Pentru pragmatism

Este surprinzător cât de mult contează comunicarea în politica românească. Ca şi cum cetăţenii nu ar fi atenţi la fapte, sau faptele nu ar conta pentru ei. Cutare ne face din vorbe, iar altul e, vezi Doamne, mutulică. Nu cred că demagogia, minciuna, manipularea, degradarea televiziunilor vor dispărea vreodată atât vreme cât ele sunt eficiente în modificarea comportamentului la vot.

În acest context poate că merită spus un lucru simplu : nu sentimentele, gândurile sau hotărârile anunţate, ci faptele sunt cele care dau profilul caracterial al unui om.

A le folosi pe primele drept criterii este ca şi cum am vrea să înţelegem o pădure din analiza felului cum tremură frunzele copacilor atunci când bate vântul. Faptele sunt proprietăţi emergente ale unei vieţi la o scară relevantă pentru înţelegerea ei şi cunoaşterea omului, aşa cum producţia de biomasă şi de servicii ecosistemice sunt proprietăţi ale unei păduri la o scară relevantă pentru managementulei. Ce este viaţa unui om într-o societate înţelegem prin faptele vieţii lui.

Cunoaşterea direct folositoare de sine este evaluarea obiectivă a propriilor fapte, posibilă doar printr-un act reflexiv de interpretare a eului trecut, până la limita prezentului, şi prin cunoaşterea şi interpretarea adecvată a opiniilor altora. A fi surprinşi de propriile fapte în faţa provocărilor vieţii arată cât de puţin ne cunoaştem eul.

Mecanismele de scară mică ne interesează doar pentru a şti ce putem face pentru schimbarea proprietăţilor de scară mare când am vrea asta, sau pentru a justifica sau explica faptele. Consecinţele şi valoarea pozitivă sau negativă a faptelor rămâne însă aceeaşi, indiferent cum ar putea fi explicate sau justificate. Eventual, ca flux proustian al trăirilor, acest exerciţiu de analiză detaliată poate avea vreun folos artistic printr-un produs cultural care îl descrie, dacă îl creăm.

Starea personală de a fi, conştiinţa de sine la care avem acces exclusiv fiecare singur, ne încurajează o falsă impresie de autocunoaştere. Eul propriu nu este această conştiinţă fundamentală de sine, ci o lume interioară explorabilă la fel ca şi cea naturală, fără pretenţia că vom putea dobândi altceva decât reprezentări despre fenomenele ei, aşa cum avem despre fenomenele naturale. Din punct de vedere al consecinţelor asupra lumii externe, caracterizabile obiectiv, al rolului unui om în societate, tot ce contează sunt rezultatele proceselor interioare: faptele.

E un fapt că majoritatea nu suntem atenţi la faptele oamenilor politici, ci mai mai mult la vorbele lor.

Un om ancorat excesiv în propriile sentimente şi gânduri ar putea fi unul nemulţumit de propriile fapte căutând zadarnic să le găsească explicaţii şi justificări în măsură să le schimbe valoarea, sau ar putea fi un om slab, retractil, care ezită să acţioneze şi pregăteşte prea mult faptele. Sau ambele.

Comunităţile puternice sunt cele în care în centrul atenţiei oamenilor sunt faptele. În care valorile, idealurile, sprijină faptele folositoare, nu ocupă permanent primul plan. Discutăm prea mult principii. Stânga, dreapta, centru, raţionalism, conservatorism. Principiile nu schimbă faptele. Cu suficientă imaginaţie diabolică, supra-abundentă la urmaşii comuniştilor, se pot construi scheme prin care din orice principii se “deduc” orice fapte (capcana demagogiei în care ne aflăm).

A nu se înţelege că opţiunea ideologică nu are importanţă. Dar acestea sunt mijloace, nu scopuri în sine. Scopurile sunt realizarea faptelor.

Avem nevoie de o turnură pragmatică. E ceva de făcut ? Să facem. Când rezultatul e bun, continuăm, când nu, corectăm. În timp util, înainte de risipirea prea multor resurse şi afectarea negativă a prea multor vieţi.

Mereu e ceva de făcut folositor.

Seriozitate şi politică

Mi se pare că am început să înţeleg ceva despre seriozitate :) Mulţumită unor prieteni de preocupări. Aşa că mă grăbesc să le pun pe masa de discuţie. Are consecinţe asupra a ce vrem şi am putea vrea de la clasa politică.

Trepte ale seriozităţii în procesul de dezvoltare intelectuală:

·         neseriozitatea. Dezacord între scopuri şi mijloace, fuşăreală, veleiterism. Pe plan intelectual amestec de limbaje ale unor domenii diferite. Să propui o teză cu titlul Peratologia analitcă a biologiei. Baţi câmpii, amesteci limbajul tehnic al lui Liiceanu cu filosofia ştiinţei.

·         seriozitatea care se ia în serios. Există acord regional între scopuri şi mijloace, dar lipsind imaginea corectă a contextului global crezi că se poate extrapola conţinutul de cunoaştere şi metoda. Sau că peste tot găseşti acelaşi nivel de certitudine. Sau că dacă nu este acelaşi atunci acel domeniu e inferior celui de care te ocupi. Scientismul, de exemplu. Biologul care crede că ştie că ce se poate spune în mod serios despre om este în primul rând ce spune el. Ecologul care proiectează dezvoltarea durabilă a omenirii. Filosoful de sistem; nu că n-ar avea sens să construieşti sisteme ca încercări de reconstrucţie conceptuală a lumii, dar nu ca produse pretins definitive, investite cu autoritatea definitivă în faţa neiniţiaţilor. Gândirea nu curge, n-are fluiditate, nu joacă şi nu se joacă. E un deficit epistemic aici, supralicitezi ce şti. Din ambiţie poate. Miza e morală, pentru că inevitabil faci rău. Seriozitatea care se ia în serios duce la construirea unor paturi ale lui Procust nu doar pentru sine, ci şi pentru alţii. E sursa autoritarismelor şi totalitarismelor. E anti-politică, dacă politica e arta compromisului şi a ceea ce se poate face. Este o seriozitate incompletă, un rigorism, un fariseism bine intenţionat poate, dar ale cărui scopuri bune vor fi ratate. În fond este o manifestare a mândriei.

·         seriozitatea care nu se ia în serios. Pune înţelegerea regională şi locală într-o navă care pluteşte pe un râu existenţial real, cu turbulenţe şi necunoscute. Cosmosul e un efort permanent de a structura haosul. Este o explorare serioasă a lumii văzută ca niciodată reprezentabilă complet cu propria minte. Este adaptativă. Ludicitatea e un mijloc pentru detensionare. Neputinţa cognitivă şi practică a omului este recunoscută ca o dimensiune firească a omului, nu un defect. Este o manifestare a smereniei.

Ce fel de oameni sunt cei din clasa politică a României ? Exemplul paradigmatic de neserios pare a fi Ponta. Dar Băsescu a fost serios ? Mai degrabă un neserios care trage de el să fie serios. Să credem că e un serios care nu se ia în serios e o interpretarea binevoitoare ? Serioşi care se iau în serios par a fi Iliescu, dar şi Monica Macovei, sau Iohannis. Nu ştiu dacă MRU se ia în serios, s-ar putea să pară doar aşa din declaraţiile publice, pentru că oamenii cer pe cineva serios.

E capabil electoratul să ceară pe cineva serios care nu se ia în serios ? N-are nevoie o parte din el mai degrabă de lideri neserioşi ? Iar cealaltă parte nu vrea mai degrabă oameni serioşi, fără să sesizeze riscul rigidităţii gândirii ? Seriozitatea care nu se ia în serios e înţelepciune. Câţi vrem să ne conducă un om înţelept ? Termenul “înţelept” mi se pare evitat în discursurile publice. Din ruşine,  din neînţeleger, nu ştiu, ca şi cum ar avea conotaţii negative.

Este sistemul nostru de educaţie construit în aşa fel încât să încureze atitudinea de tip socratic, seriozitatea care nu se ia în serios, gândirea contextulă, gândirea ca inseparabilă de viaţă, înţelepciunea ? Sau mai degrabă ambiţia cognitivă decuplată de viaţă, teoretică, liste de adevăruri definitive, rigiditatea limitelor cunoaşterii personale, lipsa lor de permeabilitate epistemică şi prin asta un soi autism grupal ? Dacă societatea e spartă şi manipulabilă nu este şi din acest mod de a gândi, din degradarea publică a valorilor echilibrului, negocierii interioare cu propriul sine, deliberării cu alţii, renunţării ludice la ambiţiile prea mari când complexitatea situaţiei depăşeşte bagajul cultural pe care îl deţinem, dar fără să renunţăm la  bunele practici locale care ne menţin ordinea în barca existenţială comună ?

A nu se lua (prea) în serios :)