Primăvara în Mehedinți

Raport de tură aici: http://www.carpati.org/jurnal/prin_mehedin_539_i_la_ape_mari/3088/

Joia Mare la Poienile Izei

Bârsana veche

Un argument pentru implicarea în politică a ortodocșilor eurofili

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-argument-pentru-implicarea-in-politica-a-ortodocșilor-eurofili/ )

Este în interesul românilor ca valorile creștine asociate familiei să fie reprezentate în politică de oameni care le pun sus pe lista de priorități. Doi candidați care promovează aceste valori au reușit să obțină semnăturile necesare pentru a candida la Parlamentul European: un baptist - domnul Costea și un ortodox - domnul Capsali. Din păcate nici unul dintre domniile lor nu poate reprezenta cu adevărat interesele majorității românilor.

Este greu de crezut că domnul Capsali intră în politică doar pentru valorile familiei, fără să fie interesat de un stat autoritarist după modelul tradițional ortodox. Un stat autoritarist nu este în interesul majorității românilor. Există riscuri la fel de mari ca domnul Costea să intre în politică și în scopuri de prozelitism religios. Prozelitismul religios neoportestant nu este în interesul majorității românilor. Într-o matrice de preferințe religioase cuplate cu opțiuni politice situația domniilor lor se prezintă ca în tabelul de mai jos :

Valori creștine / Sistem politic	Autoritarist	Democratic policentric
Ortodoxie	Capsali	Avem, dar nu candidează
Neoprotestantism	N-avem în România	Costea

Din această matrice se poate vedea că celor mai mulți români le-ar fi de folos să candideze cineva care reprezintă atât valorile creștine ortodoxe, cât și pe cele ale democrației autentice. Astfel de persoane sunt domnul Papahagi și alți oameni cu valori democratice și europene certe cuplate cu opțiuni creștine și naționale la fel de certe din partidul Noua Republică, de exemplu domnul Berari (text aici).

Nu avem de a face cu o “fragmentare a votului creștin militant” prin dubla candidatură a domnilor Costea și Capsali (analiză a domnului Ghinea în Dilema Veche aici), ci de transferarea în scena politică a competiției din zona religioasă. Decizia de participare a domnului Capsali a fost una reactivă, o reacție la candidatura domnului Costea (inverviu în România Liberă aici). Domnul Capsali declară că are relații cordiale cu catolicii, probabil nici ei prea încântați de o eventuală creștere a activităților prozelitiste ale neoprotestanților în România folosind un eventual prestigiu câștigat la tribuna Parlamentului European.

Deși fiecare candidatura în parte are dezavantaje pentru România, eufemistic vorbind, din competiția politică dintre domnii Costea și Capsali poate rezulta ceva folositor.

·         candidaturi  viitoare independente ale unor oameni ortodocși cu convingeri democratice,

·         regândirea relației stat-Biserică în ortodoxie, mutarea accentului de la ascultare și autoritate în viața politică la autorități ca furnizori de servicii publice în baza unui contract constituțional.

·         consolidarea unui curent creștin-democrat românesc autentic.

Această competiție poate obliga politica românească la evoluție morală, iar ortodoxia românească la evoluție civică. Evoluția ar trebui să fie cât mai rapidă, pentru ca piața politică să nu permită dezvoltarea unor curente care nu sunt în interesul majorității românilor, fie din considerente politice, fie din considerente religioase.

Cum la europarlamentarele de anul acesta nu se mai poate schimba nimic, le urez succes politic ambilor candidați rămași în competiție după ieșirea din diverse motive a domnilor Papahagi și a celor de la Noua Republică. Să câștige doar unul ar genera dezechilibre periculoase, fie religios, fie politic. Să piardă amândoi ar însemna să rămână în afara dezbaterii publice lucruri fundamentale pentru viața oamenilor din România.

O poezie de Sf. Ioan Iacob de la Neamț

Vântul pustiirii

Iarăși lupte, iarăși sânge,

Iarăși zgomot de război,

Iarăși lacrimi nesfârșite,

Iarăși valuri și nevoi.

Când a șters sărmana lume

Lacrima de pe obraz,

Au venit năpraznic iarăși

Alte valuri cu necaz.

Văduvele iar vor plânge

Cu bătrânii cei sărmani

Și copii vor rămâne

Iar cu miile orfani.

Pustii-se-vor orașe

Și pe mulți îi vor robi,

Unde sunt cântări deșarte,

Gloanțele vor dănțui.

Iar în locul răsfățării

Și al luxului nebun,

Va domni de-acuma groaza

Și cutremurul de tun.

Care azi, de zburdăciune,

Umblă goi nerușinați,

Vor ajunge ca să umble

De nevoie, dezbrăcați.

Când sporește răutatea

Se scârbește Dumnezeu,

Pentru asta vin în lume

Și războaiele mereu.

___

Sursa: Dor de pustie, dor de cer, Ed. Doxologia, 1992, pag. 97.

Despre moarte

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/despre-moarte/ )

"Băieţii ar fi vrut să mai povestim în

Faţa noastră râdea oricum boala sau moartea

Să căutăm acele ţinuturi înalte unde aerul e tare

Şi se trage dintr-odată în piept.

Aş fi putut fi cu ei în seara asta.

Ne-am fi ţinut unul într-altul cu credinţa

Pătimaşă că totul întotdeauna rămâne de povestit.

Aş fi putut fi cu ei în seara asta.”

(Andrei Bodiu, Oameni obosiţi, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008)

***

În ce sens sufletul continuă să fie după moarte ?

(A) Sufletul celui mort nu este pentru că nici nu a fost

Este soluţia celui care declanşează războaie ca să îşi umple vidul interior. A celui care poate distruge sau ucide fără remuşcări, uşor autist, cum ar deşuruba un şurub. În general oamenii sistemului, oamenii de stat (timizii transformaţi în tupeişti avizi de putere). Sub pulpana ştiinţei simpliste se poate trăi infantil, fie ca sclav idealist, fie ca stăpân consumist. Nu este nevoie de sufletul celuilalt, pentru că eu însumi nu îl am. Mă reprezint doar ca pe un corp, limita lumii în care sunt este doar fizică şi nu o pot vedea, e prea departe în microcosmos sau macrocosmos. Sunt doar un gândac captiv şi înfometat.

Rolul sufletului este luat de omul în genere, concept pe care îl laud şi căruia mă închin. Îi sacrific lui pe mine, dar şi pe ceilalţi. Trăiesc lipsit de responsabilitate, sclav al unor legităţi abstracte inventate de mine sau de alţii, pe care mi le asum ca scop final. Pare o formă de maladie psihică, dar este larg răspândită. Este, de fapt, o maladie a spiritului, o formă de subnutriţie culturală. Am o lume simplă şi nu vreau nimic mai mult. Vreau ca toţi să aibă o lume de acelaşi fel, ca să îi pot domina sau ajuta, după gust (nu pot domina sau ajuta pe cineva mult mai dezvoltat, mai bogat, deci altul trebuie să fie la fel de subnutrit ca şi mine).

(B)  Sufletul supra-vieţuieşte prin regiunea lumii delimitată de discursul religios înțeles superficial

Lumea cealaltă şi sufletele supra-vieţuitoare sunt o resursă pentru comuniune cu cei mai puternici decât prima categorie (sau încă puternici). A spune: iată această carte a vieţii mortului, să o citim, să o fim ! Este o stabilizare, oarecum superficială, a memoriei despre mort, prin ritual, necreativă, normativă. Dar tocmai prin asta accesibilă. O primim, dacă o merităm, nu o dăm. O merităm dacă o vrem. Nu avem dreptul să vorbim despre ea, pentru că au vorbit deja alţii. Tot ce a fost de văzut a văzut vulturoaica, cum spunea Nichita Stănescu. În general noi tăcem şi credem. Dacă avem harul sfinţeniei ne vorbeşte altul, El, iar oamenii atunci ne exclud. Nu mai suntem ca ei, devenim alt ceva, altă specie.

Sufletul mortului este pentru că sunt nişte iniţiaţi, alţii decât mine, care garantează asta. În lumea mea nişte sub-lumi (analoage sub-spaţiilor unui spaţiu n-dimensional) au un rol special, mă leagă de cer, dacă vreau asta. Dacă toţi am fi preoţi nu s-ar putea câștiga existența ca preot. Vreau atunci ca acest rol să îl aibă alţii, sau chiar eu – dar ca rol. Nu ca responsabilitate totală (cine o înţelege aşa va supăra şi în cel mai bun caz va deveni martir sau sfânt, dar mai degrabă eretic).

(C)  Sufletul continuă să fie în sensul în care sinele personal continuă să fie

Acesta este un răspuns greu accesibil. Este dispariţia sinelui celuilalt inteligibilă ? Nu, pentru că el a fost mereu printr-un act de credinţă al meu. Sinele ca limită a lumii poate fi în absenţa lumii proprii ? Ce înseamnă decizia sinelui de nu mai fi în lume ? Abandonarea căutării celuilalt, sinei lui, retragerea în sinea mea. Pasivarea sinelui.  Dispariţia corpului celuilalt este o dispariţia a semnului central al lumii lui, dar nu a întregii lumi a lui. Lumea lui rămâne ca parte a trecutului meu esenţial şi a prezentului meu. Atunci moartea celuilalt ca sine nu poate surveni pentru mine. Moartea celuilalt survine doar prin moartea mea, de vreme ce persoana celuilalt pentru mine depinde de persoana mea.

Mortul este un fel de nenăscut, a cărui prezenţă în lume este o ramură centrală a vieţii mele, de acum partea din mine însumi mai mult decât înainte de moartea sa. Mortul este un eu altul, nu un altul în eu, ca înainte de moarte. Moartea lui ne îmbogăţeşte spiritul. Cine nu are morţi este o pală de vânt, cine are unul este o furtună de vară. Cine prin istorie sau dezastru are mulţi este un ciclon, uragan. Forţa omului creşte cu numărul morţilor iubiţi, dar şi suferinţa.

(D) Structura morţii

Sufletul continuă să fie în multe feluri, fie şi nefiind. Omul care a fost nu poate ieşi şi nici nu poate fi scos din lume. Negându-i prezenţa îi asigurăm implicit un loc în lume, fie şi penibil, pe măsura noastră. La nivelul cel mai profund problema morţii celuilalt este inclusă în problema morţii mele. Dar moartea mea nu poate surveni în lumea mea, deci nici a celuilalt, iar restrângerea lumii la limita ei, sinele, nu înseamnă moarte. Generalizarea acestei afirmaţii se susţine doar dacă nu sunt mai multe specii ontologice de oameni (cu şi fără sine). Dacă sunt oameni fără sine, ei sunt morţi încă din viaţă, iar problema continuităţii sufletului nu se pune în cazul lor. Deci oamenii vii rămân vii, iar cei morţi rămân morţi.

Omul superficial (sau cel fără sine) nu îşi propune (sau nu poate) să înţeleagă nimic. Viaţa pentru el e un simplu accident cauzal, nu o decizie (e născut, nu se naşte). Cramponat de instinct şi-sau de ştiinţific, el ştie că e deja (ca şi) mort. La fel ştie şi despre celălalt. Când cineva moare, el nu compătimeşte pe cei apropiaţi mortului, ci doar întreabă cu reproş: ce a căutat în viaţă ? Se întreabă de fapt pe sine şi nu se sinucide doar din laşitate. Fiind slab, nu poate vrea să ajute pe nimeni şi este fericit aşa cum este. Când întâlneşte pe cineva mai puternic, îl urăşte necondiţionat, pentru că nu îi poate prevedea acţiunile, iar imprevizibilul sperie de moarte. Această ură îl face cu atât mai fericit cu cât duce mai mult la des-fiinţarea celuilalt. Structura morţii omului superficial este simplă: moartea e totală, fără speranţă ca şi el.

Pentru omul mai puternic, viu şi religios, structura morţii e diadică: totală, dar şi instituţională (normativă). Pe prima o înţelege prin cea de a doua. Sufletul este şi va fi printr-o sub-lume: invizibilă, dar parte a lumii. Omul religios este şi slab, mereu nefericit. Îi vede pe cei doar slabi şi încearcă să îi ajute, deşi e conştient că va primi în schimb doar ură. El nu caută fericirea decât atunci când e slab, păcătuieşte în mod necesar şi îşi asumă condiţia de a fi nefericit.

Pentru omul care nu a fost decât o singură dată în lume și se spune că ve reveni moartea celuilalt (adevărul ei) are o structură triadică: moartea totală (ştiinţifică), moartea parţială, a corpului (instituţională –  religioasă, dar şi, derivată din cea religioasă, administrativ statală, cu certificat, registru, etc), şi moartea absentă (viaţa permanentă a lumii şi sinelui celuilalt, mortul, prin lumea sa). Omul acesta poate fi şi religios şi superficial, ca feluri particulare, ontice, de a fi ale sale, dar pe fond nu este astfel. Moartea totală şi cea instituţională sunt pentru el doar manifestări ale morţii absente. În sinea sa sufletul este şi va fi, dar nu în lume, ci la limita ei. El este în afara fericirii şi nefericirii, deşi le trăieşte din plin pe amândouă. Omul acesta ştie că nu va fi văzut decât de cei care vor vrea să fie ca el, fără ca de fapt să fie văzut vreodată. El vede însă totul şi trebuie să suporte totul, chiar şi insuportabilul.