Lumina recunoștinței

Există recunoștință cu dragoste și recunoștință fără dragoste. Când recunoștința e față de Dumnezeu, cea fără dragoste ne aduce în situația fariseului din pilda vameșului și fariseului. Cea cu dragoste față de Dumnezeu crește mereu până când tot ce se întâmplă în lume ne apare ca miraculos, nu numai situațiile deosebite. Când recunoștința e față de oameni, cea fără dragoste ne face să dăruim cele care sunt pe placul persoane căreia îi suntem recunoscători, indiferent dacă sunt de folos duhovnicesc sau nu. Când e recunoștința față de om e cu dragoste vom aprecia lucrarea vrășmașilor la fel de mult ca cea a prietenilor, iar pe toate ca pe niște miracole. Despre oameni și Dumnezeu nu vorbești în privința recunoștinței, numai taci și faci. Dumnezeu știe oricum tot, iar oamenii care pot înțelege știu și ei numai din fapte și tăcere. Vorba despre recunoștință în privințe anume, cu toate detaliile, smintește. Lumina recunoștinței așezată pe vârf de munte e una tăcută, vorba e un vânt al înșelării care tulbură pacea luminii și îndepărtează oamenii de sinele vorbitor. Familia creștină este casa recunoștinței față de oameni. Familia creștină e locul unde se învață recunoștința, care apoi se întinde spre familia omenirii creștine și necreștine pe măsura creșterii duhovnicești. Familia necreștină este închisă în sine, un loc de îngrijire reciprocă, de siguranță. Orice familie creștină este și necreștină într-o măsură mai mare sau mai mică dacă nu e una de sfinți. Dacă scopul familiei creștine e sfințirea vieții, atunci e loc de recunoștință față de toți oamenii în ea. Familia luminează tot mai mult pe măsură ce membrii ei se apropie de marea trecere. Când lumina devine foarte mare, din recunoștință ea se dăruie turor sub formă de fapte multe, de mărturisiri verbale și cărți, de dragoste demnă în sărăcire materială, de modele pentrui noi cei așa depărtați de lumină. Comunitatea unei parohii e casa recunoștinței față de Dumnezeu. Când comunitatea se orientează spre îngrijire reciprocă sau a unor nevoia tradiționali, mereu aceiași, devine necreștină, mândră și sigură pe mântuirea ei. Când comunitatea se bate cu pumnul în piept strigând milostiv fii mie păcătosului sau păcătoasei, cându nu uită faptele rușinoase din trecut și le ține în memoria colectivă alături de cele frumoase, atunci devine creștină. Dreptatea oamenilor nu este dreptatea lui Dumnezeu. Semnul comunității parohiale recunoscătoare e bucuria față de străinul care intră în biserică. Sub orice străin, omul pe care nu îl știm, se află Hristos, față de putem avea recunoștință, sau nu. Familiile creștine vii și comunitățile parohiale vii țin sus lumina recunoștinței țărilor. Țările, ca și familiile și comunitățile, nu sunt instituții, ci vietăți, creaturi ale lui Dumnezeu. Dacă sunt sau nu făcute din oameni de același neam nu are vreo importanță câtă vreme există dragoste. Țările cu neamuri multe sunt cele mai luminoase prin prilejurile de dragoste față de străinul Hristos. Cât spunem cetățean spunem porunca dragostei față de oameni, de orice neam ar fi ei. O poruncă în inimă, nu în lege. România e binecuvântată prin neamurile ei multe care dau prilej de dragoste și lumină a recunoștinței.