Tehnica propagării iubirii

Prin iubire înțeleg altruismul fără așteptări de reciprocitate, distribuirea resurselor personale pentru ca alții să își atingă scopurile, asumarea scopului ca alții să își atingă scopurile.

Persoana care dorește să propage iubirea trebuie să îndeplinească două condiții.

Prima condiția este deținerea unor resurse mult dorite de alții pentru scopurile lor egoiste. O femeie frumoasă, un bărbat bine, sau un om bogat, capabili deja să iubească pot lucra pentru propagarea iubirii.

A doua condiție este să fie capabilă să facă fapte care nu izvorăsc din iubire, așa cum am definit-o, și anume să poată face fapte pentru a atinge scopul de a face pe altul să aibă scopul de a iubi, când acesta nu îl are.

Iubirea se propagă printr-un amestec de iubire și neiubire: câștigarea interesului persoanei țintă prin ajutarea ei la îndeplinirea unor scopuri egoiste ale ei folosind resursele persoanei care deja iubește, și, totodată, folosirea acestor resurse personale într-un mod absurd pentru persoana țintă, utilizarea unei părți din resursele personale cu mare valoare de piață în alte scopuri decât cele ale majorității celor de pe piață, efectuarea unor daruri inutilizabile de către persoana țintă pentru scopurile ei egoiste.

O femeie frumoasă va atrage un bărbat, și totodată îl va ține la distanță și va încuraja faptele de iubire general umană ale celui sedus. Un om cu resurse financiare va rezolva probleme egoiste ale celui aflat în nevoie, dar va încuraja și generozitatea necondiționată a acestuia cu o parte din resursele furnizate (unui gurmand înfometat îi vei da o friptură, dar și, eventual, o candelă, sau bani doar ca să îi dea altora). Un om care poate învia morții se va lăsa ucis și se va învia pe el însuși fără a mai lucra apoi un timp la învierea morților.

Succesul tehnicii depinde de consistența relației de putere dintre cei doi, de asimetria pregnantă a distribuirii resurselor, a capacităților de a face ceva ce altul nu poate, dar are nevoie. Cel mai simplu se propagă de la bărbat la femeie și invers, de la părinți la copii, sau de la stăpâni la supuși. Dar se poate propaga și de la copii la părinți, în situații istorice aparte, ca cea post-comunistă, în care maturii comunizați au fost mutilați de iubire. Într-o societate liberă politic, care dă condiția libertății de a iubi, iubirea are dificultăți de propagare, deși este mai necesară decât oricând. Într-o astfel de societate iubitorii trebuie să iubească mai puternic și să fie mai înțelepți, au treabă grea de făcut, dar rezultatul va fi o iubire autentică. Iubirea crește bine când are de întâmpinat mari dificultăți, de exemplu în pușcăriile totalitare.

Iubirea este explicabilă biologic doar ca o formă de nebunie, dar ea nu este o nebunie, ci normalitatea omului, criteriu de individuare a acestuia. Oricine poate iubi, dacă este om, chiar dacă nu iubește. Pentru un creștin iubirea este Dumnezeu, iar succesul tehnicii depinde de harul lui Dumnezeu, coborârea lui asupra persoanei țintă. Aplicarea tehnicii de către creștin e doar o pregătire a condițiilor pentru acțiunea lui Dumnezeu. Pentru un agnostic iubirea este scopul cel mai înalt pe care îl poate avea în viață, el va susține că putem fi morali și fără a fi creștini, și pe bună dreptate. Agnosticul va considera că are un succes personal când face pe altul să iubească, va spune că face educație. Ateul, deși capabil de iubire, își va irosi energia și resursele în argumentații colaterale, din mândrie, iar când va trece la fapte de iubire va deveni un agnostic în fapt, un ateu nemilitant. Agnosticul este un ateu îndrăgostit de oameni.

Oamenii respectă cu adevărat doar pe cei care îi și iubesc, nu pe cei care doar îi folosesc și pe care îi folosesc  (corectitudinea nu generează respect).

Fericirea înseamnă să iubești și să fi iubit, să fi în genunchi în fața celuilalt dăruindu-te deplin și primind darul.

Psalmul 120

Ridicata-m ochii mei spre munți, de unde va veni ajutorul meu.

Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul.

Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce te păzește.

Iată, nu va dormita, nici nu adormi Cel ce păzește pe Israel.

Domnul te va păzi pe tine; Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta.

Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.

Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.

Domnul va păzi intrarea ta și ieșirea ta de acum și până în veac.

