Trandafirii cățărători

Idealul vieții politice în libertate preia modelul bunului mers al vieții din Biserică. Nimic în viața duhovnicească nu vine fără să ceri, fără să chemi a treia persoană a Treimii, Duhul, fără un efort personal de pregătire. Dar niciun urcuș nu este asigurat de un astfel de demers, ci depinde de voința liberă a persoanelor cărora te adresezi într-o anume rânduială. Așa cum este un protocol ceresc, există și unul lumesc.

Nu poți spune Tatăl nostru direct, ci mai întâi te adresezi Duhului – şi îl ceri nu pentru tine, ci pentru toți oamenii („Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curățeşte pe noi”). În fapt, Persoana Duhului e cea care se roagă în om Persoanei Tatălui, căci atunci când te rogi ca individ îți zboară gândul rapid, nu eşti de-al casei, nu eşti fiu adoptat. Asta nu înseamnă că Duhul vrea altceva decât Fiul şi Tatăl sau că are alte trăsături. Se vede din rugăciunea către Sfânta Treime: „Îți mulțumesc Ție, Preasfântă Treime...”. Treimea e o singură ființă cu persoane în relații, aşa cum omul se cere să fie o ființă cu persoane în relații, dintre care dragostea e cea prioritară (de unde şi invocarea Duhului pentru noi, nu pentru mine, cel care mă rog).

Se înțelege că Cincizecimea e decisivă, prima începătoare a Bisericii, transformatoare a indivizilor căzuți într-un noi efectivi, înfiați. Actualizarea ei privată e un efort în fiecare pravilă matinală sau înainte de orice rugăciune mai elaborată (paraclis, acatist, slujbe publice).

Nimic în viața socială liberă și responsabilă nu vine fără un efort care urmărește un serviciu adus celorlalți, dar atingerea scopului generos ales depinde de voința multor alte persoane. Producem împreună, coproducem, facem tot ceea ce se poate omenește face, dar alinierea voințelor personale și organizaționale ține de decizia liberă a persoanelor. Acesta e farmecul și demnitatea libertății pe care le-au dobândit cei care s-au rugat pentru noi.

Așa cum preoții intermediază relația bună a creștinului cu Dumnezeu în aspecte esențiale ale ei, dar nu o epuizează, la fel guvernanții intermediază relația membrilor societății civile cu concetățenii lor, fără să o epuizeze. Autoritatea spirituală e necesară în ecuația mântuirii, asemenea autorității lumești în ecuația bunei guvernări – dar singură autoritatea nu asigură atingerea scopurilor.

Respingerea protestantă a autorității tradiției și preoților corespunde unei poziții libertariene, eventual anarhice, în politică, iar exacerbarea autorității în numele tradiției corespunde unei poziții etatiste de nuanță conservatoare, al prevalenței birocrației în fața societății civile. Primele din fiecare pereche sunt disfuncționale pe plan personal în raport cu mântuirea, prin mândrire și tratarea persoanelor sub demnitatea lor de ființe după chipul lui Dumnezeu, următoarele din cele două perechi scad calitatea guvernării până la anulare, din aceleași cauze exprimate în alt registru. Dar în economia vieții comunitare ele sunt de folos.

Adversarii libertății civice responsabile, teoretizatori, simpli ideologi sau oameni ai practicii, țin mereu trează și vie viața civică a cetățenilor prin suferința provocată așa cum, pe plan duhovnicesc, cei care fac rău și nedreptățesc ne dau ocazia îndreptării spre lucrurile cu adevărat important: chemarea Duhului în vasul aflat în efort de curățare și toate cele ce urmează sosirii Lui. Răutatea lumii direcționează și pregătește de înflorire trandafirul cățărător duhovnicesc, răul social și politic taie tulpinile și ramurile de prisos ale trandafirului civic, îndreptându-l spre servirea onestă a semenilor.

Dacă trandafirii vor înflori sau nu, va mai depinde de sol, de ploaie, de lumina pe care nu plantele care suntem le rânduiesc. Dacă în societate putem totuși spera la instituții care să asigure o predictibilitate rezonabilă a condițiilor de creștere, și chiar aceasta e miza coproducției bunei guvernări, în viața duhovnicească putem doar nădăjdui, pentru că Persoanele Treimii de care depindem sunt dincolo. Între nădejdea creștinească și optimismul moderat pentru o lume mai civilizată există aici o descendență directă, ca de la Cuvânt la cunoașterea noastră imperfectă, un fir roșu al realismului a ceea ce se poate și ce nu se poate, un respect față de limita propriilor puteri și o responsabilitate față de puterea efectivă avută la dispoziție, dincolo de ceea ce am putea primi în dar, pur și simplu.

Un om împlinit, un trandafir lumesc și duhovnicesc, are acces la învățătură, educație și instruire. Fiecare dintre acestea îi dă o șansă: să aleagă un model demn de urmat, Cuvântul, să aleagă un fel decent de a se purta în lume, acea formă de cunoaștere socială adesea tacită, și să aleagă cunoașterea omenească descriptivă despre lume, produsă de acea parte a rațiunii omenești care se vrea exprimată tehnologic, pentru un mai bine efemer aici.

Importanța acestor trei forme de cunoaștere scade de la prima către ultima. Instruirea goală nu folosește la nimic fără învățătură și educație, ne duce la lăcomie și mândrie, iar educarea singură ne oferă doar o viață fariseică, ipocrită, fără fondul învățăturii. Florile bunei educații și ale adecvatei instruiri cresc armonios numai pe ramuri altoite pe tulpina credinței, bucuriei și recunoștinței. Căutarea profitului e de folos în logica economiei, dar nu în logica vieții ca întreg. Politețea și rafinamentul sunt bune în logica societăților urbane, dar nu în cea a mântuirii sufletului prin ele. Mugurii florali și roada bună au nevoie ca hrană de seva dragostei. Când nu ne este clar că așa stau lucrurile, e pentru că primim bucuria și recunoștința de la alte persoane, regăsindu-ne în situația florilor stropite în serile de vară de grădinari. Suntem atunci ca floarea din povestea lui Saint-Exupéry, despre micul prinț, și ne asumăm riscul să fie în preajmă oi și nici un prinț rătăcit.

Când spunem democrație liberală și capitalism, spunem o grădină funcțională, cu flori libere, responsabile, având pe cât e posibil grijă unele de altele. Grijă înțelegătoare față de cei care înțeleg pentru un timp sau pentru totdeauna mai puțin. Grijă recunoscătoare adversarilor de idei, pentru că ne urnesc din lene, și mai ales dușmanilor – pentru că ne dau suferința trezirii. Când spunem democrație liberală și capitalism vorbim despre o mică arcă lumească vulnerabilă pe marea istoriei, în căutare de liman cât de cât aici, știind că cel cu adevărat real va fi cândva dincolo.

Ce altceva este povestea trandafirilor cățărători, a oamenilor, decât un fel de a repovesti despre vița de vie? „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).

Câteva întrebări științifice

Ce implicații au procesele semiotice existente în metodologia științei (formularea teoriilor și ipotezelor, interpretarea datelor, comunicarea rezultatelor) asupra cunoașterii științifice rezultate ? Care este scara de timp a stabilității relațiilor dintre purtătorii de înțeles și referenții lor, cum diferă aceasta în funcție de tipul de cunoaștere ? Scara de timp a stabilității are vreo corelația cu scara spațială a proceselor sociale de producere și difuzare a cunoașterii ștințifice ?

Care este relația dintre limbajul matematic și limbajul comun la nivelul purtătorilor de înțeles, al sensurilor din minte și al referenților, al entităților la care se referă ? Această relație diferă în funcție de tipul de limbaj comun în aceeași limbă sau între limbi diferite ?

