Cum e posibilă e posibilă o etică a cercetării sub o coordonare lipsită de etică

 

Azi se sărbătorește în sistemul de cercetare lansarea competiției pentru centre de excelență conform calendarului. A fost anunțată nu demult cu surle și trâmbițe ca să știe tot poporul că tătucii și mămicile României au grijă de toată lumea și mai ales de cei care dezvoltă cunoașterea.

 

Ceva mai înainte, prin vară, s-a sărbătorit finanțarea predictibilă a cercetării sub ministeriatul anterior, după ce domnul PM și domnul Ministru au cules crema de imagine din evenimente bine finanțate cu mult fast, declarativ de importanță strategică, în realitatea de PR, în care au manipulat diaspora să le dea cecuri în alb. Unde au pus crema asta nu știm, dar de mare folos nu credem că le va fi.

 

Una din probleme noi caracteristice secolului XXI este cum poți să joci alba neagra cu cei pe care  îi guvernezi, iar ei să fie buni și omenoși cu tine și etici în procesul de producție a cunoașterii științifice. În termeni filosofici s-ar putea formula astfel: cum poți să fi bun când dumnezeul guvernant e rău. Problema are două laturi: cum e posibil în principiu asta și cum e posibil practic asta.

 

La prima întrebare, principială, s-ar putea fi face o teologie pe dos, în care dumnezeul guvernant nu se sacrifică pe sine, ci preferă să îi sacrifice pe alții și să scufunde toată societate în rău, dar undeva din considerente care urmează să fie lămurite, binele să persiste datorită libertății oamenilor. Miniștri și ministrele dumnezei n-ar fi liberi și fac numai ce li se dictează, iar oamenii din cercetare și mai general cetățenii sunt liberi și continuă să facă binele în pofida simfoniei de rău care a capturat statul.

 

La a doua întrebare se poate observa descoperirea de fapt a puterii, care ca și cea comunistă nu poate răzbate până la baza socială, fiind trădată din interior. În realitate împărații sunt goi și râd de ei toată lumea pe înfundate, în primul rând cei care le țin contra cost trena imaginară, apoi cei invidioși că nu pot primi ceva pe card și ei ca să perie imaginarele haine, și tot așa în straturi sociale de partid și stat așezate concentric în jurul ridicolului. Dacă n-ar exista instituțiile de forță și aparatul de propagandă de mult timp această guvernare n-ar mai fi existat, nu în sensul că ar fi fost eliminată fizic, ci că și-ar fi primit locul cuvenit în parc, la scuarul de alba neagra și alte sporturi asemănătoare. Dar pentru că poporul se preface că e laș, ascunzându-și cu abilitate, din smerenie, curajul civic și vitejia de a-și apăra interesele, sistemul funcționează. Ceea ce nu e un lucru tocmai bun, e bine să exiști politic și pentru că te iubesc oamenii sau măcar apreciază ceva din ce faci, și e destul de util să nu dai semnale ca popor că nu poți fi încălecat și că ți se poate pune și belciug în nas. Dar pe cine interesează ce e bun, când prinși într-o pasă de masochism (temă de cercetare în psihologia academică) nouă ne place să fie rău?

 

Conchidem că a continua să ai un comportament etic în cercetare și nu numai în climatul promiscuu asigurat de puterea actuală nu e decât a vrea să nu umbli dezbrăcat pe stradă pretinzând că ai haine deosebite pe tine, după ultima modă a rezilienței.

 

Sperăm că guvernanții nu ne vor încadra la categoria dușmani din cauza acestui text și, mai general, a faptul că preferăm haine absenței lor. Undeva le va fi rămas vreo fărâmă de responsabilitate, ca firimiturile pe sub covoarele din case unde nu s-a mai făcut curat demult.

 

Dacă AI va răspunde mai bine la întrebarea implicită formulată în titlu vor afla cei care vor întreba. În măsura în care a învățat însă de la guvernanți ne așteptăm ca răspunsul să fie și de la dânsa același: altă întrebare!

Câteva acțiuni posibile ale guvernului după conferința Diasporei științifice 2023

 

Conducerea ministerului cercetării, în orice format instituțional și de orice partid politic ar fi reprezentată, are nevoie în România de presiune publică pentru îmbunătățirea coordonării și bugetării activităților de cercetare. Nevoia de presiune este specifică societăților care fie nu conștientizează încă utilitatea cercetării, fie o interpretează greșit ca legitimând acțiuni ideologice. Un tip de presiune trebuie să fie pe direcția creșterii producției de cunoaștere științifică relevantă și de calitate, iar al doilea pe limitarea utilizării abuzive a cunoașterii ștințifice dincolo de zona ei de relevanță, cum ar fi acțiunile de inginerie socială, educațională.

 

În ce privește primul tip de presiune, al obiectivelor de substanță, în urma conferinței Diaspora 2023, dincolo de ce a identificat fiecare workshop în parte, pot fi utile următoarele:

1.     Brokering public-privat pentru poziții cu status și remunerare la nivel internațional. Viitoarele reintegrări ale cercetătorilor trebuie să le asigura un climat de lucru favorabil și un statut similar celor pe care îl au în societățile de unde provin. Dată fiind viteză mică de schimbare a instituțiilor din România și rezistența socială foarte mare împotriva reintegrării unor persoane cu nivel academic mult mai mare ca cele existente, soluția poate fi dubla afiliere a cercetătorilor, în țară și în afara ei. Un model de dublă asociere de succes este înființarea unor poziții cu dublă finanțare de la stat și din sectorul privat al marilor corporații. MCID poate desemna ca broker pentru catalizarea acestor simbioze între instituțiile de stat și donorii/sponsorii potențiali una din instituțiile din subordine, de exemplu UEFISCDI.

2.     Investiții în cercetarea socială și umanistă a sectoarelelor economice, educațional, de cercetare și cultural din România. Diaspora științifică poate fi încurajată să evalueze în mod obiectiv, prin faptul că se află încă în afara sistemului, situația organizațiilor și sectoarele din România. De altfel, mulți cercetători români din afara țării deja au publicații de cercetare. Datorită conflictului de interese prin multiplele rețele instituționale și sociale care se suprapun, cercetătorii din țară nu pot formula de unii singuri o imagine realistă asupra cauzelor care împiedică dezvoltarea și să propună pe baza ei măsurile adecvate.

3.     Valorificarea contextului crizelor multiple suprapuse. Atât NATO, din perspectiva rezilienței militare, cât și UE (prin recenta Directivă a rezilienței infrastructurilor critice) au furnizat un cadru instituțional la care este oportun ca sectorul de cercetare să se racordeze atât direc, cât și indirect, prin asigurarea condițiilor de care depinde obiectivele formulate instituțional de NATO și UE. Direct, e vorba de cunoaștere care duce la tehnologiile necesare, iar indirect de mediul rezilient instituțional, economic, social, ecologic pe un gradient de scări de complexitate, cu obiective specifice și operaționalizare lor (figura 1).

 

Figura 1 Schema unei relații potențiale între direcțiile Science, Technology, Engineering and Mathematics (STEM) și obiectivele de reziliență instituționalizate la nivel NATO și UE, mediată de științe sociale și umaniste.

În ce privește al doilea tip de presiune, al obiectivelor suport, ar putea fi de folos următoarele:

4.     Constrângeri etice potențiale asupra modului de formulare și implementare a obiectivelor de substanță. În contextul în care problemele complexe sunt formulate în termenii unor discursuri cu presupoziții ontologice diferite, potențial în tensiune, și cu consecințe etice neexplorate, obiectivele concrete formulate anterior e posbilă să aibă nevoie de constrângeri etice, de la caz la caz. E necesar un etaj umanist aplicativ al programelor naționale de cercetare, distinct de cel a problemelor fundamentale, care să identifice și formuleze implicațiile etice ale politicilor publice, în particular al celor de cercetare. Rostul acestuia este să ne permită să înțelegem și să gestionăm situații de felul tensiunilor sociale dintre scientism și tradiționalism, sau dintre abordările diferite ale sistemelui de educație, bazat pe autoritate și valori vs. bazat pe plăcerea de a învăța și diluarea autorității epistemice și morale a persoanelor.

