lăsat să fie. Icoanele de care fugim ne îmbrățișează cu dragostea lor care le vine din cer.