În ce sens realitatea obiectivă cercetată este independentă de omul de știință care o descrie în condițiile în care tot ce putem ști despre ea este produsul oamenilor de știință ? Obiectivitatea este un concept unitar, plural, stabil pe termen nedefinit sau aflat în evoluție culturală ? Procesele de producție de orice fel (biologică, mentală, culturală, economică) au un caracter obiectiv ?

Care este relația dintre conceptele de timp din diferitele domenii ale științei ? Pe ce ne bazăm când credem că timpul la care se referă fizica este același fel de realitate cu cel din științele sociale și din cele ale omului ?

Relația dintre parte și întreg ține de realitatea obiectivă sau este un model prin care interpretăm observațiile asupra realității făcute la diferite scări ? De ce relația dintre parte și întreg este aplicabilă în toate domeniile cunoașterii ?

Care este relația dintre obiectele caracterizabile ca subiect cu predicate și procesele caracterizabile prin funcții matematice ? Ce înseamnă că procesele au loc în obiecte sau că implică mai multe obiecte, sau că implică părți ale unui obiect și obiecte din exteriorul aceluiași obiect ?

Cum e posibil ca obiectele matematice să lege variabile observabile în domenii diferite ale realității (natural, mental, cultural) atunci când descriem interacțiunile dintre obiecte de feluri diferite sau încercăm să explicăm apariția unora din altele ?

De ce credem că poate exista un model teoretic unitar în cunoașterea științifică ? Care este funcția căutării unității cunoașterii după ce diferitele ei părți și-au dovedit valoarea fundamentală, de descriere locală și regională a realității, și valoarea aplicativă ? Care este relația dintre funcția unificatoare a cunoașterii științifice și funcția unificatoare a cunoașterii spirituale, sunt înlocuibile una cu alta, independente, sau parțial corelate ?

Cum arată o listă a tuturor variabilelor măsurabile prin care poate fi caracterizat omul ? Cum se distribuie ele între domeniile științifice, prin ce fel de obiecte matematice sunt relaționate, cum migrează abordările metodologice de măsurare  a lor și procesare a datelor dintr-un domeniu în altul ? E posibil principial să creăm un model general acceptat despre om pornind de la modelele existente ?

Când creăm un termen teoretic, de exemplu “atom” ca să ne referim la o realitate obiectivă măsurabilă atom,  ține de natura cunoașterii ca termenul „atom” să fie preluat în procese culturale independente de cele caracteristice științei ? Este ceva necesar, independent de intenția unui om sau a altuia, să existe o folosire ideologică a termenului teoretic sau pentru a obține capital simbolic prin transfer de autoritate de la știință ?

Cât de adânc este iadul

Cât de adânc este iadul ? Este adânc pe cât de mare este trădarea: “ Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (2 Petru 2, 21). Iar trădarea vine din frică și din lăcomie.

Este adânc pe cât de mare este dezbinarea: “Nimiceşte-i, Doamne şi împarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.” (Ps. 54, 9). Răul și de bine se folosește ca să facă dezbinare.

Este adânc pe cât de mare este mândria: „Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov 9, 13), „În gura celui nebun este varga mândriei lui; buzele pe cei înţelepţi îi păzesc” (Pildele lui Solomon 14, 3). Mândria vorbește prin gurile celor orbi.

Este adânc pe cât de mare este orbirea: “Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi” (Matei 11, 23), “ Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu amorţirea inimii” (Deuteronomul 28, 28). Orbirea inimii este mai grea decât orbirea ochilor.

Este adânc pe cât de mare sunt frica și viclenia: “Noi am făcut legămînt cu moartea și cu iadul învoială; urgia va trece fără să ne atingă, căci ne-am făcut din minciună un adăpost și din viclenie un liman !” (Isaia 28, 15), “Tu trăieşti în mijlocul viclenilor şi ei din pricina vicleniei nu Mă cunosc pe Mine" (Ieremia 9, 6). Nebun e cel ce crede că nu se vede în inima și mintea lui.