Dreptul de a ucide în România

Un drept de a acționa într-un anumit fel depinde de o regulă formală, existentă ca rezultat al unei evoluții culturale pe termen scurt (la nivelul instituțiilor statului) și o regulă informală, existentă ca rezultat al unui proces de evoluție culturală pe termen lung (la nivelul societății din care face parte statul ca sistem de organizații).

Dacă există o regulă formală de a face ceva care este inacceptabil informal, acest lucru nu va fi făcut. Dacă există o regulă informală de a face ceva care inacceptabil informal, acest lucru va fi făcut ori de câte ori regula formală nu este implementată suficient de strict.

Trei exemple.

Eutanasia este neacceptată atât formal, cât și informal în România. Orice ridicare a problemei acestui drept generează o opoziție cvasi-generală.

Uciderea pe drumurile publice nu este acceptată formal, dar este acceptată informal în România și încurajată formal prin modul de concepere și implementare a regulilor formale. Uciderea prin impact frontal prin darea peste cap a unui Logan folosind un SUV generează poziții ambivalente, care derapează în aspecte de etică și echitate socialistă, fără să frapeze uciderea ca atare. Există un drept de a ucide în România pentru a garanta urmărirea plăcerii de a conduce sportiv.

Uciderea prin avort este acceptată formal, dar și informal. Orice ridicare a problemei eliminării acestui drept generează o opoziție cvasi-generală. Efectele acestui drept sunt moarte a milioane de persoane și potențiali cetățeni, modificarea structurii pe vârste a populației, reducerea competiției în perioada cea mai productivă a vieți cetățenilor și reducerea productivității de ansamblu a economiei, dezechilibrarea sistemului de pensii, etc. Toate acestea pentru a garanta  urmărirea plăcerii de a face sex. Ne scandalizăm din gură în fața unui accident rutier, dar ne simțim liberi după ce am ucis un copil. Și o lumă de la capăt.

Avem o rană deschisă uriașă generată de politica ceaușistă cu privire la natalitate, transformată iresponsabil într-o piatră de moară lăsată nouă pentru viitor de Iliescu & Co. Pe dânșii îi interesează doar valoarea intrinsecă a mediului, înțeles eventual ca sisteme socio-ecologice, nu a oamenilor.

Majoritatea românilor au o gândire utilitaristă cu privire la dreptul de a ucide (aș omorî 6 dacă în acest fel aș salva 7), și doar o minoritate o gândire deontologistă (nu aș ucide chiar dacă ar fi să mor chiar eu).

La 22 de ani după căderea comunismului majorității românilor, așa cum este această majoritate reprezentă în clasa politică și în Parlament, încă nu îi este clar ce înseamnă a fi ortodox. Partea bună este că încă mai declarăm că suntem. Dar să vedem rezultatele noului referendum.

"Exterminatorul filosofiei românești"

“Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere“

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/

P.S. Recenta dispută de la facultatea de filosofie în urma unui concurs pentru un post de lector este un semn de sănătate instituțională. Situații similare și mult mai grave există la toate facultățile, dar membri comunităților acestora sunt incapabili de astfel de reacții și contrareacții. Facultatea de filosofie este vârful de lance al reformei din Universitatea din București, prin standardele intelectuale și morale spre care aspiră permanent. O locomotivă intelectuală care trage după ea științele căzute frecvent în scientism. Textul lui Vladimir Tismăneanu semnalat mai sus oferă o perspectivă complementară asupra evoluției acestei instituții, permite o înțelegere a semnificației recentei dispute într-o altă lumină.

Ortodoxie, adevăr, Imre Lakatos

Adevărul Cuvântului (ca ansamblu discursiv) este, din punct de vedere filosofic, de concepție pragmatistă în raportul cu scopul de îndumnezeire (theosis), în raport așadar cu cunoașterea a ceea ce nu poate fi cunoscut în sensul unei teorii a corespondenței (la momentul îndumnezeirii dispare orice gând, orice sens, relația semiotică dintre sens și referent nu mai este funcțională, accesul la Dumnezeu al persoanei fiind direct, intern persoanei prin îndumnezeirea după har și extern prin energiile necreate; comunicarea discursivă pentru om a posibilității acestei situații este prin raportare la proprietățile ipostatice ale lui Dumnezeu, la Sfânta Treime, cu observația că acest model discursiv este el însuși cel mai bun pentru inteligibilitate omenească, dar fără un referent în sens strict - prin tratarea ca termen cu referent ratăm tocmai esențialul dacă nu depășim această tratare ca pe o treaptă la un moment dat, ci doar cu rol pragmatic în raport cu scopul menționat).

Din perspectiva compatibilității cu ortodoxia ca știință medicală adevărul în sensul unei teorii a corespondenței trebuie să fie subsumat conceptual adevărului în sensul unei teorii pragmatiste, cel puțin la scara unui proiect global de existență. X este Y, o descriptivă despre X, are sensul de trebuie să crezi că X este Y dacă vrei să atingi scopul Z. Iar această situație ontologică este generală pentru orice descriptivă, în particular și pentru cele propoziționale din știință, și pentru sistemele semiotice mai complexe, ca teoriile științifice. Orice descriptivă se bazează pe o normative ascunsă, explicită sau implicită (de reconstruit, eventual). Descripția nu se reduce la o normativă, dar ontologic e mereu parte dintr-un proiect observabil la diferite scări temporale (proiectul este o entitate cu structură similară unei organizații, caracterizat de un scop – reductibil la o variabilă de producție, și resurse interne și externe), proiect căruia îi este asociată normativa din care este parte descriptiva. Descriptivele sunt caracterizabile ca proprietăți de scară relativ mai mică în raport cu scara de observare a variabilei de producție (a scopului proiectului). Dar scara proiectelor respective variază ea însăși, de la cele pe termen scurt la cel al existenței ca întreg. Ortodoxia lucrează la scara proiectului existenței personale ca întreg, de unde și dificultatea pentru cei care se lipsesc prin decizie personală de un astfel de proiect de a înțelege descriptivele specifice ei, interne Cuvântului, prin prisma proiectelor pe termen scurt, mai mic decât scara vieții personale lumești, care le structurează lor existența. La modul general, pentru orice discurs descriptiv observabil la o anumită scară temporală (de exemplu pentru orice teorie științifică) va exista un proiect observabil la o scară mai mare căruia îi va fi subsumat instrumental. Cu un astfel de model este ușor de aplicat nucleul formal al teoriei selecției la selecția teoriilor științifice ca selecție a proiectelor care au ca proprietăți interne (ca resurse) teoriile științifice; iar situația stabilizată structural a ansamblului discursului ortodox variabil în timp (dogma și interpretarea ei) se explică în acest model prin succesul proiectelor personale de îndumnezeire ale celor care l-au adoptat, iar modificările, ajustările dogmatice în fața evoluției culturale, inclusiv în fața apariției teoriilor evoluției naturale, sunt adaptări organizaționale prin modificări ale proiectelor personale ale celor îndumnezeiți, singurii capabili să ajusteze avizat dogma, elaborări suplimentare ale discursului ortodox ca resursă, adaptări în vederea succesului proiectelor de mântuire. Evident, asemenea elaborări trebuie făcute doar de către persoane îndumnezeite (Părinți sau sfinți actuali) pentru a le putea fi garantat succesul practic, adevărul pragmatic, orice rol al discursului rațional aici fiind neexclus, însă doar instrumental, la o scară mai mică decât cea relevantă pentru persoana ortodoxă.

Problema relației dintre descriptivele atributelor divine (ori, mai general, a tuturor descriptivelor scripturale și patristice) și schema epistemică de mai sus este subsumabilă celei a relației dintre abordarea catafatică și cea apofatică, pe de o parte, și proiectul de mântuire ca îndumnezeire, pe de altă parte. Pentru a da un răspuns la această problemă ea trebuie mai întâi formulată. Formularea problemei trebuie să țină seama de specificul discursiv al teoriilor științifice și filosofice. Acestea nu sunt doar doxologie, deși sunt utilizabile și astfel, ci au unul sau multiple roluri instrumentale într-un sistem de proiecte cu diferite scări spațio-temporale, dintre care cel doxologic este doar unul. Lămurirea relației rolului doxologic cu celelalte este o chestiune de cercetare filosofică relavantă teologic, relevantă pentru adaptarea discursului ortodox la evoluția culturală a omenirii.

Ca și un program de cercetare progresiv în sensul lui Lakatos, discursul ortodox are un nucleu tare (hard core) reprezentat de textele sacre și o interfață variabilă structural reprezentată de dogmă, sensul adevărului ansamblului fiind însă pragmatic, nu printr-o teorie a corespondenței, fapt care la o analiză mai atentă susțin că se poate afirma și despre discursul științific, însă în vederea atingerii unor scopuri diferite, subsumabile scopului persoanelor ortodoxe, dar și decuplabil de acestea prin decizia personală a fiecăruia.