Neajunsuri ale celui de al treilea concept al libertăţii - cu aplicare la România

Am ales pentru comentare următorul fragment din Quentin Skinner (A Third Concept of Liberty):

„Întrebarea care dintre conceptele „de libertate” răspunde cel mai bine scopurilor noastre va depinde întotdeauna de felul cum credem că trebuie interpretat caracterul normativ al naturii umane, dacă există vreun astfel de fel. Dar aceasta este o chestiune pe care teologii şi filosofii noştrii au dezbătut-o de secole, şi nu pare probabil că vor reuşi în viitorul apropiat să ajungă la vreun accord.”

Voi arăta mai întâi că există un nucleu minimal al caracterului normativ al naturii umane, acceptat general cel puţin de către cei care discută despre libertate, şi apoi că acesta este un tip de libertate pozitivă (o notez L_p) pe care se bazează atât libertatea negativă tip Berlin (L_pnb), cât şi subtipul Skinner (L_pns).

În analiza conceptului de libertate Berlin are două presupoziţii cu privire la natura umană :

1. Ţine de natura umană să aibă capacitatea de a alege între bine şi rău. De exemplu „o fiinţă împiedicată să facă ceea ce ea însăşi decide [aşadar care nu are libertate şi responsabilitate] nu mai este un agent moral şi nu mai poate fi considerată [...] o fiinţă umană” (Două concepte despre libertate, DCL, la p246 în ediţia Humanitas 1995), sau: „un om este om datorită capacităţii sale de a alege – de a alege binele, şi răul” (John Stuart Mill şi finalităţile vieţii, p 277 op. cit.)
2. Scopurile şi obiectivele ultime sunt mutiple şi conflictuale, inclusiv cu libertatea. De exemplu „scopurile, obiectivele ultime pe care omul încearcă să le atingă sînt multiple, chiar şi în interiorul unei singure culturi sau generaţii, [...] parte din acestea intră în conflict şi conduc la confruntări între societăţi, partide, şi nu în ultimul rând în interiorul indivizilor înşişi” (Necesitatea istorică, p183 op. cit.), sau: „că nu putem avea totul [şi completă libertate, şi accces la alte „valori care, la rândul lor, derivă din concepţia noastră despre om şi necesităţile fundamentale ale naturii sale”] – iată un adevăr necesar” (DCL, p255, op. cit.).

Berlin consideră că acesta este setul minimal de presupoziţii care să permită dialogul. Iar esenţa naturii umane este stipulată minimal la nivelul presupoziţiei 1. Această presupoziţie este normativă în primul rând deoarece ea este o indicaţie a ce trebuie crezut dacă vrem să înţelegem cel mai bine cum acţionează orice finţă umană (în acest sens orice descripţie este normativă). În al doilea rând ea este normativă în sensul că trebuie readusă mereu în prin planul atenţiei datorită faptului că în urma fugii de responsabilitate ea tinde să fie eludată. În acest al doilea sens ea ar putea fi mai degrabă citită asfel : orice om trebuie să aibă capacitatea de a alege între bine şi rău.

Urmează acum să arăt că este vorba despre un tip de libertate pozitivă. Berlin, conform lui Skinner, arată că “ceea ce se află la baza teoriilor libertăţii pozitive este credinţa că natura umană are o esenţă, şi că suntem liberi doar dacă reuşim să realizăm această esenţă”. Am arătat deja că prima presupoziţie a lui Berlin este un nucleu minimal al caracterului normativ al naturii umane. Acest nucleu minimal funcţionează ca esenţă cel puţin pentru cei care acceptă că noţiunea de libertate are sens. Realizarea ei este o condiţie a discursului despre libertate şi conform lui Berlin, o constantă general umană. Prin urmare libertatea („capacitatea”) de a alege între bine şi rău este o formă de libertate pozitivă. O voi nota L_p deoarece ea stă atât la baza discursului despre libertate negativă, cât şi a celui despre libertatea pozitivă de realizare a unor esenţe ale naturii umane cu privire la care nu există un acord (al teologilor, filosofilor, etc).

În continuare să notăm că în al doilea sens de normativitate al L_p ea este de fapt o regulă informală. Şi să inspectăm în ce măsură L_pns (libertatea ca absenţă a dependenţei) nu este restrânsă cumva nu doar de dependenţa de persoane identificabile, ci şi de produsul comun al mai multor persoane, cum sunt si regulile informale.

