Neajunsul că oamenii inteligenţi au spirit
critic nu poate fi înlăturat decât fie prin lichidarea lor, soluţia totalitară,
fie prin oferirea unor cuşti cât mai poleite, sau mai prăfuite - după caz, în
care aceste persoane să se poată desfăşura.
Cum mai devreme sau mai târziu cine
gândeşte constată insuficienţa respectivului spaţiu e necesară o legarea a sa
de glia domeniului cultural în care operează. Dacă e om de ştiinţă, să stea numai
cu ştiinţa. Dacă e umanist, să se adăpostească în zona, acum mai prăfuită, a
umanioarelor. Cuştile pot fi una lânga alta, sau una peste alta, dar fără
posibilitatea de a circula şi comunica altfel decât cu băţul prin gard, dacă e
vorba de a împărţi resurse (acestea trebuie să fie puţine), sau prin trimiterea
unei bucăţi de pâine ori a unui semn de ajutor (mai rar).
Este adevărat că instituţionalizarea acestei puternice separări a domeniilor, fără
obligaţia de a te cultiva academic în ştiinţe tari ca umanist şi în teme
centrale ale omenirii ca om de ştiinţă, vine cumva în întâmpinarea unei
cereri menită să satisfacă orgolii şi nevoi locale de putere. Dar o astfel de
viaţă e sărăcăcioasă, într-un astfel de cadru oamenii inteligenţi nu-şi pot
atinge potenţialul.
Să trăieşti doar în lumea interpretată
prin ochii ştiinţei e asemenea vieţii într-un cartier mizerabil, în care copiii
nu au nici o şansă reală de acces la bunurile acestei lumi. Cumva se stabiliesc
nişte ierarhii, îţi găseşti un rost, asemenea celor care sunt cei mai buni la
cerşit, la furat, sau la trafic de droguri.
Să trăieşti doar în lumea interpretată
prin ochiii umanioarelor e asemenea protipendadei comuniste din Primăverii sau
din vreun palat nobiliar, ai din toate bunurile şi ţi se pare că ţi se cuvin, tinzi
să te uiţi superior la roboţeii din toate felurile, între care şi oameni de
ştiinţă, ingineri, etc, cumva dezgustat că depinzi de micile lor invenţii şi
inovaţii (ca să tragi apa, să postezi, etc). Tocmai datorită acestei înclinaţii
fireşti spre centralitate a omului care ştie multe despre om, deci spre a
prelua puterea, domniile lor trebuie umiliţi mai mult decât cei care se ocupă
cu ştiinţa.
Proiectul de a-şi forma cineva o cultură
cât de cât universală pare astfel bizar la noi. Structura instituţionala a
universităţiilor româneşti distruge orice motivare extrinsecă pentru astfel de
preocupari.
Rămâne doar varianta personală, ca asumare
a unui efort neîncurajat de nimeni, urmând modele vechi, sau noi din alte
culturi. Dez-văluirea lumii celorlalţi nu se poate face fără cunoaştere, iar
acceptarea ei ca valoroasă în anumite privinţe nu e posibilă fără dragoste.
Generalizarea acestui stil de viaţă între oamenii inteligenţi fără stimulente
pozitive consistente e utopică, oamenii ţin strâns conform puterilor lor cu ce
au. A te rupe de tine cel vechi fără să ai nimic de câştigat în termeni
economici şi de status e ceva care nu depinde de tine, ci mai degrabă ţi se dă,
soseşte.
În termenii manageriali avem de a face cu
o problemă de comunicare laterală (între unităţi funcţionale de acelaşi rang)
şi verticală (între nivelul operaţional şi cele tactice şi strategice) formală
(prin documente) şi informală (între persoane cheie).
Obturarea canalelor pentru comunicare
laterală are următoarele consecinţe:
·
dificultăţi
majore în cooperare între facultăţi, în gestiunea unor probleme de interes
comun (spaţii, evenimente, folosirea resursei umane şi formarea resursei umane)
·
dificultăţi
majore de comunicare cu compartimentele administrative pentru rezolvarea unor
probleme mici, dar care creează disfuncţionalităţi (hârtia igienică la toalete,
mobilier de rutină, becuri, scaune, clanţe, etc). Decanatele nu au aproape nici
o putere asupra acestor chestiuni. Sistemul cu referate poate dura luni de zile
când e condiţionat de achiziţii prin licitaţii publice global pe instituţie. Aceasta este o metodă deliberată de umilire
şi control al oamenilor inteligenţi. Timpul lor trebuie umplut cu activităţi
care nu ţin de fişa postului şi care să le arată că oamenii muncii şi
intelectualii sunt una, că rolul lor e de slugi.
Lipsa de fluenţă a comunicării pe
verticală are următoarele consecinţe:
·
unităţile
funcţionale devin un fel de stat în stat pe chestiuni relevante pentru
strategia instituţiei, nu există mecanismele prin care standarde adoptate sus
să fie implementate jos. Aceasta e o
metodă deliberată pentru contracararea situaţiilor accidentale când ajung la
conducere oameni care doresc universităţi reale.
·
unele
mesaje de sus sunt filtrate sau dispar cu totul până ajung la nivel
operaţional.
Toate acestea duc la acumulare de tensiuni
care strică climatul de lucru şi periodic duc la crize mai mici sau mai mari.
Profesorii şi cercetătorii ung rotiţele investind bani din buzunar ca să meargă
treaba. Disiparea resurselor de timp şi
bani ale lor sunt metode pentru a-i controla.
Cu toate acestea, încă se poate şi mai
rău. O dovedeşte faptul că se doreşte schimbarea actualei legi a educaţiei.
Când oamenii care iubesc libertatea,
gândirea şi pe ceilalţi oameni vor conduce ţara asta mi se pare că ar trebui să
facă legi care să acorde mai multă putere la rectorilor şi prorectorilor. Nu
neapărat să facă din domniile lor nişte CEOs, dar se aibă mijloace prin care
planurile de management cu care au câştigat alegeri academice să fie mai uşor
de pus în practică.
Până atunci pragmatic este să apărăm ceea
ce este. Distincţia dintre universitate reală şi anti-universitate e doar o
figură de stil.
Real este ce avem. Dacă vrem tot asta,
dacă avem un pragmatism care vede la un metru în faţa ochilor, să nu facem
nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu