De ziua mondială a albinelor

Pe 20 mai a fost ziua albinelor în calendarul iubitorilor naturii. Creștinii, asemenea albinelor, iau ce este bun din sărbătorirea acestei creaturi minunate : culegerea roadelor bune, grija față de stup până la sacrificiu, vederea frumuseții.

“Mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţa.” (Pildele lui Solomon, 6, 8). Și mai apoi: “Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău?” Asemenea albinei, Solomon a ales să primească ce este bun, înțelepciunea, și ne arată calea de urmat. Albina alege ce e e folos, utilul cu adevărat, în solitudine și nesingurătate.

„Mică este între cele zburătoare albina, dar rodul ei întrece orice dulceaţă.” (Ecclesiasticul 11, 3). Rodul accesibil nouă, fagurele, e rezultatul cooperării acestor ființe. Roiul își apără rodul și este de temut celor care nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu (“a tăbărât asupra voastră ca albinele” Deuteronomul 1, 43), dar celor care urmează binele li-l oferă. Și omul și plantele polenizate se bucură de lucrul albinelor urmându-și fiecare rostul în lume.

Frumusețea albinei este semn al puterii creatoare a lui Domnului: “De frumuseţea albinei ei se va mira ochiul şi de viscolul ei se va spăimânta inima” (Ecclesiasticul 43, 22). Dincolo de de resursele naturale și serviciile ecosistemice pe care ni le furnizează aceste ființe, se află înțelesul lor la care ajungem doar prin Duhul Domnului, curățați de lăcomii și interese lumești. Duhul Domnului “e mai dulce ca mierea şi [...] mai tare ca leul (Cartea judecătorilor 14, 18).

Asemenea albinei, Sf. Împărăteasă Elena nu ar fi căutat binele dacă nu l-ar fi găsit deja, dacă nu ar fi pogorât peste ea Duhul Domnului. L-a căutat, l-a găsit și ni l-a așezat la vedere tuturor în stupul vieții noastre, ca să ne bucurăm.

Între lucru și ascultare, între Marta și Maria, să urmăm binele în casa noastră sub semnul Sfintei Cruci, urcând pe cât putem din locul jos în care ne aflăm.