5.     Constrângeri morale clasice asupra managementului resursei umane în sistem. Accentul episodic pe reactivarea diasporei cercetării ridică două probleme de morală: una este cum gestionăm relația cu persoanele din sistemul de cercetare care s-au adaptat condițiilor puțin performante din România, a doua este cum gestionăm relația cu persoanele care au ajung la un anumit nivel de performanță în condițiile de aici și, în particular, a celor care s-au reintegrat în etape anterioare, dar nu au mai putut să se dezvolte în ritmul  în care ar fi făcut-o afară. Există deja o falie de mentalități între cercetătorii cu o cultură a performanței și cei cu una a standardelor joase, iar apariția unui grup nou proaspăt reintegrat, dacă nu este gestionată bine, poate duce la o alianță socială de respingere a noilor veniți între cei din țară, indiferente de standardele lor actuale. MCID are obligația să identifice instrumente care să ducă la crearea unei mase critice favorabile ridicării standardelor astfel încât fenomenul ratării reformei sistemului să nu se repete. Măsurile pentru o masă critică nu pot eluda constrângerile morale, atâta vreme cât nu se pot face disponibilizări pe scară largă din sistem.

 

Cubul Rubik al cunoașterii românești

 

În acest text introduc o metaforă a cunoașterii și o aplic situației din educația și cercetarea noastră.

 

Pentru a explica diferența dintre cunoașterea științificā a cuiva și cultura înaltā am putea folosi cubul Rubik. O axā sunt domeniile cunoașterii, de la fizicā la umaniste, fiecare taie latura unui cubuleț elementar. O axā sunt limbile în care se creazā acum, fiecare dā o contribuție vie la domeniile cunoașterii. A treia axā e timpul, care dā evoluția limbilor și domeniilor cunoașterii.

 

Cunoașterea științificā ai dacā știi ce e într-un cubuleț din planul de sus, al prezentului. Cultura înaltā o ai dacā știi sā faci cubul Rubik dupā ce ți l-a amestecat cineva, de obicei chiar procesele culturale reale, sā zicem sub forma conținutului unei mari biblioteci. Între aceste tipuri ideale se aflā persoanele reale implicate în cunoaștere (producere, folosire).

 

În opinia mea o universitate ar trebui organizatā astfel încât sā poatā face comunitar nu numai cubul, ci și modele de fețe (cine l-a fācut ca joc știe ce spun). Existā și o limitā a metaforei cubului, și anume caracterul numai parțial proiectabil al acestor procese, care sunt mult mai complexe.

 

Putem aplica aceste intuiții pentru a face câteva observații despre situația din cercetarea și educația noastră:

·       Funcționează două feluri de impostură, a celor care pretind că știu ce se află într-un cubuleț, și a celor care pretind că știu să rezolve cubul Rubik. Să numim prima impostura micro, iar pe a doua impostura macro.

·       Impostura micro apare prin respingerea standardelor disciplinare agreate universal în prezent. Prin natura sa cubul cunoașterii nu poate fi național, ci numai având o contribuție națională la un întreg mai amplu. Prin universal nu înțelegem ceva absolut, imuabil, pentru că există a treia latură, a timpului. Universalul cultural evoluează. Respingerea standardelor curente în fiecare cubuleț poate avea, simplist vorbind, o cauză naturală, defazarea în timp, lentoarea proceselor de internalizare a standardelor din centrele de creație ale lumii, și o cauză de rea voință, interesul egoist. Cele două cauze trebuie abordate diferit în politicile de educație și cercetare. Ele acționează sinergic la nivel operațional, dar necesită instrumente diferite și cash flow diferit pentru a fi controlate atât cât se poate.

·       Impostura macro apare prin rezolvarea cubului dezlipind și relipind stick-erele, cum s-a exprimat un prieten. Cine e repede de mână poate să facă asta fără să fie observat, cum se face și la alba neagra.

·       Impostura micro domină în comunitățile științelor tari, iar cea macro în comunitățile umanioarelor. Deținerea cunoașterii științifice reale și a culturii înalte reale nu e agreată în nici una dintre comunități.

·       Cei care dețin cunoaștere disciplinară actuală reală și cei care au cultură înaltă reală nu au cum să fie în competiție cognitivă, abilitățile și competențele necesare celor două sunt destul de diferite. Un cadru instituțional adecvat trebuie să puncteze această complementaritate și să finanțeze dialogul, punțile dintre deținătorii autentici de cunoaștere, fără de care nu poate exista nici cunoaștere disciplinară responsabilă, care înțelege consecințele și contextul a ce face, nici o capacitate reală de rezolvare a întregului cub Rubik. Cultura înaltă autentică nu scoate ștința modernă din domeniul ei de interes în privința rolului, funcțiilor sale la scări mari, iar înțelegerea rolului nu se poate face fără un minim acces la practicile interne actuale ale științelor moderne.

·       O moștenire a comunismului este negarea relevanței cubului cunoașterii ca întreg. Fără a fi ceva specific României și comunismului, are la noi câteva particularități epistemice și sociologice. O particularitate epistemică izbitoare este pretenția larg acceptată că toată cunoașterea care merită acest nume este numai a domeniilor științifice care au ca ideal obiectivitatea. Ei i se opune pretenția, larg acceptată și ea, că toate formele de cunoaștere se subsumează în mod analizabil, reconstruibil, unei cunoașteri teologice a Adevărului. Prima pretenție mutilează complexitatea cubului prin reducționism, a doua pretenție dizolvă structura cubului într-un fel de organicism existențial impropriu unei vieți duhovnicești autentice. Că ambele sunt disfuncționale se vede prin consecințele sociale: polarizarea excesivă în interiorul comunităților de educație și cercetare de oameni bine intenționați, care se adaugă polarizării între cei bine intenționați și impostorii micro și macro, și polarizarea socială între persoanele religioase și nereligioase, exemplificată la scară geopolitică de ce se întâmplă în conflictul civilizațional actual. Tocmai recunoașterea relativei autonomii, a unei anumite existențe obiective a cubului Rubik e mecanismul natural de unificare și detensionare socială strategică, esența civilizației. Natura obiectivă a acestor procese culturale oricum constrânge și delegitimează la scară medie de timp pretențiile de reducere și pretențiile de dizolvare mistică a întregii cunoașteri relevante. O gândire filosofică autentică are de înțeles natura reală a tuturor entităților, indiferent dacă ne plac personal sau nu, iar o viață autentică duhovnicească nu e neapărat străină de mari reconstrucții și sistematizări deschise, gândite ca trepte, căile către mântuire fiind unice și personale.

·       Popularizatorii științei urmează programul comunist reducționist (acum legitimând ce fac numai prin practicile popularizatorilor occidentali, deși și în China se face același lucru), iar atunci când cultura se poate afla în prim plan ea refuză în mare să legimiteze știința. Instituțiile ministeriale stabilizează această mentalitate păguboasă înrădăcinată social.

·       Nu poate exista management competent în educație și cercetare la nici un nivel fără o minimă reprezentare adecvată asupra naturii cubului Rubik al cunoașterii, indiferent din ce zonă a ei ai proveni. Există o responsabilitate a celor care provin din zone aplicative (ingineri, agronomi, etc) să se autoformeze în acest sens. Disprețul actualului PM și al actualului ministru al educației pentru natura cunoașterii este o manifestare a remanenței mentalității comuniste, în care materialul economic și securitar prevala și este în mare disprețul generalizat al oricăror distribuitori de resurse de la orice nivel. Pe de altă parte, nu este o soluție culpabilizarea lor exagerată, pentru că sunt produse ale unui sistem în care impostura micro și macro este încă dominantă, nu au cum ca persoane să își antagonizeze propriile comunități de origine. Nu este nici morală culpabilizarea în condițiile în care faliile analizate în paragraful anterior continuă să existe. Orice oameni inteligenți și bine intenționați ar putea conveni că ele ar putea fi puse între paranteze în interesul comunitar, dar cei din România nu vor să o facă. Chiar și dintre deținătorii de cunoaștere autentică, specializată sau integratoare, prea mulți sunt orientați spre interese mici, personale, secunde. Există o precaritatea morală generalizată împachetată în semnalizări ale virtuții seculare sau religioase.

·       Ceea ce pot face eficient deținătorii de cunoaștere este o diagnoză realistă și evidențierea posibilităților de acțiune. Dat fiind că puterea politică încurajează disensiunile din societate pentru a o controla în scopuri personale strict materiale, aceste demers nu poate avea decât un rol subversiv politic pe termen scurt. În același timp, trebuie observat că nici o mutație instituțională majoră nu se poate face fără aliați în actualul sistem. Aceștia trebuie să sesizeze că au ceva de câștigat strategic în termeni de funcționare a statului. O cale naturală de acțiune este colaborarea strânsă cu persoanele deținătoare de cunoaștere din lumea liberă. În acest moment există o fereastră de oportunitate, în contextul coeziunii politice a lumii libere.

 

Rezolvarea cubului Rubik al cunoașterii românești condiționează bunul mers al țării, e fundamentul oricărui proiect de țară viabil.