E destul de limpede că instituțiile creștine au evoluat
lumește pentru a minimiza binele asociat unei de neoprit religii a dragostei
întemeiatā cum știm. Tot ce ține de interfețele cu statele are rolul de a
maximiza corupția, pervertirea, instrumentalizarea și deturnarea rostului
Bisericii lui Hristos, limitând impactul social al credinței.
Un fenomen tipic în acest proces e cel monahal, prin care
râvnitorii au fost izolați și controlați tot mai strâns. Un punct de inflexiune
va fi probabil situația din Rusia, unde credința a fost masiv deturnatā spre
violențā și agresiune prin mecanisme instituționale, controlul ei total la vârf
prin instituțiile de forțā.
În acest peisaj se poate estima cā pe fond creștinii nu
au ieșit, metaforic vorbind, din
catacombe, tot ce e în plus având relevanțā preponderent lumeascā și evident
decisivā civilizațional, mai puțin duhovnicește.
Problema nu e în tezaurul dogmatic și practic protejat de
instituție, ci în anvelopa de acomodare cu lumea. Tezaurul e bun, anvelopa e
rea în mod necesar. A respinge tezaurul sau a-l schimba după mintea ta pentru
că dezaprobi fenomenele în care e implicată instituția e o lipsă de
inteligență.
Orice creștin poate cultiva tezaurul și acționa pentru a
opri excesele din coaja istoricā evoluatā lumesc prin fenomene pur lumești. A
le trata monolitic mi se pare iresponsabil.
“Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii,
şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei, 11, 38). La
fel și acum, prin crăpăturile oricărei civilizații.
“Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce
la viaţă şi puţini sunt care o află.” (Matei, 7, 14).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu