Despre România cea blândă

Este bine că nişte oameni ne vorbesc prin imagini despre “România neîmblânzită”  şi astfel ne dau ocazia să punem întrebări. Întrebările sunt multe, iar răspunsurile pot fi la fel de multe.

De ce este natura României neîmblânzită ? Ea poate fi aşa pentru că încă nu a îmblânzit-o nimeni, nu a fost apropriată cultural, domesticită. În acest mod de a gândi sălbăticia este dură, nemiloasă, iar aceasta e ontologic posibil pentru sălbăticia are atribute morale. Altă perspectivă este că naturii nu i  se pot atribui trăsături morale. Când facem asta spunem ceva despre noi înşine, nu despre natură. Natura ar putea avea o stare interioară firească, pe care omul nu o mai poate găsi cu uşurinţă. Când omul găseşte pacea [1] însăşi natura o vede şi o simte aşa cum este, de o frumuseţe şi un firesc neclintite. Şi cele mai feroce animale devin atunci blânde alături de noi, iar natura ţării noastre este, atunci şi numai atunci, România blândă.

Ce spune natura României despre români ? Ea spune ceea ce vedem noi în ea şi prin ea. Ne vorbeşte despre înţelepciune sau despre nebunie, despre modestie sau despre megalomanie. Undeva pe calea ferată dintre Piteşti şi Râmnicu-Vâlcea este un tunel pe care scrie că omul a învins natura. Alunecările de teren au distrus terasamentul înainte de darea în folosinţă şi acest proiect de infrastructură nu a mai folosit vreodată la ceva.  Natura României spune lucruri diferite despre fiecare grup social. Românul rural nu merge în natură fără să aibă ceva de făcut practic acolo. Românul urban o caută tulburat de oraşele în care locuieşte. Sunt multe naturi ale României în minţile şi sufletele oamenilor.

Ce putem învăţa de la natură ? Să facem efortul de a cunoaşte, să ne urnim din loc, din nişa de confort. Putem învăţa simplitatea felului de a fi, frumuseţea neostentativă, necăutată, neîngrijită în mod special, complementară cu cea creativă, culturală. Raiul culturii şi raiul naturii sunt două laturi ale unei vieţi demne de a fi trăite. Spectacolul a ceea ce nu am creat noi e motivant pentru încercarea de a lăsa şi noi ceva de folos în urmă, fie şi cât mai puţin rău, dacă bine nu putem. Mai putem învăţa admiraţia pentru ceea ce este, pentru fiinţă, şi dobândi smerenia ca mică parte a acestei fiinţe. Putem învăţa să ducem suferinţa cu demnitate.

Ce putem face pentru a îngriji mai bine natura ? Să ne cunoaştem pe noi înşine şi să îmblânzim sufletul. Cruzimea, dispreţul, neatenţia, lăcomia nu sunt în natură. Abia apoi ne vom putea îngriji în mod serios, necompensatoriu pentru propria neglijare, de natură şi de alţi oameni. Deteriorarea naturii e un rezultat al folosirii excesive, excesul este caracteristic numai omului. Problema excesului este una iniţial morală, iar apoi de obişnuinţă, de naturalizare. Natura noastră ca oameni devine nenaturală. Când spunem că această natură căzută este cea autentică acceptăm răul, aruncăm moralitatea ca utopică şi proiectăm asupra naturii sălbatice propria noastră sălbăticie. Ea devine atunci ceva de îmblânzit. Dar natura naturii nu este tot una cu natura omului.

Poate exista o educaţie ecologică ? Poate exista numai ca parte a bunului simţ. Transmiterea bunului simţ din generaţie în generaţie nu e deloc puţin lucru. Salvarea naturii ca miză obsesivă nu ne poate salva pe noi înşine, numai căutare şi dobândirea discernământului. Relaţia cu natura a fiecăruia şi a grupurilor din care facem parte este esenţial să nu ducă la conflicte între oamenii cu perspective diferite. Este imoral ca românul urban să dizloce identitatea românului rural în relaţia cu natura, este imoral să încercăm să avem monopol asupra a ce înseamnă natura pentru oameni.

A fi naturali este un ideal dezirabili pentru societatea românească ? Nu este un ideal dezirabil, oamenii trebuie să fie umani. Oamenii umani sunt responsabili faţă de ei înşişi şi faţă de natură. Natura are caracterul unui dar. Să ne contopim definitiv cu acest dar e un mod de a fugi de ceea nu ne place la noi înşine. Experienţa imersării în natură ne îmbogăţeşte şi ne aduce o formă de pace interioară, însă locul nostru este între noi, între oameni, cu datoria de a îngriji ceea ce suntem şi de a îngriji natura de care ne bucurăm în felurite chipuri, de la resurse la experienţe estetice şi spirituale.

Există o legătură între natură şi bunul simţ ? Legătura este fundamentală, viaţa omului în lumea naturală şi culturală este orientată de bunul simţ. Bunul simţ este blândeţea, smerenia, responsabilitatea, curajul, sacrificiul, afirmarea neostentativă a ceea ce este valoros în noi înşine şi despre alţi oameni, acceptarea greşelii, nuanţarea felului de a fi şi vorbi, adaptarea la realitate, rostirea a ce credem că este adevărat într-un fel care să lase loc pentru respiraţie tuturor.

Poate că cel mai important lucru legat de natură este realitatea ei. Natura este palpabilă şi necunoscută, o îmbrăcăm în straturi semiotice fără ca vreodată să putem spune ceva cu totul adevărat, final despre ea. Natura ne obligă la adaptare a minţii şi vieţii. Ea ne arată că nu ştim nimic.

[1] “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29).