Ce au de făcut creştinii mireni în chestiunea guvernării actuale

Pe scurt, creştinii trebuie să-şi urmeze poiectele lumeşti fără să le pericliteze pe cele spirituale. E important să fie foarte clare priorităţile şi scara de timp la care pot fi atinse, cât durează până le atingi.

Ceea ce gândim ca prioritar este un scop sau un obiectiv al unui proiect, a unui mod organizat prin care acţionăm. Proiectele lumeşti personale se derulează la o scări de timp mai scurte decât a vieţii unui om, iar cel spiritual, de mântuire, acoperă întreaga viaţă a unui om.

Proiecte lumeşti publice au cei care îşi asumă roluri de conducere în instituţii sau, posibil doar într-o democraţie liberală, roluri active în societatea civilă. Scara de timp a acestor proiecte e mai mare decât viaţa lor personală, e de câteva generaţii.

E mai puţin cunoscută în societatea noastră scara de timp la care se evalueză intern acţiunile publice ale Biserici. Mireanul nu are treabă direct cu asta, dar e important să o ştie. Care e această scară se poate vedea din exterior de exemplu dintr-un evanghelistar (programarea în timp a slujbelor). Pentru unul publicat în 2012 programarea Sf. Paşti e până în 2118, şi a citirii Sf. Evanghelii pe săptămâni până atunci la fel. Adică scara de timp e de circa 100 de ani în privinţa cărţilor. Acesta a fost o decizie de nivel operarţional. O decizie de nivel strategic are scară de timp de ordinul a o mie de ani.

Mireanul angajat în proiecte personale şi publice nespirituale trebuie să nu pericliteze pe cele personale şi publice spirituale.

Pare ridicol să vorbim despre evaluarea impactului deciziilor oamenilor cu privire la guvernarea actuală asupra unor interese spirituale asociate unui proiect cu durată multi-milenară. Şi din punct de vedere lumesc chiar este.

În 100 de ani de acum încolo putem avea războaie mondiale, ridicări şi căderi de dictatori. Putem să avem noi teorii fizice, noi tehnologii cu impact enorm în toate domeniile. Toate acestea sunt procese cu scară de timp mai mică şi parţial independente de funcţionarea Bisericii. Toată istoria asta arată, dinamica mai accentuată a politicului, socialului şi economicului în raport cu spiritualul.

Biserica asigură un mediu de capital social, nişte factori de comandă externi favorabili libertăţii de gândire şi acţiune în lume. Ea susţine proiectele de cele mai diverse feluri care se pot desfăşura într-o democraţie liberală. Numai în spaţiul civilzaţional unde a existat Biserică a apărut prin evoluţie culturală firească democraţia liberală.

De aceea a fi loial Bisericii e ceva diferit de a fi loial unor proiecte cu durată mai scurtă de timp. Un creştin caută să evalueze cu discernământ ce se întâmplă şi pentru asta urmăreşte atitudinile publice ale ierarhilor şi liderilor lumeşti, e atent, face un efort, gândeşte pe cont propriu.

Şi se roagă, fără asta efortul de gândire e zero pe plan spiritual. Nu cred că-şi imaginează cineva că poate prezice raţional ce va fi peste 100 de ani, ce e de făcut acum pentru ca să fie mai bine atunci.

Într-o situaţie normală nu se pune problema unei prioritizări extreme la un mirean între interesele spirituale şi cele lumeşti. Asta e specific poate călugărilor şi în particular ierahilor. Dar ce trăim astăzi nu e o situaţie normală. Poate fi un mirean creştin moderat în chestiunea guvernării actuale ?

Pentru orice oameni de stil totalitar opiniile moderaţilor, rezonabililor, sunt doar un ciocan cu care dau în capul opozanţilor fermi: vedeţi că voi sunteţi exageraţi ?

Cei care au acum puterea nu vor decât bani şi slugi, au renunţat la ideologii, e pe faţă. E ca în junglă. Daca n-au agresat manifestanţii public prin interpuşi, dacă nu au procedat ca în Rusia lui Putin, e din calcul, ar fi pierdut bani. Dar o fac pe la spate. Mimează bunăvoinţa şi lucrează.

Cand ai un răpitor în faţă a fi rezonabil inseamna moartea.

În acest context poziţia domnului Liiceanu si altele asemenea sunt singurele raţionale din perspectivă seculară.

Dar un creştin nu poate să aibă o astfel de poziţie, deşi o înţelege. Creştinii trebuie sa găsim un echilibru cu discernământ. Echilibrul nu poate fi tăcerea sau a te pune la dispoziţia celor care vor să fie stapani de sclavi. Nu poate fi o poziţie rezonabilă monotonă.

Cred că în primul rând poate fi una a adevărului. Adevărul trebuie spus. Fie că pare rezonabil, fie că nu pare.

Dar ce e e adevărul ? Pentru creştin în primul rând e persoana lui Hristos. Spunerea lui susţine proiectul personal de mântuire şi implicaţiile lui publice.

Apoi este adevărul asociat altor tipuri de proiecte, nespirituale. Acel adevăr prin care dăm seamă de realitatea lumii din jur. Trebuie el spus tot ?

Ce fel de adevăr este acesta ? M-am uitat puţin pe un studiu al Noului Testament pentru seminariile de teologie din 1981. Dincolo de specificitatea unor linii de interpretare, tip-antitip, se lucrează cu un realism tare al referentului, similar celui al omului de ştiinţă naiv si al cunoasterii comune, nespecializate.

Cu o astfel de presupozitie nu e posibilă decat încercarea unui cuplaj direct intre ştiinţă si religie, sau conflictul standard ireconciliabil pentru cine refuza schemele de cuplare.

La fel este şi în cazul relaţiei cu politicul. Mireanul spune ce vede, tot, adevărat, realitatea accesibilă oricui. Nu ţine cu o parte, nu lucrează cu două standarde. Că e plagiat sub 4% şi nu e peste. Etc. Dacă nu, mai bine tace. Adevărul factual, empiric, trebuie spus tot.

Apoi mai este şi situaţia mireanului intelectual. Un cuplaj indirect între religie şi celelalte discursuri, un cuplaj filosofic, slăbeşte realismul ambelor discursuri, fără a relativiza. Sunt n variante de realism, mai modeste sau mai tari, unul dintre ele ar putea fi contextualizat în funcţie de tipuri de proiecte, cu scări existenţiale diferite, iar la aceeaşi scară cu probleme de rezolvat diferite (cazul disciplinelor stiintifice).

Pentru teologia academică e probabil inacceptabilă orice slabire a realismului tare din considerente dogmatice si de eficienţă a vieţii Bisericii intr-o lume dominata numeric de realişti naivi. O susţinere sus şi tare pubică în faţa oamenilor needucaţi a punctului filosofic de vedere e împotriva intereselor publice pe termen lung ale Bisericii.

Demersul de cuplare indirectă (si eliminare a disputelor) e consumabil doar pentru o nişă foarte îngustă de oameni cu cunoştinte relevante înţelegerii sale. Nu va putea atenua distincţiile tari care dau identitatea vizibilă cu uşurinţă cultural si social a corpurilor de cunoaştere respective. Şi nu va avea nici un impact asupra disputelor politice pe termen scurt, în viitorul previzibil, câtă vreme omul este fiinţa pe care o vedem, educată aşa cum vedem.

Un mirean intelectual nu va insista pe a spune tot adevărul teoretic la care are acces. Deşi indumnezeirea personală nu mai presupune nici un discurs, treptele intermediare fiind lăsate în urma, ea e primejduită de ignorarea nevoilor altora. Biserica e comunitară şi treptele trebuie să rămână disponibile celor care vin din urmă. Cei mai mulţi oameni au nevoie ca de aer de un realism tare. Iubirea de Dumnezeu e numai împreună cu iubirea de oameni.

Adevărul factual, a ceea ce vedem cu toţii şi poate pricepe oricine trebuie spus în mod nepartizan. E o laşitate să nu spui şi să te preocupi egoist de mântuirea ta. Adevărul teoretic trebuie spus cu discreţie şi fără emfază, e dinamic, evoluează cultural şi poate sminti. Rostul lui într-un astfel de context e de detensionare a relaţiilor dintre oameni cu minţi puternice, sau de prevenire a tensionării lor. Nu trebuie insistat pe adevărul teoretic care tensionează. Adevărul Hristos trebuie mărturisit.

Universitatea anti-universitară: o construcţie pentru controlul oamenilor inteligenţi

Neajunsul că oamenii inteligenţi au spirit critic nu poate fi înlăturat decât fie prin lichidarea lor, soluţia totalitară, fie prin oferirea unor cuşti cât mai poleite, sau mai prăfuite - după caz, în care aceste persoane să se poată desfăşura.

Cum mai devreme sau mai târziu cine gândeşte constată insuficienţa respectivului spaţiu e necesară o legarea a sa de glia domeniului cultural în care operează. Dacă e om de ştiinţă, să stea numai cu ştiinţa. Dacă e umanist, să se adăpostească în zona, acum mai prăfuită, a umanioarelor. Cuştile pot fi una lânga alta, sau una peste alta, dar fără posibilitatea de a circula şi comunica altfel decât cu băţul prin gard, dacă e vorba de a împărţi resurse (acestea trebuie să fie puţine), sau prin trimiterea unei bucăţi de pâine ori a unui semn de ajutor (mai rar).

Este adevărat că instituţionalizarea acestei puternice separări a domeniilor, fără obligaţia de a te cultiva academic în ştiinţe tari ca umanist şi în teme centrale ale omenirii ca om de ştiinţă, vine cumva în întâmpinarea unei cereri menită să satisfacă orgolii şi nevoi locale de putere. Dar o astfel de viaţă e sărăcăcioasă, într-un astfel de cadru oamenii inteligenţi nu-şi pot atinge potenţialul.

Să trăieşti doar în lumea interpretată prin ochii ştiinţei e asemenea vieţii într-un cartier mizerabil, în care copiii nu au nici o şansă reală de acces la bunurile acestei lumi. Cumva se stabiliesc nişte ierarhii, îţi găseşti un rost, asemenea celor care sunt cei mai buni la cerşit, la furat, sau la trafic de droguri.

Să trăieşti doar în lumea interpretată prin ochiii umanioarelor e asemenea protipendadei comuniste din Primăverii sau din vreun palat nobiliar, ai din toate bunurile şi ţi se pare că ţi se cuvin, tinzi să te uiţi superior la roboţeii din toate felurile, între care şi oameni de ştiinţă, ingineri, etc, cumva dezgustat că depinzi de micile lor invenţii şi inovaţii (ca să tragi apa, să postezi, etc). Tocmai datorită acestei înclinaţii fireşti spre centralitate a omului care ştie multe despre om, deci spre a prelua puterea, domniile lor trebuie umiliţi mai mult decât cei care se ocupă cu ştiinţa.

Proiectul de a-şi forma cineva o cultură cât de cât universală pare astfel bizar la noi. Structura instituţionala a universităţiilor româneşti distruge orice motivare extrinsecă pentru astfel de preocupari.

Rămâne doar varianta personală, ca asumare a unui efort neîncurajat de nimeni, urmând modele vechi, sau noi din alte culturi. Dez-văluirea lumii celorlalţi nu se poate face fără cunoaştere, iar acceptarea ei ca valoroasă în anumite privinţe nu e posibilă fără dragoste. Generalizarea acestui stil de viaţă între oamenii inteligenţi fără stimulente pozitive consistente e utopică, oamenii ţin strâns conform puterilor lor cu ce au. A te rupe de tine cel vechi fără să ai nimic de câştigat în termeni economici şi de status e ceva care nu depinde de tine, ci mai degrabă ţi se dă, soseşte.

În termenii manageriali avem de a face cu o problemă de comunicare laterală (între unităţi funcţionale de acelaşi rang) şi verticală (între nivelul operaţional şi cele tactice şi strategice) formală (prin documente) şi informală (între persoane cheie).

Obturarea canalelor pentru comunicare laterală are următoarele consecinţe:

·         dificultăţi majore în cooperare între facultăţi, în gestiunea unor probleme de interes comun (spaţii, evenimente, folosirea resursei umane şi formarea resursei umane)

·         dificultăţi majore de comunicare cu compartimentele administrative pentru rezolvarea unor probleme mici, dar care creează disfuncţionalităţi (hârtia igienică la toalete, mobilier de rutină, becuri, scaune, clanţe, etc). Decanatele nu au aproape nici o putere asupra acestor chestiuni. Sistemul cu referate poate dura luni de zile când e condiţionat de achiziţii prin licitaţii publice global pe instituţie. Aceasta este o metodă deliberată de umilire şi control al oamenilor inteligenţi. Timpul lor trebuie umplut cu activităţi care nu ţin de fişa postului şi care să le arată că oamenii muncii şi intelectualii sunt una, că rolul lor e de slugi.

