Seriozitate şi politică

Mi se pare că am început să înţeleg ceva despre seriozitate :) Mulţumită unor prieteni de preocupări. Aşa că mă grăbesc să le pun pe masa de discuţie. Are consecinţe asupra a ce vrem şi am putea vrea de la clasa politică.

Trepte ale seriozităţii în procesul de dezvoltare intelectuală:

·         neseriozitatea. Dezacord între scopuri şi mijloace, fuşăreală, veleiterism. Pe plan intelectual amestec de limbaje ale unor domenii diferite. Să propui o teză cu titlul Peratologia analitcă a biologiei. Baţi câmpii, amesteci limbajul tehnic al lui Liiceanu cu filosofia ştiinţei.

·         seriozitatea care se ia în serios. Există acord regional între scopuri şi mijloace, dar lipsind imaginea corectă a contextului global crezi că se poate extrapola conţinutul de cunoaştere şi metoda. Sau că peste tot găseşti acelaşi nivel de certitudine. Sau că dacă nu este acelaşi atunci acel domeniu e inferior celui de care te ocupi. Scientismul, de exemplu. Biologul care crede că ştie că ce se poate spune în mod serios despre om este în primul rând ce spune el. Ecologul care proiectează dezvoltarea durabilă a omenirii. Filosoful de sistem; nu că n-ar avea sens să construieşti sisteme ca încercări de reconstrucţie conceptuală a lumii, dar nu ca produse pretins definitive, investite cu autoritatea definitivă în faţa neiniţiaţilor. Gândirea nu curge, n-are fluiditate, nu joacă şi nu se joacă. E un deficit epistemic aici, supralicitezi ce şti. Din ambiţie poate. Miza e morală, pentru că inevitabil faci rău. Seriozitatea care se ia în serios duce la construirea unor paturi ale lui Procust nu doar pentru sine, ci şi pentru alţii. E sursa autoritarismelor şi totalitarismelor. E anti-politică, dacă politica e arta compromisului şi a ceea ce se poate face. Este o seriozitate incompletă, un rigorism, un fariseism bine intenţionat poate, dar ale cărui scopuri bune vor fi ratate. În fond este o manifestare a mândriei.

·         seriozitatea care nu se ia în serios. Pune înţelegerea regională şi locală într-o navă care pluteşte pe un râu existenţial real, cu turbulenţe şi necunoscute. Cosmosul e un efort permanent de a structura haosul. Este o explorare serioasă a lumii văzută ca niciodată reprezentabilă complet cu propria minte. Este adaptativă. Ludicitatea e un mijloc pentru detensionare. Neputinţa cognitivă şi practică a omului este recunoscută ca o dimensiune firească a omului, nu un defect. Este o manifestare a smereniei.

Ce fel de oameni sunt cei din clasa politică a României ? Exemplul paradigmatic de neserios pare a fi Ponta. Dar Băsescu a fost serios ? Mai degrabă un neserios care trage de el să fie serios. Să credem că e un serios care nu se ia în serios e o interpretarea binevoitoare ? Serioşi care se iau în serios par a fi Iliescu, dar şi Monica Macovei, sau Iohannis. Nu ştiu dacă MRU se ia în serios, s-ar putea să pară doar aşa din declaraţiile publice, pentru că oamenii cer pe cineva serios.

E capabil electoratul să ceară pe cineva serios care nu se ia în serios ? N-are nevoie o parte din el mai degrabă de lideri neserioşi ? Iar cealaltă parte nu vrea mai degrabă oameni serioşi, fără să sesizeze riscul rigidităţii gândirii ? Seriozitatea care nu se ia în serios e înţelepciune. Câţi vrem să ne conducă un om înţelept ? Termenul “înţelept” mi se pare evitat în discursurile publice. Din ruşine,  din neînţeleger, nu ştiu, ca şi cum ar avea conotaţii negative.

Este sistemul nostru de educaţie construit în aşa fel încât să încureze atitudinea de tip socratic, seriozitatea care nu se ia în serios, gândirea contextulă, gândirea ca inseparabilă de viaţă, înţelepciunea ? Sau mai degrabă ambiţia cognitivă decuplată de viaţă, teoretică, liste de adevăruri definitive, rigiditatea limitelor cunoaşterii personale, lipsa lor de permeabilitate epistemică şi prin asta un soi autism grupal ? Dacă societatea e spartă şi manipulabilă nu este şi din acest mod de a gândi, din degradarea publică a valorilor echilibrului, negocierii interioare cu propriul sine, deliberării cu alţii, renunţării ludice la ambiţiile prea mari când complexitatea situaţiei depăşeşte bagajul cultural pe care îl deţinem, dar fără să renunţăm la  bunele practici locale care ne menţin ordinea în barca existenţială comună ?

A nu se lua (prea) în serios :)