Ce înseamnă a fi intelectual

Lupta dintre intelectuali pentru putere simbolică ridică întrebarea ce înseamnă a fi intelectual. Definiție: un intelectual este o persoană care are scopul de a fi creator și îl pune în practică în mod curajos și cu stil. În continuare voi discuta chestiunea individuării intelectualului și cele trei elemente ale definiției propuse.

Identificarea unui om ca fiind intelectual

E riscantă individuarea ontologică a cuiva ca intelectual, deși fără îndoială că însăși această opțiune are valoarea ei prin faptul că susține un elitism tare. Se poate lucra alternativ cu un model de om în care oamenii derulează proiecte intelectuale fără a fi ei înșiși în mod esențial intelectuali.

Cu un astfel de model se poate formula următoarea opinie: proiectele culturale ale oamenilor cu preocupări intelectuale se află în anumite circumstanțe în competiție unele cu altele ca mijloace/resurse (sub-proiecte) în proiecte sociale și politice în care îndeplinesc rolul de a oferi putere simbolică și legitima retoric diverse soluții sociale și politice. Cu acest model se justifică doar un elitism al proiectelor, nu al oamenilor. Folosesc în continuare cuvântul intelectual ca pe o prescurtare a sintagmei “persoană care are proiecte de natură intelectuală”.

Comentarii la fraza anterioară:

·         Intelectualul poată să nu vrea ca produsul său fie preluat în astfel de lupte pentru existență culturală și politică, dar nu mai are controlul odată ce a emis produsul ; știind că e posibil să piardă controlul are responsabilitatea evaluării explicite a riscurilor cultural-politice asociate produsului său, pentru a submina forța retorică a produsului deturnat de la intențiile sale. Dacă n-o face este responsabil de ceva similar neglijenței în serviciu.

·         Relațiile între proiecte pot fi și de altă natură decât de competiție, într-o analogie biologică pot fi de simbioză de exemplu, mutualism, sau pur și simplu decuplare totală, fiecare cu ale lui.

·         Ce tip de relații există între aceste unități elementare de producție culturală, proiectele culturale, e o chestiune de cercetare descriptivă și funcțională a culturii, faptul că relațiile sunt dominate de competiție fiind doar o ipoteză de lucru validă în anumite contexte și invalidă în altele.

Scopul de a fi protejat și scopul de a fi creator

Libertatea și nevoia nu sunt compatibile conceptual: nevoia angajează o schemă deterministă de gândire și e tipică gândirii de stânga. Nu cred că există o nevoie de a fi protejat și una de a fi creator. A fi protejat și a fi creator sunt mai degrabă scopuri: un om le poate avea pe amândouă, ordinea priorităților poate varia de la om la om, iar la fiecare om de la un moment la altul în funcție de context.

Un astfel de model :

·         Nu mai duce la o categorisire tare a cui e în elita intelectuală și cui e în publicul acestei elite, ci doar la o caterisire relațională într-un context dat, al unora în raport cu ceilalți la un moment dat.

·         Dă seama de circulația persoanelor între public și elite în funcție de ce proiecte au.

·         E compatibil cu creștinismul pentru care autoevaluarea ca elită e ceva indezirabil.

Varianta tare de elită în sensul de persoane cu nevoi intrinseci creatoare duce la o aristocrație a spiritului la care nu subscriu pentru astfel de argumente (dar subscriu pentru altul, a se vedea mai jos). Creatorii, consumatorii produselor culturale și barbarii consumatori doar de grătare se individuează pe baza a cine ce produce, cine ce sau nu consumă și de facto pot fi și instituționalizați, dar nu au nimic special în termeni de spațiu de stare al variabilelor "naturale" umane unii în raport cu ceilalți, diferă doar la nivelul variabilelor organizațiilor în care se înscriu sau pe care le inventează. Deosebirile sunt de mod uman de funcționare ales, exersat, muncit, incluzând aici și folosirea implicită a unui set de presupoziții sau adoptarea deliberată a unor scheme metafizice, inclusiv despre ei înșiși, cu toate consecințele instituționale ale acestora.

Curajul creator

Rațiunea fără curaj este sortită eșecului. Curajul înseamnă deschiderea lumii personale către ce este în afară atunci când mulți oameni din jur din teamă și-o închid. Prima treaptă a curajului e deschiderea către natură, a doua către oameni și a treia către Dumnezeu. Fără curaj omul și comunitatea oricât s-ar gândi nu pot ști încotro se îndreaptă. Cu cât urcă treptele curajului, cu atât direcția devine mai clară, iar mijloacele disponibile pentru atingerea scopurilor sunt mai ample.

Dragostea este o formă a curajului. Ea vine în forme diferite pe cele trei trepte. Treptele nu se pot sări, iar după ce au fost parcurse nu trebuie confundate. Trăim pe fiecare treaptă în parte, nu doar pe una. Parcurgerea e o creștere organică. Treptele nu se întrepătrund. Omul trebuie iubit ca om, nu ca maimuță sau Dumnezeu, iar Dumnezeu ca Dumnezeu. Este ofensator pentru un om să îi spui că îl iubești ca pe Dumnezeu: nu e un compliment, e o prostie, o lipsă de rațiune, pentru că omul ceree altceva decât cere Dumnezeu.

Indiferent la câte probleme au dus pentru cineva deschiderile creatoare, singura soluția rațională rămâne curajul.

Curajul nu își poate exprima valoarea de unul singur, ci sub constrângerea unor reguli: prudența, bunul simț, respectul. Rațiunea trebuie să gestioneze nu doar lumea personală, ci și modul de manifestare a curajului. Erorile de gândire în condițiile unei firi curajoase duc la calamități pentru autorii lor și pentru grupul lor.

Manifestarea curajului generează cunoaștere nouă și scade riscul erorilor de gândire. Omul locuit de dragoste de natură sau/și oameni sau/și Dumnezeu e ca o flacără arzând permanent. Omul locuit doar de dragostea de el însuși e un om al fricii asemenea unui jar mocnit pe care să se stingă. El își poate vedea propria lume doar datorită luminii împrăștiate de flăcările arzând din jur, pe care nefiind deschis poate că nici nu le observă.

Un intelectual n-ar putea scrie nimic dacă n-ar avea lumină primită din jur. N-ar putea arde dacă flăcările altor persoane n-ar fi ars înaintea ei sau lui, n-ar arde acum, sau dintotdeauna.

Un intelectual nu are proiecte deliberate de schimbare în bine a lumii, nu poate avea o dragoste mutilantă pentru ființa altora. Asta e o lașitate, o instrumentalizare a celor din jur. Lui sau ei i-ar fi suficient să se ridice el însuși măcar puțin din starea deplorabilă în care se află. Când dă drumul unui text sau unui comentariu care depășește simpla interjecție e din bucuria că alte minți îl vor avea la îndemână, așa cum el se bucură de dovada gândului altor oameni.

Stilul intelectualului

Intelectual fără stil nu există. Aristocrat al gândirii înseamnă om cu proiecte creatoare, curajoase și stilate. Stilul dă noblețea proiectelor creatoare și curajoase.

Iar stilul vine din imaginațe. Oricâte resurse și IQ am avea cei mai mulți nu putem construi nimic admirabil în România pentru că ne-a fost distrusă imaginația. Patul procustian comunist a amputat subtilitățile tradiției, rafinamentul care exista pe alocuri, autenticitatea vieții urbane și rurale, mediul cultural care susținea nașterea în fiecare om a gustului și inexprimabilului unor feluri de a trăi. Putem face din București cel mult un Dubai, nu și o Florență.

Prestigiul unor intelectuali români vine din normalitatea câștigată prin ucenicia la oameni cu stil. După tabula rasa mentală oricât ne-am da peste cap cu rațiunea nu putem obține decât produse cu mica lor piață de desfacere, dar care nu vor impresiona altundeva în lume pe nimeni.

Nu știu cum se poate rezolva situația asta, e un soi de impotență națională. Comunismul a castrat imaginarul României. La scară mare poate că o soluție ar fi sacrificarea unei noi Ane a lui Manole. Pentru nerafinații postcomuniști ca mine e însă probabil prea târziu, vor rămâne niște țoape gânditoare. Arhitecturile minții nu pot substitui forța persuasivă a stilului. Constructul rațional e un schelet pe care s-au pleznit niște fleici cu pretenții de carne suavă, îi lipsește fluidul circulant inefabil al unui fel autentic de a fi. E un soi de păpușă gonflabilă în raport cu Venus din Milo.

Noroc că nu e absolut necesar să fii intelectual ca să te mântuiești.