Lipsa de fluenţă a comunicării pe verticală are următoarele consecinţe:

·         unităţile funcţionale devin un fel de stat în stat pe chestiuni relevante pentru strategia instituţiei, nu există mecanismele prin care standarde adoptate sus să fie implementate jos. Aceasta e o metodă deliberată pentru contracararea situaţiilor accidentale când ajung la conducere oameni care doresc universităţi reale.

·         unele mesaje de sus sunt filtrate sau dispar cu totul până ajung la nivel operaţional.

Toate acestea duc la acumulare de tensiuni care strică climatul de lucru şi periodic duc la crize mai mici sau mai mari. Profesorii şi cercetătorii ung rotiţele investind bani din buzunar ca să meargă treaba. Disiparea resurselor de timp şi bani ale lor sunt metode pentru a-i controla.

Cu toate acestea, încă se poate şi mai rău. O dovedeşte faptul că se doreşte schimbarea actualei legi a educaţiei.

Când oamenii care iubesc libertatea, gândirea şi pe ceilalţi oameni vor conduce ţara asta mi se pare că ar trebui să facă legi care să acorde mai multă putere la rectorilor şi prorectorilor. Nu neapărat să facă din domniile lor nişte CEOs, dar se aibă mijloace prin care planurile de management cu care au câştigat alegeri academice să fie mai uşor de pus în practică.

Până atunci pragmatic este să apărăm ceea ce este. Distincţia dintre universitate reală şi anti-universitate e doar o figură de stil.

Real este ce avem. Dacă vrem tot asta, dacă avem un pragmatism care vede la un metru în faţa ochilor, să nu facem nimic.

Sursa foto: http://scenariojournal.com/article/the-next-generation-of-infrastructure/

Semnificaţia revoluţiei moral – politice din aceste zile

Primul obiectiv moral al protestelor a fost eliminarea ordonanţei care incălca regula nenegociabila sa nu furi. Acesta e un obiectiv moral personal. Al doilea obiectiv moral este obţinerea de garanţii că puterea serveşte binele general specific democraţiei liberale: stat de drept şi libertăţile cetăţenilor. Asta inseamna alţi oameni, necompromişi, ai aceleiaşi coaliţii la guvernare. Acesta e un obiectiv moral public.

Protestele au şi o semnificaţie politică în raport cu buna funcţionare a corpului politic ca întreg, nu în raport cu interesele vreunui partid sau altul. Al doilea obiectiv moral este cel care trebuie să constrângă modul de acţiune al fiecărui partid şi al oricărei instituţii publice.

În continuare voi dezvolta aceste idei.

Ordonanţa de urgenţă şi alte reguli şi măsuri adoptate de guvern care au dus la protestele în masă au propus o mutaţie culturală cu următoarele consecinţe: 1) schimbarea caracteristicilor statului român, 2) schimbarea mediului în care funcţionează organizaţiile şi proiectele umane de scară mai mică decât cea naţională şi 3) schimbarea performanţei statului în relaţiile la scară supranaţională.

Această mutaţie culturală potenţială a avut consecinţe asupra unor procese care au loc mai multe scări:

·         Interne României

1 Ale proiectelor personale de viaţă ale fiecărei persoane în parte, cu sau fără componentă spirituală;

2a De competiţie politică între partide;

2b Care susţin relaţia dintre societatea civilă şi clasa politică;

2c Care susţin funcţionarea cultelor din România;

2d De competiţie pentru cât mai multă putere între instituţii publice;

·         Supranaţionale

3 De competiţie economică în interiorul lumii libere occidentale între mari grupări de firme şi reprezentanţii lor politici;

4 De competiţie pe plan global între lumea liberă occidentală şi statele adepte ale unor modele politice autoritariste;

Textul trece în revistă aceste procese, continuă cu o scurtă discuţie asupra posibilităţilor de a micşora polarizările sociale asociate lor şi se încheie cu un punct de vedere asupra a ce ar putea urma.

Procese de nivel personal

La scară personală în interiorul României mutaţia culturală putea crea cadrul legal să poţi fura într-o anumită măsură.

Mutaţia era în conflict cu regulile informale acceptate de persoane care respectă reguli morale cu valoare în sine, nu datoriată unei utilităţi a lor (într-un cadru religios, sau într-unul secular). Pentru astfel de persoane este principial inacceptabil să trăiască într-o ţară în care se poate în mod legal fura în limita unei sume.

Mutaţia era şi împotriva intereselor persoanelor care vor să beneficieze de resurse şi servicii publice de calitate fără să aibă vreo preocupare morală. Există semne destul de clare că se doreşte o risipire generalizată a banului public în sănătate, educaţie, cercetare, administraţie publică. Pentru astfel de persoane este dezavantajos să trăiască într-o ţară în care se poate în mod legal abuza de funcţii publice.

Mutaţia este însă avantajoasă pentru cei care au propus regula şi acei cetăţenii români care sunt interesaţi să poată fura sau să beneficize de resurse obţinute în acest mod.

Primele trei grupuri (creştini practicanţi, seculari ataşaţi valorior morale şi utilitarişti care pierd din aplicarea regulilor) constituie masele de manifestanţi. iar cei din a patra categorie potenţialii contra-manifestaţi.

Miza morală personală a manifestaţiilor e legată de proiectele de viaţă ale creştinilor practicanţi şi persoanelor seculare adepte ale unor morale tari, în care regulile morale au valoare în sine şi nu pot face obiectul unor negocieri. Această miză interferă cu miza economică a persoanelor care estimează că pierd în urma aplicării regulilor (imorale) respective.

Miza morală personală e decisivă, pentru că moralele tari sunt principala sursă de consolidare a capitalului social, a încrederii unei ţări. Morala utilitaristă e funcţională doar pe un fond cultural asigurat de existenţa unor practici suficient de răspândite asociate moralelor tari.

Procese care susţin relaţia dintre morala personală şi cea publică

E foarte clar rolul unor organizaţii neguvernamentale şi persoane publice în susţinerea valorilor morale principiale şi ale libertăţii pentru care se manifestează. Ele se delimitează de orice partid şi susţin libertatea,  democraţia liberală şi statul de drept ca având valoare în sine, ca fiind bune în sine. E un tip particular de miză morală relevant pentru corpul politic ca întreg. Atingerea unui obiectiv moral de acest fel nu poate exista decât în condiţiile existenţei unor reguli morale înrudite la scara proiectelor personale.

O altă parte din societatea civilă susţine aceste valori din considerente utilitariste. Deşi imperfecte ele sunt mai bune decât valorile asociate altor sisteme politice în termenii compatibilităţii cu producţia de servicii publice.

Obiectivul asociat acestei mize morale nu poate fi atins prin abrogarea actelor normative, necesită schimbarea guvernului şi o formulă de guvernare care respectă valorile respective.

Diferitele organizaţii religioase sunt în mod natural împotriva unor astfel de mutaţii culturale şi pe moment aliatul firesc al manifestanţilor. Organizaţiile religioase sunt interesate de ambele obiective de tip moral, dar în primul rând de cel cu relevanţă personală. Rolul lor social e în primul rând asigurarea perenităţii acesto valori în proiectele personale ale oamenilor, precondiţia pentru un spaţiu public cosntrâns de reguli morale.

Procese care antrenează alte organizaţii şi instituţii din spaţiul public

Miza politică a protestelor este adoptarea aceloraşi standarde morale de acţiune politică de către toate partidele. Nu există partid pur, dar există diferenţe între partide în privinţa gradului de adoptare a acestor standarde.

La scara competiţiei politice dintre partide alianţa PSD-ALDE e reprezentanta cetăţenilor care cread că e rezonabil să poţi fura cât de cât, iar partidele de opoziţie îşi asumă declarativ valorile celolorlalte grupuri, fără ca în realitate să nu aibă propriile lor probleme.

Nu se poate contesta că manifestaţiile servesc interesele opoziţiei şi le subminează pe cele ale puterii actuale. Ele sunt folositoare şi personaelor cu standarde ridicate din această alianţă şi votanţilor celor care nu şi-au dat implicit acordul pentru legalizarea furtului.

O poziţie moderată intermediară o are PMP, care descurajează escaladarea conflictului în numele stabilităţii ţării, iar ca soluţie practică susţine un compromis legislativ. Această atitudine e probabil legată de firea moderată, conciliatoare, a fostului preşedinte, nu de interse de altă natură.

Acest cuplaj direct între miza morală, cea politică în sens larg şi interesele partidelor face ca acuzaţiile de politizare în sens restrâns, partinic, a manifestaţiilor să fie inevitabile. Responsabilitatea politizării partinice aparţine însă partidelor, nu manifestanţilor, care participă pentru o miză morală şi un politică în sens general.

