Despre claritatea morală în spațiul public

 

În acest text schițez o caracterizare a rolului dezbaterilor publice despre claritatea morală.

 

Cuvântul claritate se referă la vederea limpede cu mintea, iar discuția despre aceasta are în vedere condițiile generale ale vederii limpezi ale unei minți. Cuvântul moral se referă la natura celor văzute în raport cu reguli morale, despre ce e bine/bun și ce este rău.

 

Pentru a constata claritatea minții sunt posibile introspecția și observarea externă, iar observarea externă e posibilă pe orizontala lumească și dinspre persoane transcendente. Corectitudinea evaluării clarității vine dintr-o interacțiune între persoanele care fac observările respective ale minților proprii și ale minților altor persoane.

 

O discuție despre proprietățile morale ale faptelor angajează modurile de conceptualizare a binelui și răului în etajele lor deontologist, al virtuții și utilitarist, pe de o parte, și natura și complexitatea în faptelor. E foarte probabil ca proprietățile morale simple și clare, de tip deontologist, să fie ale unor fapte care angajează obiecte și procese simple, iar pentru faptele care implică obiectele și procesele complexe să existe în mod natural un amestec de bine și de rău și să avem avem nevoie să ne orientăm în evaluarea lor ca întreg după conceptualizări morale mai slabe, de tipul virtuții și utilitarist (prin consecințe).

 

Pentru a crește claritatea morală se poate lucra la creșterea clarității minții prin practicarea cunoașterii de toate felurile împreună cu alte persoane și la atenția morală asupra faptelor personale și proceselor complexe interpersonale la scări de timp diferite, mai scurte, ale vieții ca întreg, în perspective istorice. În funcție de scara de timp a antrenamentului acesta se va plasa undeva pe gradientul dintre privat și public. Un antrenament privat excepțional de fertil poate fi făcut public din perspectivă istorică pentru a servi ca model și altora. Un eșec al unui antrenament public prin ignorarea nevoilor de a avcea și procese de scări private, restrânse social, poate fi o lecție de reținut de asemenea din perspectivă istorică.

 

Claritatea morală este instantanee numai pentru un Creator așezat în veșnicie în raport cu lumea faptelor altor persoane, cea a persoanelor din lume este rezultatul unui proces complex de dezvoltare a clarității minții și a atenției morale naturalizat până la acțiunea de evaluare morală în timp real și decizia de a făptui într-un anumit fel în urma evaluării.

 

O dispută lumească publică despre relevanța sau irelevanța clarității morale în spațiul public este un antrenament pentru claritatea morală a persoanelor în sfera acțiunilor publice posibil în societățile comunicării de azi. Ea violentează sensibilitățile private și expune ceea ce în condițiile tehnologii vechi nu ar fi fost expus, ci filtrate la comunicarea publică, dar este inevitabilă. E rezonabil să credem că la discuțiile socratice mai aveau loc și tot felul de întâmplări neinteresante din perspectivă istorică și care n-au mai fost scrise în dialoguri. Acum le vedem pe toate, dacă dorim, putem fi martori la toată bucătăria dialogului și curtea din spate a caselor dialogurilor.

 

Orice persoană care crede că are claritate morală beneficiază de critica faptului că ar putea exista sau că ar putea fi utilă, pentru că o invită să își evalueze cunoașterea și exercițiul faptelor bine întemeiate moral. Răspunsul de folos la critică a celui care crede că deține claritate morală și o folosește discursiv public este îmbunătățirea propriei situații epistemice și morale.

 

Oricine crede că nu are nicio relevanță claritatea morală beneficiază de prezența activă a celor care o afirmă prin zdruncinarea propriului blocaj existențial utilitarist, de limitare a spațiului public la zona intereselor legitime. Concentrarea publică exclusiv pe interese legitime vulnerabilizează la alunecarea pe panta spre interese nelegitime. Răspunsul de folos la critică a celui aflat de această parte a unei dezbateri despre claritatea morală este îmbunătățirea propriei situații epistemice și morale.

 

Claritatea morală în spațiul public a avut-o Hristos în lume. Putem tinde către ea, dar știind cine suntem, creaturi. Drumul spre claritate morală este o împreună lucrare, după modelul Sfintei Treimi.

Ce are de făcut Biserica pentru binele public

De la bun început trebuie spus că mântuirea nu este un bine public deoarece nu este relevantă pentru toți cetățenii, unii fiind credincioși, iar alții nu. Mântuirea, ca orice alt scop din orice spiritualitate, este de interes grupal într-o democrație funcțională, este limitată la grupul celor care împărtășesc acea spiritualitate. Pe de altă parte, există o relație indirectă între democrațiile funcționale și spiritualitatea creștină prin faptul că istoric democrațiile funcționale moderne depind de niște condiții sociale și culturale generate de spiritualitatea creștină. Dacă aceste condiții dispar, dispar și democrațiile funcționale. Ce are de făcut Biserica pentru binele publice este să continue să livreze condițiile necesare democrației funcționale ca efecte secundare, lumești, ale funcționării ei, fără să preseze spre asumarea unor obiective spirituale de genul mântuirii pe nimeni, nici personal, nici social.

 

 

 

Discursul public despre claritate morală în politică și societate este este o astfel de presiune. Ne folosim de noțiunea spiritualà de claritate moralā ca sā penalizām ortodoxismul rus și al adepților lui din România ca sā nu ne taie statul banii instituționali și să fim frecventabili în lumea (mai) liberā în care ne-am integrat recent. Claritatea moralā nu ajutā la nimic lumesc, numai la ceresc, iar libertatea civicâ și politicā e pentru toatā lumea, credincioși sau nu, nu pentru ceresc. Dacā vrem sā facem ceva de substanțā lumeascā atunci sā susținem condițiile necesare democrației: accent echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi. Acestea sunt servicii publice ale instituțiilor religioase de interes general în democrații funcționale. Fārā acestea vom avea ca Biserică numai funcții sociale similare celor care își semnalizeazà virtuțile lor în sistemele lor de valori seculare.

 

 

 

Natura claritāții morale din perspectivā umanā, nu a omului Dumnezeu Hristos, este asimptotică mai degrabă decât un bun deținut, e un dar mai degrabă decât un rezultat meritat, e de felul acțiunii și se judecā dupā roade. Dacā vorbim despre ea și rezultatul acțiunii de vorbire e rāu, atunci claritatea moralā când s-a vorbit a lipsit. Riscul teologiei academice și al instituțiilor etice și morale aici e mai mare ca al altora. Existā și curajul de a o tācea și cel de a o rosti, dar mai des primul. Nu se aruncā cu claritatea înaintea oricui, a lumii întregi, ci la momentul potrivit cui o poate primi.

 

 

 

Într-o democrație funcțională politicile publice nu sunt nici morale, nici imorale, sunt niște servicii făcute la o cerere a cetățenilor. Când un brutar îți vinde pâine nu e nimic moral în asta, e un schimb. Există exigențe morale subiacente schimbului, de a nu trișa, de a nu abuza de poziția de client sau de vânzător, dar schimbul ca atare nu are vreo dimensiune morală. Există un amoralism rezonabil, anume că în situații lumești alegerile pot fi și pe orizontalā, ghidate de un interes lumesc, nu numai duhovnicești verticale. Alegerile politice dintr-o democrație sunt pe orizontala lumească. Pe cât posibil urmăm standardele morale religioase sau secularizate și când avem roluri publice, dar interesele nu pot fi sacrificate pentru standardele morale ale acțiunii ca atare. Pentru ca alegerile lumești să nu ducă la conflict și ură avem nevoie de accent echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi, toate acestea să preexiste în societate și aici este rolul esențial al Bisericii. Niciun sistem de educație publică nu poate livra singur așa ceva, numai un grup de oameni care urmăresc scopuri nelumești, iar sistemele publice de educație doar în măsura în care corpul social din care provin oamenii are și o viață religioasă cât de cât. Nu e vorba de educația religioasă ca parte din sistemul de educație, ci de ce se întâmplă în afara lui, în mod natural, asumat existențial.

 

 

 

În rezumat, ce au de făcut instituția Bisericii și exponenții ei este să fie rezonabili pe plan lumesc și să respecte libertatea de decizie a oamenilor. Să bată, nu să pună piciorul în prag, să acționeze indirect, nu să împingă lumea spre mântuire prin intermediul politicului, inclusiv a educației publice. Hristos n-a predat la universitate sau în școli publice. E nerezonabil sā vrei sā salvezi lumea prin politicā, după cum este autodistructiv să sacrifici pentru interese standardele morale de profunzime socială, care dau condițiile pentru orice acțiune eficace într-o democrație funcțională. Nu e nimic special cu această concluzie, eficacitatea primează în fața eficienței în orice entitate organizațională care nu vrea să iasă de pe piață, dar a neglija complet eficiența nu te duce decât la faliment. Biserica dă condițiile lumești pentru eficacitate socială de ansamblu și le poate submina pe cele pentru eficiență când insistă pe claritate morală unde și când nu e cazul.

 

Din punct de vedere teologic chestiunea relevanței pentru politici publice sau nu a clarității morale e legată de până unde se poate aplica tăierea voii în societate ca recomandare pentru o viețuire creștină. Dacă există relevanță, tăierea voii se aplică și în instituțiile statului și soluția simfonică e imediată. Dezbaterea va fi dacă există sau nu claritate morală autentică, de ex. putiniștii și dl Putin și duhovnicii lor nu o au, deși pretind că o au, în timp ce cei care li se opun o au, așa cum zic că o au și toți pro-occidentalii suntem de acord că stau lucrurile. Dar toată dezbaterea e în schema de teologie politică simfonică. Alternativa sugerată e ieșirea din schema simfonică, adică o altă teologie politică, mai bottom-up, în care tăierea voii nu ar fi relevantă eclezial pentru spațiul politicilor publice cu argumente teologice ce țin de exigența dragostei în condițiile heterogenității sociale contemporane. Rămâne o tăiere a voii personală direct față de Hristos față de poruncile evanghelice în faza din-ainte de fapte, iar după fapte publice în funcție de consecințe pe filiera standard cu duhovnic. Adică dintr-o evaluare instituționalizată ex-ante și ex-post de tip simfonic s-ar merge numai cu o evaluare instituționalizată ex-post, care nu e nici protestantă, nici soluția clasică de teologie politică.

 

Limitele unei abordări de felul celei din acest text sunt cele ale înțelegerii relației dintre științe sociale și teologie în sensul ei patristic. E foarte posibil ca într-un context de realitate socială neconflictuală prioritățile să pară a fi altele, mereu țintind scopul final și eficacitatea, nu mijloacele viețuirii decente, civilizate, de zi cu zi lumești. Dar acum pare că și lucrarea Martei merită un pic de atenție.

Împăratul minciunii ortodoxiste

Agresivitatea unora dintre cei care ar trebui să știe Psaltirea pe de rost are două rădăcini: relația duhovnic – ucenic care nu urmărește pacea, ci puterea în lume și cultivarea poveștilor mincinoase ca formă de legitimare compensatorie în absența dragostei. Ucigașii au avut binecuvântare de la duhovnic pentru războaie, duhovnicii susțin binecuvântarea armelor de distrugere în masă, ierarhii au are fără îndoială binecuvântare de la ai lor pentru tot ce fac. Dacă în calitate de laici ne putem permite o anumită independență în decizii lumești fără ca în condițiile sociale actuale de secol XXI să avem prea mult de suferit (nimeni nu își permite să îndepărteze laicii mai apropiați de viața duhovnicească și așa prea puțini) e probabil că alta e situația treaba cu clericii și oamenii din instituțiile militarizate întrepătrunse cu organizațiile religioase, creștine sau de altă religie. Pozițiile persoanelor agresive, mireni sau cler, nu reflectă numai profilul lor psihologic și un context social de moment. Multe din intervenții au bază în materiale generale ca îndrumarele de spovedanii construite detaliat pe zeci de pagini pentru perioade istorice datate, în care competiția grupală acerbă și ura interconfesională erau normalitate. Acestea au primit binecuvântări de publicare din multe părți în alte vremuri și în numele unui tradiționalism decuplat de fondul tradiției patristice sunt folosite și acum. După ce au vândut interesele laicilor democrați prin validarea autoritariștilor instituțiile bisericești naționale sunt în curs de lichidare a legitimității discuțiilor publice anti-ortodoxiste interne. Asta demonstrează că nu există la vârf instituțional dragoste de oameni, singurul loc unde se manifestă aceasta fiind Sf. Liturghie, unde rolurile instituționale sunt nerelevante. Harul și tainele nu sunt proprietatea cuiva. Credința e folosită instituțional în interesul statului, oamenii ca persoane sunt negilijabili cu demnitatea și libertatea lor, iar această situația e compensată prin acțiuni sociale generale. Dacă decizia a fost bine gândită se va vedea din evoluțiile globale. În absența unor mutații politice conservatoare mișcările locale se vor restrânge ca inutile, iar țările care și-au distrus complet potențialul de dezvoltare democratică se vor izola. Pe lângă validarea agresivității de către duhovnici un accent în plus spre rău îl au spațiile geografice unde se clădesc mituri mincinoase ample. Lucrarea Sfintei Cuvioase Parascheva e evidentă oricui, cea a continuității de la Sf. Ap. Andrei încoace în zona Dobrogei e un fals cu reverberații naționale. Dacă ai făcut pact cu împăratul minciunii nu ai ce să culegi decât dezbinare. Unitatea se menține prin viața duhovnicească reală. În România orice creștin urban democrat va evita susținerea instituțiilor religioase în aceste condiții mai mult decât strictul necesar în comunități locale bine definite. Un deceniu, două, câtă vreme memoria publică a evenimentelor va persista.