Este adânc pe cât de mare este desfrânarea: „Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului.” (2 Petru 2, 14). Crezându-se ascuns își dă drumul la toate poftele.

Este adânc pe cât de mare este lăcomia: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Matei 23, 25). Și pofta vine mâncând.

Oricât de adânc ar fi iadul în care suntem dragostea ne poate ridica de acolo dacă o cerem: “Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos” (Ps. 85, 12), iar apoi o și făptuim. Iar cel mai mult dintre fapte ne ține să nu cădem dragostea față de cine ne-a făcut răul, ne urăște, ne disprețuiește. Dragostea față de cine ne înșală, ne minte în față.

Dar dacă nu primim mâna îtinsă, dacă Îi întoarcem spatele Celui care ne-a făcut bine ? Atunci iadul este adânc pe cât de mare sunt hula, dușmănia și încrâncenarea: „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii. Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle” (2 Petru 2, 9-10). Nădejdea a plecat de la noi și ne-am dus.

Totul depinde atunci numai de alții, ce mai fac pentru noi. Iar dacă nici alții n-au cerut milă pentru noi având fapte de dreptate alături iadul este adânc pe cât de înalte sunt cerurile: “Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” (Apocalipsa 20, 14).

Nu e loc de trădare, nici dezbinare, nu e loc de mândrie, nici de orbire, nu deschidem ușa fricii și vicleniei, o închidem desfrânării, fugim de lăcomie, lăsăm hula să treacă pentru că nu e de la noi și nu suntem noi cei care să o învingem. Ținem aproape cu hotărâre, căci pe dânsa a spus că va zidi Biserica Sa şi “porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Unitate, curaj și libertate, sau dezbinare frică și robie, avem de ales. Nici un om nu e înțelept de unul singur.

Rațiunile unei vizite papale

Față de rațiuni e doar aparent rațional să vorbim cu articol hotărât, să spunem “rațiunea este...”, deși gramatica ne permite. Când o facem ne concentrăm atenția prea mult, analitic, și pierdem întregul, sau poate că a fost pierdut de la bun început.

O rațiune a vizitei papale din aceste zile este unificarea în duh la scara întregului timp istoric. S-a văzut în fața altarului catedralei naționale depășirea diversității culturale în genere păstrând-o așa cum este, o depășire de sus. Un președinte protestant, un Papă și un Patriarh al unei biserici naționale, individualitate, universalitate și expresie locală relativ autonomă a universalității unite altfel decât prin dialog inter-cultural, unite în fapt. Trei ipostaze la omenității unitare.

O altă rațiune a vizitei este această construcția unei alternative la instituțiile seculare globale. Puterii de a gândi a omului idolatrizată i se contrapune o alternativă creștină, a cărei energie vine din altă parte. Inițiativa are două centre și crește concentric, recristalizând sub altă formă instituțională ceea ce fusese cândva unitar, dar mereu supus căderii în ispita politică și a mândriei de a gândi cu totul autonom. N-am să-i spun cu numele deja consacrat, pentru că la noi e generator de dezbinare irațională, dar drumul spre acest cadru instituțional există și e bine că există. Eforturile de dezbinare din partea unui al treilea pretins centru sunt sortite eșecului, iar integrarea sa se va face pe măsura învingerii răului din această țară prin efortul proprii săi locuitori.

E limpede și rațiunea păstrării memoriei globale a răului, a felului cum a acționat diavolul în istorie prin totalitarisme. Exodul masiv din țara noastră și din alte țări nu ar fi avut loc fără acest experiment comunist, ne-am fi dezvoltat organic în civilizația europeană. Rostul actualei diaspore uriașe va fi fiind și să apropie, să co-responsabilizeze instituțiile creștine.

Vedem apoi rațiunea contracarării barbariei manipulărilor identitare globale, a drumului spre disoluția relativistă. Mergem împreună așa cum suntem, păstrând identitățile culturale civilizaționale, fără să le traumatizăm. Le unim prin urcuș împreună, nu doar prin științe moderne. Cunoașterea științifică rămâne pe versantul secular al armoniei pe care o căutăm, dar la dreapta ei măsură, fără a-i denatura valoarea prin exces.