Sunt la fel de clare conflictele dintre puterile executivă, judecătorească, SRI şi alte instituţii în chestiunea modificărilor legislative respective. Episodul comunicării de către SRI a informaţiilor cu privire la perturbarea manifestaţiilor care au fost ignorate de guvern e semnificativ în acest sens. Mutaţiile culturale propuse sunt în interesul clasei politice corupte şi slăbesc puterea judecătorească. Există o convergenţă între interesele manifestanţilor şi cele ale puterii judecătoreşti.

Din perspectiva manifestanţilor standardele de moralitate publică trebuie adoptate şi în funcţionarea oricărei instituţii susţinută din bani publici, nu doar a partidelor.

Trecere în revistă a proceselor externe României

Procesele discutate mai sus au efecte asupra ţării ca întreg şi duc la modificări în procesele de competiţie şi colaborare economică şi politică din interiorul lumii libere.

Ceea ce face actuala putere în România pe plan politic este o piesă în planul de slăbire a puterii de negociere a Uniunii Europene, în particular de micşorare a puterii economice a Germaniei. E vorba de o luptă a unor miliardari si holdinguri uriaşe militaro-industriale pentru extinderi şi limitari de pieţe şi dezvoltari tehnologice pe scară largă. Aceştia au nişte naţionalităţi şi antreneaza niste state prin actorii lor politici, care antreneaza niste electorate.

O evaluare a stilului de a răspunde la diverse acuzaţii al domnului Dragnea arată că e similar celui de a răspunde evaluat de analişti pentru domnul Trump. Probabil că e vorba de substrate de consultanţă comune, cum e probabil şi strategia comună a demonizării lui George Soros.

Pentru partenerii vestici care au incurajat o campanie de tip Trump în Romania, o ţară care nu are instituţiile suficient de solide ca să absoarbă o guvernare cu mână forte păstrând statul de drept, mutaţia culturală propusă duce la o subminare a flancului estic al NATO.

După toate aparenţele liderii PSD-ALDE practic au trădat susţinătorii americano-israelieni plusând cu o agendă personală care destabilizează parteneriatul cu SUA, la fel cum a trădat şi Uniunea Europeană subminând valorile comunitare. Lucrează cu sau fără voie în interesul duşmanilor lumii libere.

Ce se întâmplă în România pare să aibă şi un folos geopolitic în măsura în care situaţia nu va degenera. E un argument clar pentru puterile lumii libere că ceea ce le desparte trebuie sa nu distruga cadrul de securitate comun.

Pentru cetăţenii români care susţin valori morale tari şi / sau vor un stat de drept există o unică fereastră de oportunitate pentru a ocupa centrul, normalitatea, cu valorile libertăţii şi ale bunelor intentii, a marginaliza minciuna şi comportamentul abuziv. Există un potenţial neobişnuit de mare pentru extinderea statistică în populaţia României a unor mentalităţi specifice societăţilor civilizate.

Ce s-a intamplat are un trecut in 1990, o viaţă in eforturile dispersate de-a lungul a două decenii, fara impact mediatic, iar apoi cu impact tot mai agregat pana la culminarea din zilele aceste cand lumea a luat act de noua stare a a Romaniei.

E o revoluţie moral-politică, o tranziţie de stare nu de la dictatura la democraţie, ci de la o democraţie procedurală la una substanţiala, constransă de norme morale eficiente in spatiul public. Succesul ei pe termen mediu şi lung depinde de micşorarea polarizării sociale.

E posibilă o ideologie care să reducă polarizarea ?

Micşorarea tensiunii sociale poate fi discutată la scări de timp operaţionale şi strategice.

La nivel strategic creşterea polarizării sugerează că ambele tipuri de economie folosite ideologic, cea clasica in linie neoconservatoare si cea în linia programelor globaliste de dezvoltare durabila, Clubul de la Roma, a altor cluburi elitiste, au eşuat.

Observaţie: Moralele asociate lor, creştină şi a corectitudinii politice, nu au putut evita escaladării conflictelor, ci din contră, le-a accentuat. Sesizăm limitele unor morale centrate pe valoare în sine, nenegociabilă a regulilor. Ele sunt necesare pentru crearea capitalului social şi a regulilor morale aplicabile spaţiului public, dar în condiţiile diversităţii lor nu pot fi eficiente în absenţa unui cadru instituţional care să permită negocierea şi coexistenţa modurilor de viaţă pe principii utilitariste. Statul de drept nu poate exista doar pe baza unor regulor morale tari.

Limitele epistemice ale ştiinţelor despre comportamentul uman vin din conceptul de om utilizat în cele două tipuri de economie, cu nuanţe normative in loc de pur descriptive. O strategie de răspuns ar putea fi dezvoltarea unei ştiinte economice mai realiste, care sa servească mai bine interesele cetăţenilor, nu doar ale unui grup de elită sau altul.

Din perspectivă creştină e discutabil dacă un astfel de obiectiv ştiinţific e posibil de atins, pentru  că firea omului e enorm dimensională, de vreme ce e liber. În plus are şi o dinamică structurală foarte mare.

Observaţie: Aceasta e o ontologie umană destul de realistă, confirmată chiar de eşecul predictiv al ştiinţelor sociale, chiar dacă psihologii vor spune că sunt nişte constrângeri ale acestui spaţiu care mai reduc dimensionalitatea sistemului. Înclin să cred că nu o reduc, ci doar limitează zona de mişcare în spaţiul respectiv. Atunci când alegem nişte variabile pentru caracterizarea obiectelor şi proceselor din aceste domenii practic propunem o strategie de simplificare a sistemului în inevitabil dezacord cu realitate, astfel încât el să devină gestionabil în interiorul statelor. Rămâne obiectivă măsurarea a ce am ales, dar modelul nu poate reflecta în mod principial realitatea.

Consecinţa pentru economie şi ştiinţe politice e că nu putem spera prea mult că va exista o ştiinţă obiectivă a acestor domenii.

Trebuie să învăţăm să trăim cu corpuri de cunoaştere economică inevitabil limitate care susţin ideologii politice aflate în conflict şi să minimizăm efectele negative ale acestei situaţii.

Ştiinţa nu pare să ne poate ajuta cu ceva la micşorarea polarizărilor şi la prevenirea escaladării conflictelor. Ceea ce avem nevoie este îmbunătăţirea instituţiilor statului de drept în mod pragmatic, pornind de la problemele pe care le avem.  O altă investiţie strategică poate fi în educaţie. Valorizare socială a caracterului unei persoane ca stabilitate comporamentală e o chestiune pur practică şi n-are nici o legătură cu exigenţa creştină a iertării. Are legătură cu succesul unor practici educative în care un rol important îl poate avea, dar nu în mod necesar, şi viaţa duhovnicească.

Obiectivele secundare tactice care ar putea da satisfacţie pe plan moral organizaţiilor din societatea civilă prin punerea pe prim plan a valorii libertăţii, cu imediată relevanţă politică sunt:

1.      Să continue proiectul Uniunii Europene, singurul care garantează modernizarea României şi toate avantajele ce decurg de aici. Să fim loiali proiectului.

2.      Să avem o relaţie cât mai bună cu SUA în formatul actual, chiar dacă o mare parte din protestatarii noştri au relaţii foarte bune cu actuala opoziţie de peste ocean. Să fim loiali parteneriatului strategic.

Sintagma cheie pentru diplomaţia necesară urmăririi ambelor obiective secundare tactice este ce de “stat de drept”. Statul de drept e singurul cadru instituţional care poate acomoda prin dialog şi proceduri democratice adepţii ideologiilor şi moralelor aflate în potenţial conflict şi poate rămâne stabil în acelaşi timp în faţa ameninţărilor externe. Poate funcţiona numai dacă persoanele care populează instituţiilor sunt constrânse de al doilea obiectiv moral al manifestaţiilor.

La nivel operaţional presiunea străzii şi accentuarea polarizării e firească în faţa pericolului persoanelor discretionare si abuzive care prin înşelarea oamenilor au ajuns la putere, iar acum fac cu altceva decat au spus. Nu oamenii din stradă sunt vioara intâi în rezolvarea problemei, ci opoziţia politică şi funcţionarii responsabili ai statului. Responsabilitatea majoră aparţine reprezentanţilor actuali ai instituţiilor statului. Oamenii din stradă crează doar condiţiile de mediu care să favorizeze pe cei care susţin binele public.

Există însă şi câtev căi personale pentru a micşora polarizarea socială.

Pentru creştini e de evitat fariseismul in manifestatie. Fiecare se uită la sinele lui, nu la al altora. Nu judecăm persoanele care au gresit, cerem să eliminăm efectul faptelor. Stim ca nu suntem cu nimic mai buni decat ceilalti, decat Dragnea sau altii. Dar nu vrem ce vor ei. Protestăm cu pace în suflet, pentru ceva mai inalt decat fiecare dintre noi (obiectivele morale, obiectivul poltic general şi obiectivele secundare tactice).

Observaţie: Suntem liberi. Asta trebuie sa priceapă cei care ne-au tratat ca pe nişte slugi. Dacă vrem suntem slugile lui Hristos, dar asta nu-i priveşte pe ei, e libertatea noastră. Susţinatorii interesaţi ai acestor oameni încep sa aiba sentimentul că s-au vandut degeaba. Nu că ar pierde bani, oricum îşi vor primi partea lor. Perplexitatea e in faţa faptului că nişte “nebuni” care cred în bine nu doar că n-au fost striviţi, dar au devenit şi vedete internaţionale. Ei au crezut ca aşa ceva nu e posibil. Au dispreţuit mereu pe cei ca noi. Şi înca se mai indoiesc, aşteaptă să fie ceva mizer în spate. Dar gândul că nu e a încolţit, şi roade

Toţi manifestanţii pot evita culpabilizarea celor care au votat persoanele care creează probleme. Este incorect să reproşeze cineva ceva unui votant care a ales un candidat sau un partid de pe listă în cabina de vot. Nu doar la alegerile de acum, ci la oricare alegeri. Responsabilitatea situaţiei actuale este a unor persoane bine precizate care au făcut nişte fapte bine precizate.

Toţi cetăţenii, indiferent cu cine am votat, avem interesul ca jocul democratic să ne servească interesele, nu pe cele ale unei reţele corupte transpartinice, chiar şi când gândim şi trăim în mod foarte diferit.

Observaţie: Atunci cand oamenii au presupozitii diferite pot cădea de acord doar asupra a ceva mai general. De exemplu când disputa e între “e bine sa manânci porc” şi “nu e bine sa mananci porc” acordul posibil ar putea fi în privinţa faptului că “e bine sa mananci sanatos”. Absenta acordului duce la rezolvarea disputei prin forta. Aparent azi avem: “e bine sa furi de la stat” şi „nu e bine sa faci asta”. Acordul posibil ar putea fi asupra e bine sa nu vrei răul unei persoane concrete.

Susţinerea unor valori desprinse de oameni concreţi nu va duce la nimic. E de dorit atragerea acelor persoane din tabăra opusa cărora le pasă de persoane. Restul sunt probabil adepţii forţei.

Toti oamenii sunt frumoşi, normali majoritatea, iar cinstiţi foarte multi. O cale de detensionare ar fi ca oamenii onesti din PSD si ALDE sa se delimiteze si sa elimine pe cei care se folosesc de ei in interesul unei mafii.

Concluzii

Miza morală a manifestaţiilor e la nivel personal, la nivel civic şi la nivelul organizaţiilor religioase. Pentru valorile morale personale  a fost suficientă abrogarea reglementărilor. Pentru cele morale civice şi obiectivul poltic general, nepartinic, trebuie schimbat guvernul cu unul care garantează funcţionarea statului de drept.

Persoanele şi organizaţiile civice pot fi interesate în escaladarea tensiunilor când valorile lor sunt nenegociabile. Persoanele creşinte vor accepta că escaladarea tensiunilor dincolo de un anumit prag e inacceptabilă, preferând să suporte o nedreptate. Decizia nu e structurată, se ia pe bază de discernământ în funcţie de situaţie. Conducerea bisericilor nu va susţine escaladarea tensiunilor pentru că sunt interesate în stabilitatea ansamblului naţional. Poziţia lor va fi convergentă cu cea a instituţiilor publice şi cu cea a partidelor cu comportament responsabil.

Toate mizele morale pot fi deturnate în scop politic partinic şi sunt de către partide, instituţii naţionale sau arondate unor procese economice şi politice de pe plan internaţional. Asta nu înseamnă că oamenii nu trebuie să mai aibă interese morale şi să protesteze în numele lor. Pot fi însă atenţi să se delimiteze când observă deturnări şi să susţină obiectivul politic general al funcţionalităţii statului de drept.

Manifestaţiile nu doar că nu au dezbinat, ci au unit România, pentru că au dus-o într-o direcţie a armoniei cu spaţiul civilizaţiei europene din care facem parte.