L_pns acţionează prin autoconstrângere: fie sunt multe lucruri pe care nu le faci sau spui ca să nu ai eventual de suferit, fie sunt multe lucruri pe care nu poţi să te abţii să le faci sau spui ca să nu ai eventual de suferit. Dar o autoconstrângere de această natură se manifestă şi când nu este o persoană anume de care te temi : de exemplu în cazul regulilor morale informale, al criteriilor obiectivităţii ca rezonabilitate propuse de Berlin în Necesitatea Istorică, sau al regulilor de limbaj public atunci când ai şi un limbaj al vorbitorului, sau simpla prezenţă a alterităţii (care îţi poate conferi o stare de anxietate dacă te consideri vulnerabil, a la Hobbes). În plus, este vorba şi de o dependenţă aici, în măsura în care în acelaşi timp nu ne putem dispensa de oricare dintre aceste entităţi fizice sau lingivstice. În aceast sens L_p acţionează ca regulă informală şi limitează L_pns, determinând autoconstrângerea agentului să nu renunţe la manifestarea libertăţii sale.

Este această autoconstrângere raţională ? Dacă acceptăm că raţională este acea decizie care are un lanţ argumentativ în spate, atunci răspunsul în cazul Berlin/Skinner este nu. Dacă judecăm raţionalitatea prin consecinţe şi acceptăm toleranţa şi pluralitatea ca dezirabile, atunci răspunsul în acelaşi caz este da. Obţinerea raţionalităţii autoconstrângerii în baza L_p în sensul formulării unui lanţ arguementativ se poate face printr-o poziţionare fenomenologică. Altfel spus, L_p devine o consecinţă a distincţiei ontic/ontolgic, mai precis o formulare la nivel ontic a unui adevăr ontologic. Un alt avantaj al poziţionării fenomenologice poate fi reducerea dominării de către entităţi ontice, însoţită de creşterea L_pns. Reducere însăşi a dominării (de către L_p) este în acest caz compensată de accesul nediscursiv la conţinutul L_p, o dată accesat nivelul ontologic.

Aşadar am identificat două neajunsuri ale L₃ : unul este comun cu al L₁ şi L₂ (libertățile negtivă și pozitivă în sensul Berlin) şi ţine de ignorarea raportării la L₀ (libertate fundamentală de a fi sau a nu fi în lume), iar al doilea ţine de limitarea dependenței doar la indivizi identificabili. Depaşirea primului neajuns, dacă este cuplata cu o raţionalizare prin argumentare fenomenologică a L₀, permite creşterea L3.

Să vedem în încheiere care este situaţia din punct de vedere al L3 în forma în care am ajustat-o şi al elementelor discutate până acum în România:

1. În conformitate cu textul lui Skinner (care referă la Tacitus) mediocritatea a devenit o trăsătură dominantă de caracter, ca rezultat al autoconstrângerii manifestării talentelor personale în perioada comunistă (primul mecanism de autoconstrângere).
2. Tot in conformitate cu textul si servilismul, a fi linguşitor, a devenit o trăsătura dominantă de caracter (al doilea mecanism de autoconstrângere). Opinez că aceasta este una din cauzele corupţiei (acordării generalizate de mită), şi al dificultăţii eradicării ei (pentru că cei care acordă au teamă de cei cărora le acordă, teamă accentuată de vulnberabilitatea resimţită ca urmare a mediocrităţii generalizate).
3. Nu există o nevoie generală pentru L₁, deorece indivizii nu au cultura opţiunilor; Altfel spus, L₀ nu este văzută ca o problemă individuală, ea fiind rezolvată în perioada anterioară prin raportarea paternalistă.
4. Nu există un acces ontologic la L₀, care ar putea duce la personalizarea acestuia, datorită educaţiei deterministe care menţine indivizii strict în planul ontic. Determinismul se automenţine prin fuga de responsabilitate si neputinţa de a suporta gândul că în principiu este imposibil să găseşti răspunsuri sigure şi tranşante (după mecanismul indicat de Berlin), care la rândul lor sunt facilitate de blocajul în ontic.
5. Menţinerea strict în plan ontic face ca indivizii să fie puternic dependenţi de entităţile din lume, deci să aibă o L₃ redusă, şi să caute diminuarea suferinţei exclusiv prin raportare la entităţi. Aceasta din urmă este o cauză a dificultăţii eliminării corupţiei şi o cauză a cultivării L₂ (pozitivă cu esenţă neacceptată general), care prin implicaţiile instituţionale pe care le are este o cauză a accentuării corupţiei.