Despre înşelarea prin ştiinţă

Ştiinţa nu este nici bună, nici rea. O putem folosi în mod adecvat, sau ne putem înşela cu ea dacă alegem asta. În acest text arăt ce este înşelarea prin ştiinţă şi cum putem să o evităm.

A te înşela înseamnă a primi ceea ce este fals ca fiind adevărat. Poţi primi din ceea ce gândeşti tu, sau poţi primi din ce spune altcineva. Este imoral să te înşeli sau să te laşi înşelat. A te declara victimă este un mecanism psihologic prin încercăm să scăpăm de responsabilitatea faptei imorale respective.

Ştiinţa este un nume pentru un domeniu de preocupări omeneşti:

·         unitare prin încercarea de a produce descrieri adevărate ale faptelor şi regularităţilor din lume prin metode verificabile de către orice om care doreşte să repete ce a descoperit ca fiind adevărat alt om

·         şi diferite prin ceea ce este observat şi măsurat, prin metodele folosite şi prin cât de mult poate fi verificat ce a descoperit cineva.

Cunoaşterea acceptată ca adevărată la un moment dat într-un anumit domeniu ştiinţific este generală pentru mulţimea observaţiilor făcute în acel domeniu ştiinţific, adică dă seamă într-un mod rezonabil de toate faptele. În unele cazuri, când domeniul cercetat e prea complicat, e nevoie să acceptăm mai mult cunoştinţe ştiinţifice (teorii, modele) din acel domeniu ca fiind perspective complementare asupra mulţimii faptelor cunoscute, fără să putem spune că una dintre ele este generală, fie şi doar în acel domeniu. Ţine de natura ştiinţei ca mulţimea observaţiilor să se extindă şi să constatăm că ceea ce era considerat general pentru a descrie mulţimea veche de observaţii şi fapte cunoscute să trebuiască revizuit.

Înşelarea prin ştiinţe la oamenii de ştiinţă are loc prin trecerea de la generalitatea locală a cunoaşterii ştiinţifice, asociată unui set de fapte cunoscute la un moment dat, la universalitatea acelei cunoaşterii ştiinţifice, adică la aplicarea ei pentru întreaga lume potenţial observabilă în felul domeniului ştiinţific respectiv (o primă treaptă a înşelării, care azi caracterizează doar începătorii în ale ştinţei şi oamenii care nu au de a face cu ştiinţa) sau observabilă în orice fel (o a doua treaptă a înşelării, specifică şi azi imensei majorităţi a oamenilor de ştiinţă din unele domenii cu tendinţe monopoliste, care cred că ce spun ei că este adevărat este adevărat în mod universal, iar alte domenii ale cunoaşterii ştinţifice sunt secundare în raport cu al lor).

Înşelarea prin ştiinţe la oamenii care nu sunt cercetători ştiinţifici are loc prin preluarea modului de a gândi al oamenilor de ştiinţă descris în paragraful anterior şi făcut public de aceştia. Preluarea are în spate un argument de felul următor: deoarece ştiinţa respectivă are un succes practic evident în urma aplicării cunoştinţelor ştiinţifice adevărate, iar oamenii de ştiinţă spun despre ştinţa lor aceste lucruri ca fiind adevărate, atunci tot ce spun oamenii de ştinţă despre ştiinţa lor este demn de a fi considerat adevărat.

Oamenii care nu sunt cercetători ştiinţifici s-ar putea considera victime ale unei înşelări, dar asta nu îi scuteşte de responsabilitatea morală. E de gândit dacă responsabilitatea lor morală e mai mică decât a oamenilor de ştiinţă. E posibil să nu fie dacă manifestă o cerere să fie înşelaţi, încurajează oamenii de ştiinţă să înşele prin preferinţa şi receptivitatea lor de a primi ceva fals ca fiind adevărat.

Câteva exemple:

·         înşelarea prin fizică şi chimie se poate face crezând că ceea ce nu poţi măsura prin metode fizice sau chimice, proprietăţi ale minţii şi culturii, face parte din univers ca model al fizicii şi chimiei.

·         înşelarea prin biologie se poate face crezând că un ansamblu de modele teoretice ale schimbării în timp ale proprietăţilor măsurabile ale corpurilor organismelor vii sau resturilor lor fosile (cunoscut sub numele de teoria evoluţiei biologice) spune ceva despre mintea cercetătorilor care creează acele modele şi cultura în care au fost create şi în care modelele respective sunt doar o mică parte.

·         înşelarea prin psihologie se poate face crezând că întreg comportamentul uman poate fi descris prin legi ale psihologiei în absenţa unei libertăţi reale de decizie a omului, că a produce, de exemplu, o teorie psihologică în calitate de psiholog este un rezultat al legilor psihologiei cunoscute sau necunoscute.

