Rațiunile unei vizite papale

Față de rațiuni e doar aparent rațional să vorbim cu articol hotărât, să spunem “rațiunea este...”, deși gramatica ne permite. Când o facem ne concentrăm atenția prea mult, analitic, și pierdem întregul, sau poate că a fost pierdut de la bun început.

O rațiune a vizitei papale din aceste zile este unificarea în duh la scara întregului timp istoric. S-a văzut în fața altarului catedralei naționale depășirea diversității culturale în genere păstrând-o așa cum este, o depășire de sus. Un președinte protestant, un Papă și un Patriarh al unei biserici naționale, individualitate, universalitate și expresie locală relativ autonomă a universalității unite altfel decât prin dialog inter-cultural, unite în fapt. Trei ipostaze la omenității unitare.

O altă rațiune a vizitei este această construcția unei alternative la instituțiile seculare globale. Puterii de a gândi a omului idolatrizată i se contrapune o alternativă creștină, a cărei energie vine din altă parte. Inițiativa are două centre și crește concentric, recristalizând sub altă formă instituțională ceea ce fusese cândva unitar, dar mereu supus căderii în ispita politică și a mândriei de a gândi cu totul autonom. N-am să-i spun cu numele deja consacrat, pentru că la noi e generator de dezbinare irațională, dar drumul spre acest cadru instituțional există și e bine că există. Eforturile de dezbinare din partea unui al treilea pretins centru sunt sortite eșecului, iar integrarea sa se va face pe măsura învingerii răului din această țară prin efortul proprii săi locuitori.

E limpede și rațiunea păstrării memoriei globale a răului, a felului cum a acționat diavolul în istorie prin totalitarisme. Exodul masiv din țara noastră și din alte țări nu ar fi avut loc fără acest experiment comunist, ne-am fi dezvoltat organic în civilizația europeană. Rostul actualei diaspore uriașe va fi fiind și să apropie, să co-responsabilizeze instituțiile creștine.

Vedem apoi rațiunea contracarării barbariei manipulărilor identitare globale, a drumului spre disoluția relativistă. Mergem împreună așa cum suntem, păstrând identitățile culturale civilizaționale, fără să le traumatizăm. Le unim prin urcuș împreună, nu doar prin științe moderne. Cunoașterea științifică rămâne pe versantul secular al armoniei pe care o căutăm, dar la dreapta ei măsură, fără a-i denatura valoarea prin exces.

Simțim și rațiunea de a scoate la iveală realitatea cu privire la construcția instituțională naționale, identitatea reală a poporului român și a statului nostru. Învelișurile unei istorii fictive se usucă și cad, se relevă tot mai clar miezul a ce s-a întâmplat cu adevărat. Rostul vizitei este și să ne ajute să păstrăm memoria națională a răului făcut de înaintașii noștri, situația persoanelor, trădările între frați, felul cum au gestionat presiunea diabolicului politic în diferite momente istorice. Înțelegem și iertăm, mergem împreună mai departe, iar pe acest teren se clădește un nou centru simbolic al unității naționale, așezat chiar în capitală.

Vizita ne mai relevă barbaria manipulărilor identitare locale. Înțelegem clar că acoperirea crucilor de acum o vreme a fost făcută pentru a submina succesul acestei vizite papale, pentru a submina unitatea noastră în duh. Ce deplorabil și ce naiv să crezi că ai putere asupra lucrării lui Dumnezeu în lume, dar tipic diavolesc. Înțelegem și cine a dorit să facă asta, speculând remanențele identitare culturale locale, traumatizatându-ne, divizând. Vizita ne-a urcat peste aceste falii, a creat un pod solid, de neclintit, deși, firește, nu a fost în acest scop, dar avut în mode evident acest rost, această rațiune.

Și iată-ne la rațiunile poate cele mai mici, dar nu mai puțin importante devreme ce există, lucrarea politică actuală, la care am pus și noi umărul acum o săptămână. Vedem nebunia gândului că o societate firească, sau fie și măcar o familie, se poate întemeia pe corupție. Vedem căderea urii, dinții zdrobiți ai dezbinării, prăbușirea prefăcătoriei, victoria înțelepciunii. Vedem statul de drept intrând într-o lume în care nu are tradiție, dar care îl primește cu brațele deschise pentru că îi respectă valorile cele mai înalte și nu se transformă în idol. În lupta istorică a ontologiilor seculare cu cea creștină vedem ridicarea mereu și mereu la izbândă a celei din urmă. Vedem slăbiciunea pretențiilor de salvare seculară generală, dincolo de exerciții administrative de politici publice, înțelegem și sprijinim ce e de folos, ne delimităm de ceea ce nu este. Vedem utilitatea unei investiții, cea mai deja modalitate de a evalua folosul unei fapte, dar necesară pentru a vorbi celor dominați încă de gândirea în termeni de câștig.

Auzim și vedem autolimitarea și modestia liderilor, simțim respectul reciproc și față de natură, respectul naturii față de oameni, uneori, dar și furia ei ca semn, trăim compasiunea în fața suferinței unor oameni coexistând cu bucuria altora. Știm că suntem doar la început de drum și intuim ce ne așteaptă dacă ne vom abate, iar și iar, în mod iresponsabil. Știm că nu știm, în fond, mai nimic.

Rațiunile se formează asemenea stropilor de ploaie, le primim, ni se dau. Fiecare se mișcă în feluri proprii, separat și împreună la scări tot mai ample și pot fi strivitoare. Rațiunile se văd de către fiecare mai mult sau mai puțin, iar vederea lor e numai în comuniune, când orice vine este primit cu pace. Rațiunile vor putea fi deslușite tot mai mult pe măsura trecerii timpului, de către alți oameni. Sursa lor, rațiunea, nu poate fi epuizată de cuvinte separate, de fraze și texte tot mai complicate, dar știm că a fost cândva văzută și așteptăm să revină. O putem căuta și putem ști când ne apropiem de ea prin semnul trimis de Cel care a trimis-o și pe ea cândva să fie văzută: unitatea noastră în duh.

Rațiunea trebuie să fi fost ieri în Catedrala națională, așa cum este în orice altar creștin.