Psihologie, suflet şi instituţii – o abordare ecologică

În acest text discut relaţia dintre primii trei termeni din titlu din perspectiva conceptului de nişă ecologică.

Termenul “nişă” se referă la locul ocupat de un organism, o populaţie sau o specie în economia naturii. Prin loc se pot înţelege diferite lucruri, de la o teorie a nişei la alta. Nişa poate fi în spaţiul fizic, când locul e locul fizic în care se află obiectul productiv respectiv cu toate proprietăţile sale abiotice. Nişa poate fi trofică atunci când locul e poziţia într-o reţea de interacţiuni trofice cu alte organisme din alte specii, de hrănire. Nişa mai poate fi multidimensională când locul se referă la poziţia într-un spaţiu de stare caracterizat atât prin variabile geografice, fizico-chimice (abiotice), cât şi prin variabile biologice (trofice sau reflectând alte relaţii între specii – parazitism, simbioză, etc).

În unele interpretări nişa poate fi goală, adică locul există în economia naturii şi aşteaptă să fie umplut de nişte organisme, cum stau ouăle într-un cofraj. În alte intepretări nu poate exista nişă goală, adică fiecare organism şi specie îşi creează propria nişă prin relaţiile proprii pe care le stabileşte. Argumentul cel mai puternic pentru faptul că nu există nişe goale e evoluţia biologică, apariţia de noi specii care ocupă locuri care nu existau înainte.

Prin analogie, în societate putem vorbi de o nişă a fiecărei persoane sau ocupaţii ori profesii ca loc în raport cu toate variabilele care influenţează un om: variabile umane (alţi oameni) şi neumane (diferite feluri de resurse sau obiecte care influenţează un om).

Putem acum să formulăm următoarea întrebare: este potrivit să spunem că există nişe libere pentru oameni în societate, sau mai degrabă fiecare om îşi creează propria nişă ?

În teoria managementului vorbim de patru funcţii manageriale: stabilirea scopurilor, organizarea şi recrutarea, motivarea şi controlul. Organizarea şi recrutarea presupun proiectarea unor nişe goale, a unor roluri, şi umplerea lor cu oameni. Instituţiile (nu în sensul de reguli formale) sunt un tip particular de oragnizaţii. Instituţiile statului, Biserica instituţie serviciile de informaţii, proiectează şi gestionează umplerea de nişe goale cu oameni ca să producă ceva stabilit când şefii lor au formulat scopurile.

Psihologia ca ştiinţă urmăreşte producerea de teorii despre comportamentul uman pentru a-l prezice şi a-i ajuta pe cei care nu au comportament responsabil. Responsabilitatea e în raport cu nişte roluri stabilite sociale ca fiind caracteristice unor nişe goale. Omul trebuie să le umple responsabil. Omul sănătos psihic nu trebuie să devieze prea mult de la aceste roluri prestabilite fie prin evoluţie culturală, fie prin proiectare instituţională.

Sufletul, caracteristic omului înţeles ca persoană, nu e încadrabil în această schemă. Omul care persoană nu e aşezat într-o nişă de alţii, ci îşi creează propria nişă, e unic, e irepetabil, acceptă să joace nişte roluri, dar nu-şi construieşte identitatea din roluri. Stratul identitar dat de roluri poate fi cu uşurinţă scos cum îşi scoate cineva haina. Doar Creatorul îi ştie rolul unui om, alţi oameni nu au acces la ce ştie El.

Omul ca persoană poate evolua, poate inventa, poate crea ceva nou cultural şi comportamental, aşa cum în natură apar specii noi pentru care nu exista nici o nişă înainte, nici un loc gol. Aceste specii altceva decât putea să „creadă” natura înainte că se poate face. Omul ca persoană poate să facă altceva decât credea oricine înainte care i-a dat vreun rol.

Este curios că în Biserică şi stat se doreşte amestecarea la una şi aceleeaşi persoană a unor roluri ce ţin de o ontologie a omului ca persoană, creator de nişă şi a unor roluri psihologice ce ţin de un mod de a gândi omul ca umplător de nişă, om folosit la ceva de cei care îl manageriază. E foarte greu de dus aşa ceva.

Există o complementaritate funcţională la scară socială între duhovnicie şi psihologie, dar nu poate exista la aceeaşi persoană decât cu psihologia ca ocupaţie secundă, gândită ca un model simplist al omului subsumat celui duhovnicesc. Nu poţi folosi psihologia în actul duhovnicesc efectiv. Acolo foloseşti altceva.

Ispitirea din dragoste duhovniceasca pentru a arăta limitele şi a da reper pentru progresul sufletesc e cu totul lipsita de duritate, netraumatizantă, condusă de har, spre deosebire de cauterizările psihologice la limita aparentei răutăţi, conduse de interes profesional ambalat în pseudodragoste, proiectate printr-o teorie psihologică sau alta.

Încheiere

As fi de folos un articol despre astfel de lucruri scris de un psiholog profesionist. Ar fi de folos si unul in cheie duhovniceasca despre relatia dintre psihologie, suflet si institutii, daca e cineva echipat să vorbească despre asta.

Dragostea e după discernamant, psihologia e după teorie. Cea de-a doua adusă în prin plan întârzie creşterea discernămantului.

Cand girezi un domeniu sau nişte roluri, când ai pretenţia ca ştii normalitatea şi îti asumi să invadezi vieţile altora ai de dat şi niste interpretări dincolo de etichetări şi facut cş ploua în situaţiile de acest fel. Dar tăcerea e şi ea un răspuns suficient cu privire la ce ştii şi faci de fapt.

Dacă aceste text a fost de un modest folos pentru a deschide o discuţie atunci şi-a atins scopul. În societate avem roluri şi nu avem nici un rol.

Notă

Am scris acest text pornind de la situaţia Părintelui Hrisostom Filipescu.