·         înşelarea prin sociologie şi economie se poate face spunând despre om că omul în general este o fiinţă socială sau economică în conformitate cu modelele teoretice ale sociologiei, nu doar acele aspecte umane măsurate în studiile sociologice.

Exemple din domenii cu autoritate în cunoaştere complementare cu ştinţa:

·         Înşelarea prin teologie academică se poate face spunând că relaţia dintre om şi Dumnezeu se poate descrie în ce are ea mai caracteristic prin reprezentări discursive, prin cuvinte.

·         Înşelarea prin filosofie se poate face spunând că universalitatea, coerenţa şi consistenţa pot fi reale simultan în privinţa unui anume discurs ştiinţific, filosofic sau teologic, nu doar idealuri normative de cunoaştere, ceva ce credem că trebuie să existe şi credem că trebuie să înţelegem ce înseamnă, dar care nu putem obţine în mod principial ca atribute ale unui rezultat al unui proiect de cunoaştere amplu pus în practică cu resurse finite, de către om.

În exemplele de mai sus expresia “se poate face” nu spune că înşelarea se poate face numai în acel fel, mai sunt şi altele, probabil într-un număr nelimitat principial, după imaginaţia celor care o fac.

Cum putem evita înşelarea prin ştiinţă

A te lăsa înşelat sau a te amăgi pe tine însuţi şi a înşela sunt probleme morale. Voinţa noastră alege calea imorală pentru că această alegere satisface unele ca acestea: mândria şi orgoliul nostru, nevoie de apreciere fără merit din partea altora, nevoia de a fi mari şi importanţi în raport cu alţii, dorinţa de putere asupra altora, dorinţa de supunere, nevoia de a fi importanţi prin asociere cu cineva mai important ca noi, nevoia de a scăpa de povara libertăţii şi responsabilităţii personale, nevoia de a obţine resurse materiale mai multe decât merităm pentru ce am creat folositor, nevoia de a obţine resurse materiale prin slugărnice sau înregimentare în grupul cu opinii dominante. Toate acestea sunt parte din firea omului. Nu vor dispărea niciodată, şi nici înşelarea.

Cine vrea poate încerca să evite printr-un act de voinţă, prin exersarea şi întărirea ei. Putem recunoaşte că a reuşit din faptele sale: atitudine nuanţată cu privire la cunoaşterea de orice fel, îngăduinţă faţă de oamenii care gândesc altfel, îngăduinţă faţă de cine trăieşte în înşelare, lipsa oricărei mândrii, un mod de viaţă liber, nedominat de nevoi materiale, de creşterea statusului social sau de obsesia de a avea putere asupra altora, curajul de a spune şi face. Putem recunoaşte că a eşuat din înfumurare, mândrie, laşitate, dependenţă de bunuri materiale, de statut şi de putere.

Nu are importanţă dacă despre cel care avem indicii că a reuşit să iasă din înşelare sau despre cel care avem indicii că nu a ieşit din înşelare simţim că ne face bine sau rău. Nu ceea ce simţim contează.

Când cineva simți că îți face rău si îi vezi smerenia, fii sigur ca e bine ce face. Ce simți vine de la o limită a ta pe care nu o vezi sau nu accepți să o schimbi. Ce simţi e un râu modelator, uneori omul fiind chiar sub ascultarea de a face ce face. Asemenea când simți că cineva ţi-ar face bine, dar are un zâmbet trufaş, fie si față de alții. De la acel bine aparent porneste drumul spre prăpastia înşelării. E un bine nadă.

Răbdarea, perspectiva sunt decisive pentru a înțelege. Prima se exersează, a doua vine ca un rezultat al primeia prin detașare fără dezimplicare de acumul situațiilor.

Ştiinţa descrie şi creează unele situaţii de viaţă şi nu epuizează nici pe departe viaţa. Morala este mai importantă decât ştiinţa şi o condiţie pentru buna folosire a acesteia în viaţă.

Ştiinţa este o admirabilă grădină cu flori a omului şi avem datoria să o îngrijim.

Note de lectură la “Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)”

“Acestea sunt legile, conform cărora trebuie a fi primiţi străinii şi străinele venite din alte părţi, precun şi a permite călătoria cetăţenilor noştri în străinătate, cinstind în modul acesta pe Zeus ospitalierul, căruia nu îi place să gonim pe străini (să interzicem) de la sărbătorile noastre, prin edicte barbare”. (Platon, Legile)

“Şi pe când vorbeau şi se întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.

Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.

Şi El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.

Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?” (Luca, 24, 15-18).”

Povestea din “Mic almanah al oamenilor mari”[1] este o pedagogie a admiraţiei prin propriul exemplu, cel al autorului. Cei capabili să admire pot vedea oameni mari şi lumea lor. Dacă noi nu putem vedea nimic din lumea oamenilor mari să facem măcar o schemă a felului cum pot fi văzuţi şi ce înseamnă asta.

Ca orice profesor, şi cel admiraţie este un mediator între ceea ce el poate vedea şi ceea audienţa sa nu poate vedea încă [2]:

Mediatorul este cel care cunoaşte criteriile obiective pentru a identifica marii oameni. Ele rezultă implicit din ordinea portretelor în fiecare parte a cărţii, cea “Din lumea largă” şi cea “Din lumea noastră”:

·         Criteriul spiritual:

o   cei mai mari sunt cei în care vedem cel mai bine pe Hristos, care sunt pelerini în lume (Papa Ioan Paul II şi Bartolomeu Valeriu Anania),

·         Criteriul bunei serviri a instituţiilor civilizaţiei

o   În contextul teologiei politice din alte spiritualităţi (M. S. Akihito),

o   În contextul european înstrăinaţi de lume pentru a o putea sluji în Stat şi Biserică (Patriarhul Teoctist, Regele Mihai I)

·         Criteriul creativităţii culturale de înalte nivel:

o   Elita culturală, oamenii cu amplă erudiție, asemenea înţelepţilor străini care vizitau cetăţile greceşti şi putea oferi sfaturi bune,

·         Criteriul potenţialităţii uriaşe exprimate sincopat:

o   oamenii cu succes politic sau mare impact social, dar neîmpliniţi, cu talent debordant de un fel sau altul nedus până la manifestare deplină din raţiuni personale sau datorită vitregiei vremurilor (Traian Băsescu, Petre Ţuţea), străinii aproape oarecare [3]

Pentru a putea comunica audienţei despre valorile care fac mari oamenii mari nu trebuie procedat explicit şi smerenia mediatorului este obligatorie, altminteri rolul de mediator nu ar fi îndeplinit eficient, autorul însuşi riscând a fi perceput ca străin. Autorul apelează la instrumente retorice clasice, argumente raţionale şi persuasiune.

Latura emoţională a comunicării

Nu voi încerca să fac o analiză literară a figurilor de stil şi pasajelor memorabile, alţii o pot face mai bine. Capacitatea de a seduce e neîndoielnică. În ansamblu portretele din “Micul almanah al marilor oameni” te duc cu inima la Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski. Tehnici impresioniste diverse, mai realiste, mai pointiliste, cu pastă mai groasă ori in creion simplu, uneori nostalgii romantice. Lumina, sunetul, atmosfera sunt surprinse cu subiectivitate asumată. Discursul este cald, degajă bunătate, empatie, înțelegere, acceptare a slăbiciunilor altora si ale celor proprii, generozitate smerită.

Din această perspectivă, o umbră de luciditate pare să acopere nevăzut expoziția revenind cu evaluări normative, dar cheia antropologică de lectură oferită in final e cumva distonantă cu experiența lecturii. Stiinta nu poate sistematiza emoția, sentimentele, recunoștință, impresiile. Poate cumva e un autoportret al pictorului, sau o semnătură.

Stimularea emoţiilor negative e prezentă şi ea, incitând pentru a aşeza pe drum cititoarele şi cititorii. Ni se comunică în mod discret tristeţea nedreptăţii de a alunga marii oameni români, transpare conștiința valorii proprii în nefericita situație a țării, suntem chemaţi implicit să în-dreptăm ne-dreptatea pentru binele României.

Latura raţională a comunicării

În prima partea a textului ni se stârneşte curiozitatea intelectuală prin întrebarea despre mecanismele psiho-sociale ale profilării oamenilor peste media statistică [4] a contemporanilor. În ultima parte a textului ni se dă o cheie de interpretare intelectualistă a seriei de portrete, printr-o schemă de construcţie socială a identităţii omului caracteristică antropologiei. Autorul însuşi se auto-intepretează identitar prin această schemă, lăsând deschisă decizia asupra ce fel de om este altora: “În fragmentul de timp care ne va fi slujit tuturor drept leagăn, loc de joacă, scară şi mormânt, rămân deocamdată cu ochii larg deschişi, bine ştiind că absida sufletului meu găzduieşte un mozaic al cărui desen nu poate fi încă pe deplin desluşit.” Este o invitaţie discretă la evaluare din partea unei posterităţi potenţial re-cunoscătoare.

Încheiere

Recunoştinţa celor aflaţi în urcare simbolică faţă de oamenii mari este necesară, dar nu suficientă pentru funcţionarea civilizaţiei europene. La rândul lor cel puţin o parte din ei trebuie recunoscuţi ca atare şi astfel înstrăinaţi într-un Ierusalim spiritual, cultural sau al puterii politice.

Cazul României nu este clar. Respingem străinul înţelept raţional, coaja fructului, ne exilăm doar oamenii cu funcţie elitară şi îi marginalizăm dacă rămâne în ţară, sau respingem şi miezul, străinul prin care lucrează Dumnezeu ? Ospitalitatea cu care ne mândrim este doar una compensatorie psihologic pentru vina de a nu putea fi recunoscători, sau este un capital cultural pre-comunist dintr-o tradiţie a recunoaşterii valorilor pornind de la care putem spera că ne vom putea continua civilizarea ca popor ? Este foarte posibil ca răspunsul când îl vom şti clar în viitor să depindă de ceea ce facem efectiv azi, nu  de ceea ce răspundem azi într-o situaţie neclară, turbulentă, în care ne aflăm imersaţi.

Cred că domnul Baconschi va fi recunoscut de unii oameni, care îi vor fi recunoscători, aşa cum domnia sa le este celor pe care i-a întâlnit. Cât de mulţi vor fi nu putem şti. Unii ar putea încerca să se afle între aceştia printr-un permanent efort şi o bună aşezare în raport cu valorile lumii care ne sunt superioare. Să contempli satisfăcut locul unde ai ajuns este marca morţii spirituale, primul pas spre ieşirea din civilizaţie. Este asemenea celor care pe muntele Tabor voiau să facă trei colibe, să se aşeze, să se liniştească în tihnă [5]. Iubirea de tihnă pare a fi o trăsătură naţională care ne împiedică să primim mai bine străinii, să învăţăm de la ei.

Între paginii cărţii am găsit o bucată de hârtie scrisă de mână: “Dacă nu poţi urca tu însuţi către lumea oamenilor mari, susţine-i pe alţii să o facă. Dacă nu îi poţi susţine lasă-le culoar să urce şi loc celor care îi pot sprijini. Admiraţia este o bucurie pe care nu o poate lua nimeni nimănui, oricât de departe s-ar afla geografic sau social de marii oameni şi de cei care caută să le urmeze sau să îi ajute. Bucuria se distribuie fără să se împartă, locul nostru al celor obişnuiţi este un loc bun orice am face, numai să dorim, rolurile fiind doar diferite. Masa este plină, ospataţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.”

Note

[1] Baconschi T., 2018, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunosct), Ed. Polirom, Iaşi

[2] Interpretarea marilor oameni ca străini mi-a fost inspirată de lectura textului conferinţei “Cultura străinului în cadrul tradiţional de gândire filosofică şi teologică” a domnului Marin Bălan susţinută la întâlnirea Centrului de Dialog şi Cercetare în Teologie, Filosofie şi Ştiinţă din 25 aprilie 2018. Citatul din Legile de Platon e preluat direct din acest text.

[3] Dacă miza civilizaţională pedagogică nu ar fi oferirea de modele umane cineva ar putea spune: " Nu pot admira un om, ci numai opere, fapte sau trasături ale lor: puterea, frumusețea trupului sau a caracterului, noblețea spiritului, ascuțimea minții. Să admir sincer pe cineva mi s-ar părea că e un fel de a-i pune limită libertății. Omul are dreptul să facă ceva neadmirabil si să stie că va fi iubit necondiționat. Pot spune că îl admir ca om ca să îl susțin să facă lucruri demne, să trăiască virtuos. Susțin atunci puterea simbolică a unui nume, al acelui om. Nu pot admira pe Dumnezeu, pot doar să vreau să îl iubesc, să cred că îl iubesc ferindu-mă să stiu vreodată asta. Pot admira creația Lui, omenirea si toate persoanele în parte, omenitatea, omenia, păstrându-le taina pe care nu o pot cunoaste vreodată, pe care as nărui-o admirând vreunul individual."

[4] Un mic tribut mentalităţii scientiste a vremurilor de acum, dat fiind că poate exista o medie statistică numai într-o concepţie despre om în care nu există unicitate a persoanei şi putem vorbi de o populaţie statistică.

