(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/despre-moarte/ )
"Băieţii ar fi vrut să mai povestim în
"Băieţii ar fi vrut să mai povestim în
Faţa noastră râdea oricum boala sau moartea
Să căutăm acele ţinuturi înalte unde aerul e tare
Şi se trage dintr-odată în piept.
Aş fi putut fi cu ei în seara asta.
Ne-am fi ţinut unul într-altul cu credinţa
Pătimaşă că totul întotdeauna rămâne de povestit.
Aş fi putut fi cu ei în seara asta.”
(Andrei Bodiu, Oameni obosiţi, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008)
***
În ce sens sufletul continuă să fie după moarte ?
(A) Sufletul celui mort nu este pentru că nici nu a fost
Este soluţia celui care declanşează războaie ca să îşi umple vidul
interior. A celui care poate distruge sau ucide fără remuşcări, uşor autist,
cum ar deşuruba un şurub. În general oamenii sistemului, oamenii de stat
(timizii transformaţi în tupeişti avizi de putere). Sub pulpana ştiinţei
simpliste se poate trăi infantil, fie ca sclav idealist, fie ca stăpân
consumist. Nu este nevoie de sufletul celuilalt, pentru că eu însumi nu îl am.
Mă reprezint doar ca pe un corp, limita lumii în care sunt este doar fizică şi
nu o pot vedea, e prea departe în microcosmos sau macrocosmos. Sunt doar un
gândac captiv şi înfometat.
Rolul sufletului este luat de omul în genere, concept pe care îl laud şi
căruia mă închin. Îi sacrific lui pe mine, dar şi pe ceilalţi. Trăiesc lipsit
de responsabilitate, sclav al unor legităţi abstracte inventate de mine sau de
alţii, pe care mi le asum ca scop final. Pare o formă de maladie psihică, dar
este larg răspândită. Este, de fapt, o maladie a spiritului, o formă de
subnutriţie culturală. Am o lume simplă şi nu vreau nimic mai mult. Vreau ca
toţi să aibă o lume de acelaşi fel, ca să îi pot domina sau ajuta, după gust
(nu pot domina sau ajuta pe cineva mult mai dezvoltat, mai bogat, deci altul
trebuie să fie la fel de subnutrit ca şi mine).
(B) Sufletul supra-vieţuieşte prin
regiunea lumii delimitată de discursul religios înțeles superficial
Lumea cealaltă şi sufletele supra-vieţuitoare sunt o resursă pentru
comuniune cu cei mai puternici decât prima categorie (sau încă puternici). A
spune: iată această carte a vieţii mortului, să o citim, să o fim ! Este o
stabilizare, oarecum superficială, a memoriei despre mort, prin ritual,
necreativă, normativă. Dar tocmai prin asta accesibilă. O primim, dacă o
merităm, nu o dăm. O merităm dacă o vrem. Nu avem dreptul să vorbim despre ea,
pentru că au vorbit deja alţii. Tot ce a fost de văzut a văzut vulturoaica, cum
spunea Nichita Stănescu. În general noi tăcem şi credem. Dacă avem harul
sfinţeniei ne vorbeşte altul, El, iar oamenii atunci ne exclud. Nu mai suntem
ca ei, devenim alt ceva, altă specie.
Sufletul mortului este pentru că sunt nişte iniţiaţi, alţii decât mine,
care garantează asta. În lumea mea nişte sub-lumi (analoage sub-spaţiilor unui
spaţiu n-dimensional) au un rol special, mă leagă de cer, dacă vreau asta. Dacă
toţi am fi preoţi nu s-ar putea câștiga existența ca preot. Vreau atunci ca
acest rol să îl aibă alţii, sau chiar eu – dar ca rol. Nu ca responsabilitate
totală (cine o înţelege aşa va supăra şi în cel mai bun caz va deveni martir
sau sfânt, dar mai degrabă eretic).
(C) Sufletul continuă să fie în
sensul în care sinele personal continuă să fie
Acesta este un răspuns greu accesibil. Este dispariţia sinelui celuilalt
inteligibilă ? Nu, pentru că el a fost mereu printr-un act de credinţă al meu.
Sinele ca limită a lumii poate fi în absenţa lumii proprii ? Ce înseamnă
decizia sinelui de nu mai fi în lume ? Abandonarea căutării celuilalt, sinei
lui, retragerea în sinea mea. Pasivarea sinelui. Dispariţia corpului celuilalt este o
dispariţia a semnului central al lumii lui, dar nu a întregii lumi a lui. Lumea
lui rămâne ca parte a trecutului meu esenţial şi a prezentului meu. Atunci
moartea celuilalt ca sine nu poate surveni pentru mine. Moartea celuilalt
survine doar prin moartea mea, de vreme ce persoana celuilalt pentru mine
depinde de persoana mea.
Mortul este un fel de nenăscut, a cărui prezenţă în lume este o ramură
centrală a vieţii mele, de acum partea din mine însumi mai mult decât înainte
de moartea sa. Mortul este un eu altul, nu un altul în eu, ca înainte de
moarte. Moartea lui ne îmbogăţeşte spiritul. Cine nu are morţi este o pală de
vânt, cine are unul este o furtună de vară. Cine prin istorie sau dezastru are
mulţi este un ciclon, uragan. Forţa omului creşte cu numărul morţilor iubiţi,
dar şi suferinţa.
(D) Structura morţii
Sufletul continuă să fie în multe feluri, fie şi nefiind. Omul care a fost
nu poate ieşi şi nici nu poate fi scos din lume. Negându-i prezenţa îi asigurăm
implicit un loc în lume, fie şi penibil, pe măsura noastră. La nivelul cel mai
profund problema morţii celuilalt este inclusă în problema morţii mele. Dar
moartea mea nu poate surveni în lumea mea, deci nici a celuilalt, iar
restrângerea lumii la limita ei, sinele, nu înseamnă moarte. Generalizarea
acestei afirmaţii se susţine doar dacă nu sunt mai multe specii ontologice de
oameni (cu şi fără sine). Dacă sunt oameni fără sine, ei sunt morţi încă din
viaţă, iar problema continuităţii sufletului nu se pune în cazul lor. Deci
oamenii vii rămân vii, iar cei morţi rămân morţi.
Omul superficial (sau cel fără sine) nu îşi propune (sau nu poate) să
înţeleagă nimic. Viaţa pentru el e un simplu accident cauzal, nu o decizie (e
născut, nu se naşte). Cramponat de instinct şi-sau de ştiinţific, el ştie că e
deja (ca şi) mort. La fel ştie şi despre celălalt. Când cineva moare, el nu
compătimeşte pe cei apropiaţi mortului, ci doar întreabă cu reproş: ce a căutat
în viaţă ? Se întreabă de fapt pe sine şi nu se sinucide doar din laşitate.
Fiind slab, nu poate vrea să ajute pe nimeni şi este fericit aşa cum este. Când
întâlneşte pe cineva mai puternic, îl urăşte necondiţionat, pentru că nu îi
poate prevedea acţiunile, iar imprevizibilul sperie de moarte. Această ură îl
face cu atât mai fericit cu cât duce mai mult la des-fiinţarea celuilalt.
Structura morţii omului superficial este simplă: moartea e totală, fără
speranţă ca şi el.
Pentru omul mai puternic, viu şi religios, structura morţii e diadică:
totală, dar şi instituţională (normativă). Pe prima o înţelege prin cea de a
doua. Sufletul este şi va fi printr-o sub-lume: invizibilă, dar parte a lumii.
Omul religios este şi slab, mereu nefericit. Îi vede pe cei doar slabi şi
încearcă să îi ajute, deşi e conştient că va primi în schimb doar ură. El nu
caută fericirea decât atunci când e slab, păcătuieşte în mod necesar şi îşi
asumă condiţia de a fi nefericit.
Pentru omul care nu a fost decât o singură dată în lume și se spune că ve
reveni moartea celuilalt (adevărul ei) are o structură triadică: moartea totală
(ştiinţifică), moartea parţială, a corpului (instituţională – religioasă, dar şi, derivată din cea
religioasă, administrativ statală, cu certificat, registru, etc), şi moartea
absentă (viaţa permanentă a lumii şi sinelui celuilalt, mortul, prin lumea sa).
Omul acesta poate fi şi religios şi superficial, ca feluri particulare, ontice,
de a fi ale sale, dar pe fond nu este astfel. Moartea totală şi cea
instituţională sunt pentru el doar manifestări ale morţii absente. În sinea sa
sufletul este şi va fi, dar nu în lume, ci la limita ei. El este în afara
fericirii şi nefericirii, deşi le trăieşte din plin pe amândouă. Omul acesta
ştie că nu va fi văzut decât de cei care vor vrea să fie ca el, fără ca de fapt
să fie văzut vreodată. El vede însă totul şi trebuie să suporte totul, chiar şi
insuportabilul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu