Prostia legionar-ortodoxistă a dat năvală în spațiul public: cazul Singer

Înțeleg din relatările unor oameni de bună credință că a avut loc un circ fundamentalist “creștin” la decernarea titlului de doctor Honoris Causa domnului Peter Singer (etician necredincios) de către Universitatea din București. În aceste condiții trebuie spuse câteva lucruri:

Din punct de vedere civic și politic:

·         Suntem mai aproape de legionarism, de noaptea minții totalitarist religioasă, decât credem dacă așa ceva a fost posibil în Universitatea din București. Dacă mai corelăm și cu recentele excomunicări e limpede ce mod de viață ni se propune la modul concret de către acești oameni.

·         Este o prioritate ca statul să ia măsurile necesare pentru ținerea sub control a persoanelor cu astfel de comportamente și pentru reducerea influenței externe în catalizarea acțiunilor de acest fel.

·         Este o prioritate ca BOR să se delimiteze ferm de astfel de acțiuni, iar ierarhii care le simpatizează și susțin să fie marginalizați.

·         Este o prioritate investirea în sistemul de educație astfel încât oamenii să înțeleagă rostul diversității culturale și să poată fi capabili de toleranță în condiții de diversitate culturală. Nu este exclus ca aceste comportamente să fie și rezultatul unui mod defectuos de predare a religiei în școli, a lipsei de educație științifică și filosofică a celor implicați în procesul de predare.

·         Este o prioritate delimitarea insistentă în public și în privat a oamenilor de știință și filosofilor credincioși de orice excese naționalist-religioase.

Din punct de vedere religios:

·         Să crezi în Dumnezeu nu te scutește să ai bun simț și să fii civilizat.

·         Să crezi în Dumnezeu nu înseamnă că poți să-ți faci de râs țara oricând prin acțiunile tale bezmetice.

·         E o prostie  crasă în raport cu scopul de mântuire să iei în deșert numele lui Dumnezeu rugându-te tare ca să audă toată lumea ce faci tu lângă ușile unui spațiu în care are loc o festivitate academică.

·         E o prostie în raport cu scopul de reducere a ratei avorturilor să îl asociezi cu violența, cu datul cu pumnii în uși, cu intoleranța. Decât să naștem doar viitori fundamentaliști agresivi poate că e mai bine să nu mai naștem deloc, să dispărem de pe fața pământului ca popor. Și poate că acesta e rostul crimelor în masă pe care le practicăm, dacă e să privim lucrurile în față, o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru acțiunile noastre prostești.

·         Prostia este interzisă creștinilor. Dumnezeu nu ne vrea proști.

Din punct de vedere biologic și filosofic argumentele domnului Singer se pot destructura. Nu e nevoie să dăm cu picioarele în uși, e suficient să gândim. De exemplu :

·         Entitatea “făt” este doar stadiul de dezvoltare al entității “om”. Entitatea om este caracterizată de un anumit ciclu de dezvoltare, ca și entitățile cimpanzeu, etc. A compara fătul cu cimpanzeul cum face dânsul este metafizic dubios pentru că entitățile biologice sunt perdurante, adică la un moment dat și pe un interval scurt surpindem doar un stadiu al lor. Este relevant fie să comparăm stadii de dezvoltare ale cimpanzeului cu ale omului, neinteresant din punct de vedere moral, fie să comparăm ciclurile de dezvoltare în întregul lor, esențial din punct de vedere moral pentru că evidențiază viața culturală și spirituală existentă numai la om.

·         A spune că un stadiu de dezvoltare, matur, al unei entități biologice este persoană iar alt stadiu de dezvoltare, incipient, fătul, nu este persoană relevă niște opțiuni metafizice neuzuale. E ca și cum am zice că plantula nu este plantă, că porumbul e porumb doar după ce pot să-l iau la prașilă. Ca exercițiu argumentativ se poate merge pe orice variantă, ca să vedem la ce ne duce, dar asta nu înseamnă

o   Că asta are vreo legătură cu biologia ca știință

o   Că practicile consolidate evolutiv cultural în limbajul comun se vor schimba în funcție de driblingurile analitice ale unor filosofi. Filosofia face reglajul fin al culturii, nu dă direcțiile generale pe care va evolua. Acestea sunt date de practicarea limbajului comun și a limbajelor teoretice științifice cu consecințe existențiale tehnologice directe.

·         Creștinul acordă statut de persoană entității umane perdurante pe întreg ciclul ei de dezvoltare, de la fecundare la moarte, în timp ce unele opțiuni bioetice doar unor stadii de dezvoltare ale entității umane perdurante. Asta e posibil pentru că se lucrează cu noțiuni de persoană și mecanisme de apariție/emergență total diferite în cele două abordări : teologice, respectiv naturaliste. Noțiunea creștină de persoană interesează la modul serios, de asumare existențială, doar pe cei care sunt credincioși, dar din considerente statistice are implicați juridice și politice majore, noțiunile filosofice interesează doar pe cei puțini care se ocupă cu ele și eventual și le însușesc în viață decuplându-se de cultura lor de masă.

·         Din perspectiva evoluției culturale confruntarea aceasta apare ca manifestarea unui proces de selecție culturală grupală intensă, de luptă pe viață și pe moarte. Nu este surpinzătoare în condițiile situației de graniță culturală a României, dar trebuie gestionată.

Un stat în care procesele de confruntare internă distructivă nu sunt ținute sub control este sortit dispariției. Este mai ieftin să facem controlul prin educație decât prin instituțiile de forță

România a trecut de punctul critic

Țările pot fi modelate conceptual ca sisteme mari și complexe, cu dinamică a proceselor caracterizată de o scară lungă de timp (în jargon tehnic sisteme socio-ecologice). Un “punct” de trecere între două stări este în aceste condiții un interval lung de timp din perspectiva observatorului uman.

Marșul trupelor americane și modul cum sunt ele întâmpinate de oameni arată că tranziția s-a încheiat. Haosul determinist asociat stării de bifurcare nu mai este modelul adecvat, intrăm într-o perioadă de stabilitate și predictibilitate locală a traiectoriei globale a sistemului, evaluată la scară mare de analiză.

Nu poți observa valurile mării fiind o picătură de apă, nu poți observa ritmurile istoriei fiind un om în vremea lui. Dar valurile și istoria le fac picăturile și oamenii. Au trebuit 25 de ani de fluxuri și refluxuri ca să se termine definitiv cu proiectul comunist din România. Turbulențe dramatice pentru vieților oamenilor de aici, care cu greu puteau desluși o direcție de la scara la care puteau ei observa lucrurile. Direcția finală e rezultanta eforturilor fiecăruia, mici, dar atât de relevante în condiții de neliniaritate a sistemului, când încă un fir de nisip așezat pe vârf duce la mișcarea întregului castel de pe țărmul mării.

Trăim deplasarea ireversibilă a țării către bazinul unui atractor de cu totul altă natură decât cel precedent, bazat pe alte valori publice și alt mod de funcționare al societății. Apele s-au separat definitiv, pentru o durată estimabil lungă, întâlnirea recentă de la Soci o confirmă.

Proiectul celor care au vrut acest deznodământ s-a realizat, proiectul celor care nu l-au vrut a eșuat.

Într-un spațiu securizat al libertății de gândire oamenii își vor putea asuma cu toate forțele proiecte de amploare mai mică, dar mai importante existențial : spirituale, artistice, morale, de cunoaștere științifică, de viață pur și simplu. [1].

În condițiile noi rezistența țării la perturbări a crescut. Factorii externi au forță mai mică decât cea la care am putea rezista. Nu a fost și cazul Ucrainei. Multiple noi sub-bazine de atracție, vălurele dimensional mai mici pe valul mare n-dimensional al țării, se vor putea acum dezvolta. Fiecare cu propriile stări de stabilitate relativă, micro-turbulențe la trecerea între ele, punctele lor critice. Nu le putem cunoaște de acum. Le putem dori într-un fel sau în altul, trăi proiectele asociate alegerilor noastre și evalua retrospectiv succesul sau eșecul rezultatul din cuplarea proiectelor noastre cu ale altor oameni.

Este șansa tinerelor generații și mă bucur pentru ele. A fost aceasta modesta contribuție a decrețeilor: valorificarea unei oportunități din contextul global prin propria noastră decizie, trecerea țării de la un fund de sac evolutiv comunist autarhic relaționat cu proiecte statale în curs de extincție istorică la o stare cu potențial de evoluție culturală asociată unei comunități a libertății, creativității și meritului. 25 de ani.

Notă

[1] Alături de proiectul simfonic bizantin al relației biserică – stat eșuat, în fond, la căderea Constantinopolului, se va dezvolta cu siguranță proiectul libertarian ortodox pe urmele unor oameni ca Tristram Engelhardt Nu excomunicările sunt răspunsul potrivit la dorința mirenilor de avea un cuvânt puternic de spus în viața bisericii. Datorez o parte din această idee unui prieten de preocupări intelectuale.

Ce înseamnă a fi intelectual

Lupta dintre intelectuali pentru putere simbolică ridică întrebarea ce înseamnă a fi intelectual. Definiție: un intelectual este o persoană care are scopul de a fi creator și îl pune în practică în mod curajos și cu stil. În continuare voi discuta chestiunea individuării intelectualului și cele trei elemente ale definiției propuse.

Identificarea unui om ca fiind intelectual

E riscantă individuarea ontologică a cuiva ca intelectual, deși fără îndoială că însăși această opțiune are valoarea ei prin faptul că susține un elitism tare. Se poate lucra alternativ cu un model de om în care oamenii derulează proiecte intelectuale fără a fi ei înșiși în mod esențial intelectuali.

Cu un astfel de model se poate formula următoarea opinie: proiectele culturale ale oamenilor cu preocupări intelectuale se află în anumite circumstanțe în competiție unele cu altele ca mijloace/resurse (sub-proiecte) în proiecte sociale și politice în care îndeplinesc rolul de a oferi putere simbolică și legitima retoric diverse soluții sociale și politice. Cu acest model se justifică doar un elitism al proiectelor, nu al oamenilor. Folosesc în continuare cuvântul intelectual ca pe o prescurtare a sintagmei “persoană care are proiecte de natură intelectuală”.

Comentarii la fraza anterioară:

·         Intelectualul poată să nu vrea ca produsul său fie preluat în astfel de lupte pentru existență culturală și politică, dar nu mai are controlul odată ce a emis produsul ; știind că e posibil să piardă controlul are responsabilitatea evaluării explicite a riscurilor cultural-politice asociate produsului său, pentru a submina forța retorică a produsului deturnat de la intențiile sale. Dacă n-o face este responsabil de ceva similar neglijenței în serviciu.

·         Relațiile între proiecte pot fi și de altă natură decât de competiție, într-o analogie biologică pot fi de simbioză de exemplu, mutualism, sau pur și simplu decuplare totală, fiecare cu ale lui.

·         Ce tip de relații există între aceste unități elementare de producție culturală, proiectele culturale, e o chestiune de cercetare descriptivă și funcțională a culturii, faptul că relațiile sunt dominate de competiție fiind doar o ipoteză de lucru validă în anumite contexte și invalidă în altele.

Scopul de a fi protejat și scopul de a fi creator

Libertatea și nevoia nu sunt compatibile conceptual: nevoia angajează o schemă deterministă de gândire și e tipică gândirii de stânga. Nu cred că există o nevoie de a fi protejat și una de a fi creator. A fi protejat și a fi creator sunt mai degrabă scopuri: un om le poate avea pe amândouă, ordinea priorităților poate varia de la om la om, iar la fiecare om de la un moment la altul în funcție de context.

Un astfel de model :

·         Nu mai duce la o categorisire tare a cui e în elita intelectuală și cui e în publicul acestei elite, ci doar la o caterisire relațională într-un context dat, al unora în raport cu ceilalți la un moment dat.

·         Dă seama de circulația persoanelor între public și elite în funcție de ce proiecte au.

·         E compatibil cu creștinismul pentru care autoevaluarea ca elită e ceva indezirabil.

Varianta tare de elită în sensul de persoane cu nevoi intrinseci creatoare duce la o aristocrație a spiritului la care nu subscriu pentru astfel de argumente (dar subscriu pentru altul, a se vedea mai jos). Creatorii, consumatorii produselor culturale și barbarii consumatori doar de grătare se individuează pe baza a cine ce produce, cine ce sau nu consumă și de facto pot fi și instituționalizați, dar nu au nimic special în termeni de spațiu de stare al variabilelor "naturale" umane unii în raport cu ceilalți, diferă doar la nivelul variabilelor organizațiilor în care se înscriu sau pe care le inventează. Deosebirile sunt de mod uman de funcționare ales, exersat, muncit, incluzând aici și folosirea implicită a unui set de presupoziții sau adoptarea deliberată a unor scheme metafizice, inclusiv despre ei înșiși, cu toate consecințele instituționale ale acestora.

Curajul creator

Rațiunea fără curaj este sortită eșecului. Curajul înseamnă deschiderea lumii personale către ce este în afară atunci când mulți oameni din jur din teamă și-o închid. Prima treaptă a curajului e deschiderea către natură, a doua către oameni și a treia către Dumnezeu. Fără curaj omul și comunitatea oricât s-ar gândi nu pot ști încotro se îndreaptă. Cu cât urcă treptele curajului, cu atât direcția devine mai clară, iar mijloacele disponibile pentru atingerea scopurilor sunt mai ample.

Dragostea este o formă a curajului. Ea vine în forme diferite pe cele trei trepte. Treptele nu se pot sări, iar după ce au fost parcurse nu trebuie confundate. Trăim pe fiecare treaptă în parte, nu doar pe una. Parcurgerea e o creștere organică. Treptele nu se întrepătrund. Omul trebuie iubit ca om, nu ca maimuță sau Dumnezeu, iar Dumnezeu ca Dumnezeu. Este ofensator pentru un om să îi spui că îl iubești ca pe Dumnezeu: nu e un compliment, e o prostie, o lipsă de rațiune, pentru că omul ceree altceva decât cere Dumnezeu.

Indiferent la câte probleme au dus pentru cineva deschiderile creatoare, singura soluția rațională rămâne curajul.

Curajul nu își poate exprima valoarea de unul singur, ci sub constrângerea unor reguli: prudența, bunul simț, respectul. Rațiunea trebuie să gestioneze nu doar lumea personală, ci și modul de manifestare a curajului. Erorile de gândire în condițiile unei firi curajoase duc la calamități pentru autorii lor și pentru grupul lor.

Manifestarea curajului generează cunoaștere nouă și scade riscul erorilor de gândire. Omul locuit de dragoste de natură sau/și oameni sau/și Dumnezeu e ca o flacără arzând permanent. Omul locuit doar de dragostea de el însuși e un om al fricii asemenea unui jar mocnit pe care să se stingă. El își poate vedea propria lume doar datorită luminii împrăștiate de flăcările arzând din jur, pe care nefiind deschis poate că nici nu le observă.

Un intelectual n-ar putea scrie nimic dacă n-ar avea lumină primită din jur. N-ar putea arde dacă flăcările altor persoane n-ar fi ars înaintea ei sau lui, n-ar arde acum, sau dintotdeauna.

Un intelectual nu are proiecte deliberate de schimbare în bine a lumii, nu poate avea o dragoste mutilantă pentru ființa altora. Asta e o lașitate, o instrumentalizare a celor din jur. Lui sau ei i-ar fi suficient să se ridice el însuși măcar puțin din starea deplorabilă în care se află. Când dă drumul unui text sau unui comentariu care depășește simpla interjecție e din bucuria că alte minți îl vor avea la îndemână, așa cum el se bucură de dovada gândului altor oameni.

Stilul intelectualului

Intelectual fără stil nu există. Aristocrat al gândirii înseamnă om cu proiecte creatoare, curajoase și stilate. Stilul dă noblețea proiectelor creatoare și curajoase.

Iar stilul vine din imaginațe. Oricâte resurse și IQ am avea cei mai mulți nu putem construi nimic admirabil în România pentru că ne-a fost distrusă imaginația. Patul procustian comunist a amputat subtilitățile tradiției, rafinamentul care exista pe alocuri, autenticitatea vieții urbane și rurale, mediul cultural care susținea nașterea în fiecare om a gustului și inexprimabilului unor feluri de a trăi. Putem face din București cel mult un Dubai, nu și o Florență.

Prestigiul unor intelectuali români vine din normalitatea câștigată prin ucenicia la oameni cu stil. După tabula rasa mentală oricât ne-am da peste cap cu rațiunea nu putem obține decât produse cu mica lor piață de desfacere, dar care nu vor impresiona altundeva în lume pe nimeni.

Nu știu cum se poate rezolva situația asta, e un soi de impotență națională. Comunismul a castrat imaginarul României. La scară mare poate că o soluție ar fi sacrificarea unei noi Ane a lui Manole. Pentru nerafinații postcomuniști ca mine e însă probabil prea târziu, vor rămâne niște țoape gânditoare. Arhitecturile minții nu pot substitui forța persuasivă a stilului. Constructul rațional e un schelet pe care s-au pleznit niște fleici cu pretenții de carne suavă, îi lipsește fluidul circulant inefabil al unui fel autentic de a fi. E un soi de păpușă gonflabilă în raport cu Venus din Milo.

Noroc că nu e absolut necesar să fii intelectual ca să te mântuiești.