[5] Sturzu C, 2017, Sindromul imobiliar (pseudo)taboric, Platforma Doxologia, https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/sindromul-imobiliar-pseudotaboric, accesat în 26 aprilie 2018

Despre Universitatea din Bucureşti

Împrejurarea că oameni fără calificare în managementul educaţiei deţin puterea, unii şi fără educaţie în sens propriu, a condus la situaţia pe care o cunoaştem cu toţii: călcarea în picioare a intereselor unor comunităţi academice prestigioase. Care este rostul protestului acestor instituţii ? Colosul cu picioare de lut al imposturii instituţionalizate poate părea de neclintit pentru mulţi: pentru orbi, pentru lipsiţi de cunoaştere, pentru laşi.

Ce facem este solidaritate in jurul valorilor care definesc orice comunitate academică. A reacţiona la agresarea acestor valori este o datorie morală fără nici o legătură cu asumarea vreunor riscuri de dragul de a fi aplaudat sau care să însemne că lupţi cu cineva. Despre ce fel de datorie morală vorbim ?

Valorile academice nu sunt persoane, ele sunt idealuri, reprezentări consacrate în mintea oaemenilor, moştenirea pe care o avem de la oamenii inteligenţi şi creativi care ne-au precedat. Pentru a le înţelege nu este potrivită o reprezentare utilitaristă asupra lor, aceste valori nu aduc vreun profit dacă le urmăm. Nu le judecăm prin consecinţe imediate, dacă duc la un plus în portofel le susţinem, iar dacă nu sunt bănoase nu le susţinem. Cine gândeşte şi simte şi face în acest fel nu are nimic de a face cu universităţile, indiferent de funcţia pe care o ocupă. La fel de puţin potrivită în cazul acestor valori este să le interpretăm deontologist, ca fiind valabile în sine, independent de omul care şi le asumă, asemenea valorilor religioase. Gândirea de acest fel inhibă spiritul critic, rădăcinile prin care cunoaşterea ştiinţifică se hrăneşte din cultura existentă şi din talentele celor mai merituoşi dintre noi, înfloreşte şi oferă noi şi noi opere.

Valorile academice ţin de un mod de viaţă dedicat formării oamenilor şi creării cunoaşterii. Ele pot fi înţelese printr-o etică a virtuţii. A fi universitar înseamnă a fi o persoană virtuoasă într-un anumit mod, a-ţi trăi viaţa în mod liber asumând anumite idealuri. Sensul profund al acestor valori poate fi desluşit numai de cine îşi asumă modul de viaţă universitar, însă rezultatele unor astfel de vieţi comunitare pot fi văzute de oricine: cea mai mare parte din cultura omenirii, nobleţea spiritului purtată din generaţie în generaţie de oamenii educaţi, de elitele cunoaşterii umane.

Universitatea din Bucureşti nu este Don Quijote, mobilizată de ficţiuni, şi făcând istorie literară prin suferinţa şi ridicolul asumate. Idealurile ei sunt pragmatice, realiste. Este un David care va elimina comportamentele abuzive al pigmeilor Goliaţi din sistemul educaţional românesc. Idealurile ei sunt neutopice, omeneşti, chiar dacă nu posibil a fi puse în practică de orice om.

Universitatea din Bucureşti este a unor oameni de omenie, care nu calcă în picioare, nu acceptă batjocura, minciuna, impostura şi tolerează răbdător şi încearcă să îndrepte atitudinile şi comportamentele.

A fi om de omenie înseamnă să aduci bucurie în jurul tău. Toți oamenii suntem responsabili pentru ca semenii nostri să fie oameni de omenie. Bucuria ne urcă si unește, căutarea plăcerii ne coboară si dezbină. Drumurile fiecăruia ne duc în intersecții unde putem oferi mângâiere celor în dificultate sau putem călca pe cadavre încă având viață, pe oameni. Viața care merită trăită nu este de acest fel. E preferabil să suporți nedreptatea decât să o faci. A face răul desființează omul până la a nu se mai suporta pe el însuși. A primi răul cu pace răstoarnă mersul lumii si umple de bucurie pe cine o face si apoi pe alții. Ceea ce vine de la sine din afara lumii trebuie primit si căutat, iar ceea ce vine de la sine din lume trebuie primit fără să fie căutat. Pe un astfel de fond se formează cultura şi se reproduc elitele unei ţări.

Toţi oamenii sunt responsabili ca semenii lor să fie oameni de omenie, dar unii au mai multă putere decât alţii să ducă această responsabilitate. Universitatea din Bucureşti îşi asumă un rol civilizator pentru România prin puterea mai mare a membrilor ei de a face bine: puterea cunoaşterii, puterea de a fi modele pentru cei tineri şi pentru oricine găseşte resursele de voinţă de a-şi schimba modul de viaţă ieşind din compromisuri degradante pentru el şi pentru ţară.

Pentru toate acestea sunt mândru că lucrez în această instituţie.