Ateism, raționalitate și moralitate

În acest mic text încerc să formulez problematica ateismului sincer, onest, dezinteresat, așa cum am cunoscut-o direct pentru că mi-o asumam la finele anilor 80 și începutul anilor 90. Este un simplu exemplu, rămâne la latitudinea cititorului să decidă dacă include elemente relevante general, am bănuiala că ar putea include. Îl scriu pentru că fără intenție am vexat atei morali și onești în ultimul articol de pe Contributors (miza lui era politică) și cred că le datorez o reparație.

În procesul de construire a eului se folosesc resurse culturale, ce citim, ce învățăm, ce comportamente imităm, ce modele avem. Atunci când toate resursele culturale avute la dispoziție în perioda de formare sunt asociate științei în accepțiunea modernă, ideologiilor seculare, religia este devalorizată public și privat, iar modelele alese se declară atee (de felul celor asociate revistei Știință și tehnică din acea vreme), adică susțin că este rațional să credem că Dumnezeu nu există, e cu totul natural să fii ateu. Ești ateu ca peștele în apă, în apa aceea culturală, în cazul meu creată de comunism.

În ce sens este rațional ? În sensul că scopurile pe care ți le propui și coerența a ceea ce gândești sunt compatibile cu ideea că nu există Dumnezeu. În fapt nu ai nici o reprezentare asupra lui Dumnezeu în afara celor disponibile în cărți cum era în acele vremuri Biblia hazlie sau altele de acest fel. În armată s-a întâmplat să fiu bolnav câte zile și la infirmerie un neoprotestant mi-a dat să citesc Biblia, un format micuț al lor. Am citit tot textul în trei zile, nu am simțit absolut nimic special, era o narațiune istorică oarecare combinată cu niște povești imaginare. Ateismul de acest fel nu este incompatibil cu moralitea. Regulile morale vin de undeva, nu se știe de unde, nici nu te intersează, există în jur și ți le însușești în construcția eului pentru că ști că e bine, așa se spune, e o practică.

Dificultățile poziției ateiste apar în momentul în care scopurile se diversifică și apar situații și fapte despre se pune problema dacă sunt bune sau rele. Se poate trece cu superficialitate, cu indiferență peste ele, păstrând o coerență de suprafață, refuzând problematizarea, sau se poate aprofunda, se poate merge la temeiuri. Ce este binele și ce este răul ? Aceste întrebări sunt inseparabile de întrebarea ce este omul (cinevav, o prietenă mi-a dat să citesc rescrierea Fenomenologiei spiritului de către Noica sub numele povestiri despre om), iar întrebarea despre om e insperabilă de întrebarea despre ființă. Există un domeniu întreg care se ocupă cu aceste lucruri, se numește filozofie. Am urmat facultatea de filosofie cu interese de acest fel, am construit răspunsuri personale despre bine și concluzia la care am ajuns e că, pe această linie binele depinde de decizia personală, dar că poate exista oricând răzgândire și că ființa altor oameni, exista lor ca persoane depinde de credința irațională a propriei persoane (tehnic vorbind nu există o cale rațională constrângătoare pentru a ieși din problema solipismului, text aici).

În momentul în care ajungi să cunoști problematica filozofică intri în mod inevitabil în contact cu argumentele pro și contra existenței lui Dumnezeu, iar poziția rațională, coerentă nu mai poate fi atee. Știi clar că este rațional, cu resursele culturale și instrumentele de gândire avute la dispoziție, să fii agnostic. Dumnezeu devine un concept extrem de elaborat, divers structural, în acord cu diferitele perspective raționale asupra lui, că e acceptat ca existând sau nu, în esență un obiect cultural alături de altele a cărui structură și funcționare în viața omului necesită o explicație, se poate teoretiza. Moralitatea poate să aibă sau nu o legătură cu Dumnezeu. Situația ateistă îți apare ca una pe drumul spre maturizare intelectuală, un drum extrem de costisitor și care nu are neapărat o legătură directă cu maturizarea psihologică, pot exista atei maturi psihologi, responsabili, morali în sensul respectării prin imitație a unor reguli care vin de undeva.

Dar de unde vin aceste reguli ? Nici o teorie etică nu e mulțumitoare, nu e lipsită de limite ale întemeierii. Observați vă rog că acest tip de întrebare nu interesează pe nimeni, aproape pe nimeni. Este o curiozitate de tip științific, un interes epistemic, o dorință de a înțelege lumea pentru a acționa rațional în ea. În spate o atitudină mândră, dornică de putere personală, de exprimare liberă a deciziilor personale în mod rațional. Este un ethos iluminist, tip societății comuniste în care m-am născut și format în perioada esențială a vieții. Nu este un ethos al contemplării lumii, al admirării ei, deși aceste lucruri există în plan secund. Adevărul de tip descriptiv, discursiv, e mai important decât binele și frumusețea.

Se poate face o răsturnare se pot pune nediscursivul, frumusețea și binele înaintea descrierii adevărate ca prioritare. Se poate face din știință și gândirea teoretică ceva periferic în raport cu viața simplă, ceva instrumental pentru scopuri secunde, în timp ce simplitatea servește scopurile majore. Se poate teoretiza un gambit de acest fel (un text în Idei în Dialog din 2007). Și pe acest fond se poate primi ca realitate ceva care schimbă ontologia existenței, felul cum gândești ființa și omul, o descentrare de pe sine spre mai mulți sine, pe alții în mod real, pe persoane ca prioritare ontologic și lipsa de realitate și coerență a propriei identități în absența altor persoane inaccesibile principial în natura lor, dar existente. Cosntrucția eului nu mai e un act de cultură, este un act de viață într-un cu totul alt sens decât cel biologic. A naturaliza cât de cât acest mod de a fi e o chestiune de 7-8 ani, iar procesul e fără final. În fapt e nenatural în sensul științific, nu poate fi descris tehnic în limbajul științelor moderne. E descriptibil în limbajul patristic. Este rațional în alt sens decât raționalitate superficială atee, cea foarte elaborată agnostică filozofică, care rămân inteligibile asemenea unor subspații de stare dintr-un spațiu mult mai bogat dimensional (analogia e cu valoare limitată, pentru că nu se pot măsura și descrie efective variabile, când se face asta se pierde ceva esențial).

În concluzie ateismul este compatibil cu moralitatea, dar în mod contingent, nu necesar, se poate rămâne în această situație sau se poate trece la altele în funcție de ce se întâmplă în viața personală, de interesele care apar și, nu neglijabil, de resursele culturale în achiziția cărora e dispus să investească fiecare. La credință nu se poate trece prin decizie personală autonomă, e în funcție de ce vrea Dumnezeu.