Simțim și rațiunea de a scoate la iveală realitatea cu privire la construcția instituțională naționale, identitatea reală a poporului român și a statului nostru. Învelișurile unei istorii fictive se usucă și cad, se relevă tot mai clar miezul a ce s-a întâmplat cu adevărat. Rostul vizitei este și să ne ajute să păstrăm memoria națională a răului făcut de înaintașii noștri, situația persoanelor, trădările între frați, felul cum au gestionat presiunea diabolicului politic în diferite momente istorice. Înțelegem și iertăm, mergem împreună mai departe, iar pe acest teren se clădește un nou centru simbolic al unității naționale, așezat chiar în capitală.

Vizita ne mai relevă barbaria manipulărilor identitare locale. Înțelegem clar că acoperirea crucilor de acum o vreme a fost făcută pentru a submina succesul acestei vizite papale, pentru a submina unitatea noastră în duh. Ce deplorabil și ce naiv să crezi că ai putere asupra lucrării lui Dumnezeu în lume, dar tipic diavolesc. Înțelegem și cine a dorit să facă asta, speculând remanențele identitare culturale locale, traumatizatându-ne, divizând. Vizita ne-a urcat peste aceste falii, a creat un pod solid, de neclintit, deși, firește, nu a fost în acest scop, dar avut în mode evident acest rost, această rațiune.

Și iată-ne la rațiunile poate cele mai mici, dar nu mai puțin importante devreme ce există, lucrarea politică actuală, la care am pus și noi umărul acum o săptămână. Vedem nebunia gândului că o societate firească, sau fie și măcar o familie, se poate întemeia pe corupție. Vedem căderea urii, dinții zdrobiți ai dezbinării, prăbușirea prefăcătoriei, victoria înțelepciunii. Vedem statul de drept intrând într-o lume în care nu are tradiție, dar care îl primește cu brațele deschise pentru că îi respectă valorile cele mai înalte și nu se transformă în idol. În lupta istorică a ontologiilor seculare cu cea creștină vedem ridicarea mereu și mereu la izbândă a celei din urmă. Vedem slăbiciunea pretențiilor de salvare seculară generală, dincolo de exerciții administrative de politici publice, înțelegem și sprijinim ce e de folos, ne delimităm de ceea ce nu este. Vedem utilitatea unei investiții, cea mai deja modalitate de a evalua folosul unei fapte, dar necesară pentru a vorbi celor dominați încă de gândirea în termeni de câștig.

Auzim și vedem autolimitarea și modestia liderilor, simțim respectul reciproc și față de natură, respectul naturii față de oameni, uneori, dar și furia ei ca semn, trăim compasiunea în fața suferinței unor oameni coexistând cu bucuria altora. Știm că suntem doar la început de drum și intuim ce ne așteaptă dacă ne vom abate, iar și iar, în mod iresponsabil. Știm că nu știm, în fond, mai nimic.

Rațiunile se formează asemenea stropilor de ploaie, le primim, ni se dau. Fiecare se mișcă în feluri proprii, separat și împreună la scări tot mai ample și pot fi strivitoare. Rațiunile se văd de către fiecare mai mult sau mai puțin, iar vederea lor e numai în comuniune, când orice vine este primit cu pace. Rațiunile vor putea fi deslușite tot mai mult pe măsura trecerii timpului, de către alți oameni. Sursa lor, rațiunea, nu poate fi epuizată de cuvinte separate, de fraze și texte tot mai complicate, dar știm că a fost cândva văzută și așteptăm să revină. O putem căuta și putem ști când ne apropiem de ea prin semnul trimis de Cel care a trimis-o și pe ea cândva să fie văzută: unitatea noastră în duh.

Rațiunea trebuie să fi fost ieri în Catedrala națională, așa cum este în orice altar creștin.