“Acestea sunt legile, conform cărora trebuie a fi primiţi
străinii şi străinele venite din alte părţi, precun şi a permite călătoria
cetăţenilor noştri în străinătate, cinstind în modul acesta pe Zeus
ospitalierul, căruia nu îi place să gonim pe străini (să interzicem) de la
sărbătorile noastre, prin edicte barbare”. (Platon, Legile)
“Şi pe când vorbeau şi se
întrebau între ei. şi Iisus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
Dar ochii lor erau ţinuţi
ca să nu-L cunoască.
Şi El a zis către ei: Ce
sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru? Iar
ei s-au oprit, cuprinşi de întristare.
Răspunzând, unul cu
numele Cleopa a zis către El: Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii
cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?” (Luca, 24, 15-18).”
Povestea din “Mic almanah al oamenilor mari”[1] este o pedagogie a admiraţiei prin propriul exemplu, cel al
autorului. Cei capabili să admire pot vedea oameni mari şi lumea lor. Dacă noi nu
putem vedea nimic din lumea oamenilor mari să facem măcar o schemă a felului
cum pot fi văzuţi şi ce înseamnă asta.
Ca orice profesor, şi cel admiraţie este un mediator între ceea ce el poate
vedea şi ceea audienţa sa nu poate vedea încă [2]:
Mediatorul este cel care cunoaşte criteriile obiective pentru a identifica
marii oameni. Ele rezultă implicit din ordinea portretelor în fiecare parte a
cărţii, cea “Din lumea largă” şi cea “Din lumea noastră”:
·
Criteriul
spiritual:
o
cei
mai mari sunt cei în care vedem cel mai bine pe Hristos, care sunt pelerini în
lume (Papa Ioan Paul II şi Bartolomeu Valeriu Anania),
·
Criteriul
bunei serviri a instituţiilor civilizaţiei
o
În contextul
teologiei politice din alte spiritualităţi (M. S. Akihito),
o
În
contextul european înstrăinaţi de lume pentru a o putea sluji în Stat şi
Biserică (Patriarhul Teoctist, Regele Mihai I)
·
Criteriul
creativităţii culturale de înalte nivel:
o
Elita
culturală, oamenii cu amplă erudiție, asemenea înţelepţilor străini care
vizitau cetăţile greceşti şi putea oferi sfaturi bune,
·
Criteriul
potenţialităţii uriaşe exprimate sincopat:
o
oamenii
cu succes politic sau mare impact social, dar neîmpliniţi, cu talent debordant
de un fel sau altul nedus până la manifestare deplină din raţiuni personale sau
datorită vitregiei vremurilor (Traian Băsescu, Petre Ţuţea), străinii aproape
oarecare [3]
Pentru a putea comunica audienţei despre valorile care fac mari oamenii
mari nu trebuie procedat explicit şi smerenia mediatorului este obligatorie,
altminteri rolul de mediator nu ar fi îndeplinit eficient, autorul însuşi riscând
a fi perceput ca străin. Autorul apelează la instrumente retorice clasice, argumente
raţionale şi persuasiune.
Latura emoţională a comunicării
Nu voi încerca să fac o analiză literară a figurilor de stil şi pasajelor
memorabile, alţii o pot face mai bine. Capacitatea de a seduce e neîndoielnică.
În ansamblu portretele din “Micul almanah al marilor oameni” te duc cu
inima la Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski. Tehnici impresioniste
diverse, mai realiste, mai pointiliste, cu pastă mai groasă ori in creion
simplu, uneori nostalgii romantice. Lumina, sunetul, atmosfera sunt surprinse
cu subiectivitate asumată. Discursul este cald, degajă bunătate, empatie,
înțelegere, acceptare a slăbiciunilor altora si ale celor proprii, generozitate
smerită.
Din această perspectivă, o umbră de luciditate pare să acopere nevăzut
expoziția revenind cu evaluări normative, dar cheia antropologică de lectură
oferită in final e cumva distonantă cu experiența lecturii. Stiinta nu poate
sistematiza emoția, sentimentele, recunoștință, impresiile. Poate cumva e un
autoportret al pictorului, sau o semnătură.
Stimularea emoţiilor negative e prezentă şi ea, incitând pentru a aşeza pe
drum cititoarele şi cititorii. Ni se comunică în mod discret tristeţea
nedreptăţii de a alunga marii oameni români, transpare conștiința valorii
proprii în nefericita situație a țării, suntem chemaţi implicit să în-dreptăm ne-dreptatea
pentru binele României.
Latura raţională a comunicării
În prima partea a textului ni se stârneşte curiozitatea intelectuală prin
întrebarea despre mecanismele psiho-sociale ale profilării oamenilor peste
media statistică [4] a contemporanilor. În ultima parte a textului ni se dă o
cheie de interpretare intelectualistă a seriei de portrete, printr-o schemă de
construcţie socială a identităţii omului caracteristică antropologiei. Autorul
însuşi se auto-intepretează identitar prin această schemă, lăsând deschisă
decizia asupra ce fel de om este altora: “În fragmentul de timp care ne va fi
slujit tuturor drept leagăn, loc de joacă, scară şi mormânt, rămân deocamdată
cu ochii larg deschişi, bine ştiind că absida sufletului meu găzduieşte un
mozaic al cărui desen nu poate fi încă pe deplin desluşit.” Este o invitaţie
discretă la evaluare din partea unei posterităţi potenţial re-cunoscătoare.
Încheiere
Recunoştinţa celor aflaţi în urcare simbolică faţă de oamenii mari este
necesară, dar nu suficientă pentru funcţionarea civilizaţiei europene. La
rândul lor cel puţin o parte din ei trebuie recunoscuţi ca atare şi astfel
înstrăinaţi într-un Ierusalim spiritual, cultural sau al puterii politice.
Cazul României nu este clar. Respingem străinul înţelept raţional, coaja
fructului, ne exilăm doar oamenii cu funcţie elitară şi îi marginalizăm dacă
rămâne în ţară, sau respingem şi miezul, străinul prin care lucrează Dumnezeu ?
Ospitalitatea cu care ne mândrim este doar una compensatorie psihologic pentru
vina de a nu putea fi recunoscători, sau este un capital cultural pre-comunist dintr-o
tradiţie a recunoaşterii valorilor pornind de la care putem spera că ne vom
putea continua civilizarea ca popor ? Este foarte posibil ca răspunsul când îl
vom şti clar în viitor să depindă de ceea ce facem efectiv azi, nu de ceea ce răspundem azi într-o situaţie
neclară, turbulentă, în care ne aflăm imersaţi.
Cred că domnul Baconschi va fi recunoscut de unii oameni, care îi vor fi
recunoscători, aşa cum domnia sa le este celor pe care i-a întâlnit. Cât de
mulţi vor fi nu putem şti. Unii ar putea încerca să se afle între aceştia
printr-un permanent efort şi o bună aşezare în raport cu valorile lumii care ne
sunt superioare. Să contempli satisfăcut locul unde ai ajuns este marca morţii
spirituale, primul pas spre ieşirea din civilizaţie. Este asemenea celor care
pe muntele Tabor voiau să facă trei colibe, să se aşeze, să se liniştească în
tihnă [5]. Iubirea de tihnă pare a fi o trăsătură naţională care ne împiedică să
primim mai bine străinii, să învăţăm de la ei.
Între paginii cărţii am găsit o bucată de hârtie scrisă de mână: “Dacă nu
poţi urca tu însuţi către lumea oamenilor mari, susţine-i pe alţii să o facă. Dacă
nu îi poţi susţine lasă-le culoar să urce şi loc celor care îi pot sprijini.
Admiraţia este o bucurie pe care nu o poate lua nimeni nimănui, oricât de
departe s-ar afla geografic sau social de marii oameni şi de cei care caută să
le urmeze sau să îi ajute. Bucuria se distribuie fără să se împartă, locul
nostru al celor obişnuiţi este un loc bun orice am face, numai să dorim,
rolurile fiind doar diferite. Masa este plină, ospataţi-vă toţi. Viţelul este
mult, nimeni să nu iasă flămând.”
Note
[1] Baconschi T., 2018, Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am
cunosct), Ed. Polirom, Iaşi
[2] Interpretarea marilor oameni ca străini mi-a fost inspirată de lectura
textului conferinţei “Cultura străinului în cadrul tradiţional de gândire
filosofică şi teologică” a domnului Marin Bălan susţinută la întâlnirea
Centrului de Dialog şi Cercetare în Teologie, Filosofie şi Ştiinţă din 25
aprilie 2018. Citatul din Legile de Platon e preluat direct din acest text.
[3] Dacă miza civilizaţională pedagogică nu ar fi oferirea de modele umane
cineva ar putea spune: " Nu pot admira un om, ci numai opere, fapte sau
trasături ale lor: puterea, frumusețea trupului sau a caracterului, noblețea
spiritului, ascuțimea minții. Să admir sincer pe cineva mi s-ar părea că e un
fel de a-i pune limită libertății. Omul are dreptul să facă ceva neadmirabil si
să stie că va fi iubit necondiționat. Pot spune că îl admir ca om ca să îl
susțin să facă lucruri demne, să trăiască virtuos. Susțin atunci puterea simbolică
a unui nume, al acelui om. Nu pot admira pe Dumnezeu, pot doar să vreau să îl
iubesc, să cred că îl iubesc ferindu-mă să stiu vreodată asta. Pot admira
creația Lui, omenirea si toate persoanele în parte, omenitatea, omenia,
păstrându-le taina pe care nu o pot cunoaste vreodată, pe care as nărui-o
admirând vreunul individual."
[4] Un mic tribut mentalităţii scientiste a vremurilor de acum, dat fiind
că poate exista o medie statistică numai într-o concepţie despre om în care nu
există unicitate a persoanei şi putem vorbi de o populaţie statistică.
[5] Sturzu C, 2017, Sindromul imobiliar (pseudo)taboric, Platforma
Doxologia, https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/sindromul-imobiliar-pseudotaboric,
accesat în 26 aprilie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu