Învierea mistică permanentă, adică bucuria omului nou
desprins de cel vechi înțelegându-l fără să-l judece și aflat în relație
nevorbită cu Creatorul, în stare de deschidere pentru a trece la El oricând,
pregătit neputând a fi vreodată cu totul pregătit, cu candele pline neputând să
le aibă vreodată astfel cu adevărat, este absentă din sărbătoarea publică a
Învierii. Nici n-ar avea cum să fie prezentă public, fiind susținută de lucrări
în taină ale creștinilor.
Când spunem permanentă nu e vorba de o continuitate obiectivă
în sens matematic, eventual derivabilă, cu viteze și acccelerații ale
manifestării, adică după mintea omului. E o analogie prin care vorbim de
puzderia de evenimente necunoscute prin însăși natura lor, personale și
comunitare, unice, resimțite ca bucurie dăruită, când sunt personale, și ca
dragoste agapică manifestată, când sunt comunitare. Dacă e vreun fel de a fi
văzută public, Învierea permanentă comunitară creștină se manifestă prin
curajul firesc de a trăi cu folos în lume și de a sluji celorlalți după
talanții primiți.
Altfel spus, niciun post comunitar și nicio sărbătoare nu
poate exista și nu există fără fondul nevăzut al bucuriei permanente. Între
grija Atotțiitorului și lume se află ceva protector, pentru a nu fi arși de
focul prea tare: bucuria permanentă dăruită oamenilor. Focul și bucuria prin
dar oricum există, că îi recunoaștem existența, sau nu. Această bucurie
permanentă este starea firească a creștinătății, față de care Învierea publică
are un rost complementar. Nici una, nici cealalată nu pot lucra singure. În loc
să fie așezată numai ca stare de atins de unul sau altul dintre noi, bucuria
permanentă poate fi acceptată ca realitatea vie a unui mers pe apă, în care
când unii se afundă alții se ridică, pentru că au cerut ajutor și mereu suntem
împreună. De fapt, e ceva evident oricui, corabia Bisericii navighează prin
istorie. Nu e acesta un motiv de bucurie permenentă?
Nu avem nevoie să știm cine o are, cine e acum sau în
vreun moment sau altul la interfața cu răutățile lumii protejându-ne prin
rugăciunile bine primite pe toți, avem nevoie să știm că bucuria este prezentă
în ascuns, că are consecințe asupra lumii, și curajul să spunem aceasta. Că
sunt mădulare în trupul mistic al Bisericii care o trăiesc și prin care totul
corpul e viu. Că dragostea, Cuvântul vin nu numai prin potir, direct, ci și
prin inimi, indirect, dar necreat. Prin care inimi? Prin toate, și mai ales
prin inima ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu