Despre morala creștină

Starea originară reconstruibilă filosofic a omului este cea monadică, în care toate lumile celorlalți sunt ontologic parte din lumea proprie. Aceasta este o stare de centrare cvasi-solipsistă pe sine, se poate deduce speculativ ca primară într-o teorie a ființei, și poate fi reconstruită științific într-o istorie ontogenetică a dezvoltării psihice.

 

Deși din punct de vedere al întemeierii realității starea originară este folositoare persoanelor care au astfel de curiozități teoretice, din punct de vedere practic construirea unui mod de viață pornind de la ea are rezultate diferite în funcție de modul cum are loc delimitarea lumilor personale ontice înăuntrul lumii ontologice.

 

Într-o reconstrucție a modificărilor culturale istorice ale acestei delimitări putem vedea că ceea ce numim civilizare constă în acceptarea operațională a lipsei de acces la anumite zone ale lumii personale în sens ontologic, instituind în acele zone drepturi de acces exclusiv pentru alții, sau condiționat pentru sine de acordul explicit sau implicit al altora, adică acceptăm lumi ontice ale celuilalt cu implicații practice efective, concrete.

 

Omul necivilizat are un comportament invaziv, de extindere a drepturilor de management personale asupra întregii sale lumi ontologice. Deși conștiința acestui sens al proprietății private totale în principiu e folositoare pentru a respinge tendințele de manipulare a propriei persoane de către alții(apărare, manifestarea absolută a libertății pentru depășirea unor reguli de management abuzive, de tip totalitar), interpretarea sentimentului rezultat din înțelegerea faptului că ție îți apaține lumea vieții tale ca drept efectiv de intervenția factuală, concretă, este un act de intruziune în lumile altora inacceptabil de către fiecare din ceilalți ca proiect pe termen scurt, la scara de timp a vieții actuale. El devine acceptabil ca proiect ideal, la o scară de timp transcedentă lumii create, într-un mod religios de gâdire, în termeni de fuziune prin dragoste, prin iubire de aproape. Totuși, ideea de fuziune prin dragoste este constrânsă în aplicarea ei în creștinism de reguli morale absolute tocmai pentru a asigura netulburarea celuilalt și astfel funcționarea propriei tale lumi. Morala creștină nu este doar un set de reguli comportamentale decuplat de o cvasiteorie a ființei umane, ci este însăși condiția ca implicațiile libertății absolute rezultate din modul creștin de înțelegere a omului să nu conducă la disoluția lumii personale a omului. Înțelegerea holistă a lumii personale ca incluzând lumile celorlalți se transpune într-o practică eficientă a iubirii de ceilalți cu rezultat o lume structurată de relații interpersonale, relații între lumi ontice cu drepturi de acces clare ale diferitelor persoane doar prin aplicarea unor reguli morale neutilitariste. Morala are o miză decisivă în trecerea de la ontologic la ontic, ambele registre ale ființei având importanțe egale în economia ființei. Morala structurează ființa pe palierul ei ontic, reduce gradele de libertate într-un mod care să asigure funcționalitatea ființei în ansamblu.

 

Civilizarea este o instituire treptată a regulilor de acces la resursele din lumea personală. Ea poate fi reconstruită teoretic ca o evoluție culturală și are un aspect ontogenetic și unul filogenetic, ambele pur teoretice, relevant din punct de vedere a ce suntem fiind doar aspectul practic, în viața personală efectivă.

 

Din punct de vedere psihologic gândirea necivilizată, destructurantă a sistemului personal de relații umane, se manifestă la două extreme:

 

- invadarea spațiului celălalt prin acțiune egoistă

- invadarea spațiului celuilalt prin acțiune altruistă

 

Primul tip comportamental duce la ruptură relațională prin sentimentele negative ale celui invadat, celălalt duce la ruptură prin sentimentele negative ale celui invadant. În primul caz sentimentele sunt de frică, teamă, ură în urma agresiunii. În cazul al doilea sentimentele sunt de epuizare și frustrare în urma terminării resurselor personale și a  nereciprocității acțiunii celui invadat în mod altruist.

Tipurile comportamentele transgeneraționale însușite prin imitație și eventual stabilizate prin constructe culturale ideologice universale sau constructe subculturale locale dau prin interacție interpersonală pattern-urile psihosociale caracteristice unei societăți, ale căror zonă de mijloc în sensul distribuției statistice reprezintă normalitatea societății respective, și ale căror extreme sunt aspectele considerate psihopatologice în societatea respectivă. Nomalitatea poate fi mai mult sau mai puțin diferită de moralitate în funcție de gradul de civilizare. Nu poate exista civilizare de unul singur, ci doar în societate, nu în sensul că ne pot civiliza doar alții, ci în sensul că acțiunile noastre civilizate sau nu sunt ca atare doar dacă sunt acțiuni interpersonale sau au implicații interpersonale.

 

Depășirea celor două tipuri comportamentale extreme se face diferențiat, prin reguli morale diferite. Să nu furi, să nu ucizi, etc în primul caz, să nu dai mai mult decât ți se cere explicit sau implicit, să ceri ce ai nevoie,  în al doilea caz.

 

A cere ce ai nevoie și a nu da mai mult decât poți și vrei realmente este o regulă morală creștină.

 

Morala creștină nu este o morală a sacrificiului absurd de sine, indiferent de consecințele rezultate din modul în care se face și din împrejurările acestui sacrificiu, o morală a absolutizării sectoriale a comportamentului altruist, ci o morală a funcționalității comportamentului altruist. Restricțiile moralei creștine nu se rezumă la interdicții de utilizare a celuilalt și a resurselor lui, ci includ și interdicții de a îți neglija ființa proprie.

 

Sacrificiul absolut de sine este imoral, la fel de mult cum jefuirea și uciderea sunt imorale.

 

Creștinismul nu este religia celor slabi (Nietzsche) decât pentru cei care fac eroarea decuplării regulilor altruiste de condițiile funcționalității lor (îngrijirea de sine). Creștinismul nu este nici religia celor puternici în sensul dominării celorlalți printr-un comportament egoist coroborat cu forță de invadare. Conceptul de putere în creștinism este coextensiv celui de înțelepciune. Creștinismul este finalul căutărilor antice cu privire la modul de viață care merită urmat și marca civilizației europene autentice.

Morala creștină este o morală a dreptei cumpăniri, a unui discernământ de finesse, neraționalist, cu o metodă de adoptare treptată asociată unei dezvoltări personale bine documentate în baza experiențelor de viață patristice (de ex. în Scara, sau în Patericul egiptean). Morala creștină este în fapt una vie, permanent descoperibilă prin noi contexte și experiențe istorice, reperele care pot fi considerat de caracter deontologic având rol structurant al situațiilor reale de viață care trebuie evaluate în baza discernământului personal.

Adoptarea modului autentic creștin de viață este un act de civilizare a omului. Renunțarea la creștinism este revenirea la barbarie. Ideologiile libertății egoiste absolute și ideologiile altruismului etatist maximal în măsura în care sunt aplicate comportamental în practică sunt forme contemporane de barbarie. Degradarea modului de înțelegere a moralei creștine s-ar putea explica prin scăderea inteligenței umane medii care urmare a îmbunătățirii condițiilor de viață (http://www.livescience.com/24713-humans-losing-intelligence.html).

 

Cere și ți se va da !