Situarea a două contribuții la înțelegerea relației dintre știință și Biserică

 

În aceste text arăt unde se situează două contribuții recente din peisajul cultural românesc (Cautis 2023 și Berlinski 2024) în peisajul temei relației dintre știință și Biserică. În prima parte prezint natura din punct de vedere metafizic a științei și Bisericii, iar în partea a doua folosesc schema respectivă pentru a interpreta situarea celor două contribuții.

 

Atât știința ca fenomen instituțional și cultural, cât și Biserica, se dezvoltă în timpul istoric și reverberează în societate într-o anumită perioadă, conținuturile lor în sens propriu fiind folosite în alte scopuri pentru cele pentru care au fost create. În termeni filosofici știința și Biserica (în privința părții ei lumești) sunt entități perdurante, nu endurante (adică nu există ca întreg la un anumit moment de timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă, a observării lor de către un observator). Ca entități perdurante au nevoie pentru înțelegere de o arheologie a existenței lor permanentă.

 

Această situație ontologică a științei și Bisericii (în privința părții ei lumești, pentru că implicând și veșnicia situația Bisericii reală e mult mai complexă) are consecința asupra felului cum le putem defini. O entitate edurantă se poate defini ușor în sens clasic, prin raportare la atribute esențiale și accidentale. O entitate perdurantă se află în dezvoltare continuă și nu poate fi definită clasic decât metodologic, la un moment dat, fiind conștienți că peste o vreme definița s-ar putea să nu fie actuală. Pentru a putea vorbi despre știință și Biserică avem nevoi de definiții clasice, pentru că ele sunt ușor de înțeles în limbaj comun, dar nu putem folosi definițiile de acum mult timp și acum fără a le verifica dacă mai corespund entităților care ne interesează. În cazul Bisericii sunt stabile definițiile care angajează veșnicia, dar nu vor fi cele în privința părții lumești. În cazul științei nu poate fi stabilă pe termen foarte lung nicio definiție simplă, ușor de înțeles în limbaj comun.

 

Există numeroase alte cazuri în care entități perdurante ridică probleme similare, de exemplu cazul speciilor. Conceptul clasic de specie era unul de tip endurant, iar definiția speciei putea fi gândită ca relevantă direct pentru entitatea reală specie, după inovarea darwiniană conceptul de specie este unul perdurant, de sistem biologică în evoluție naturală, iar definiția clasică de tip taxonomic și-a pierdut statutul ontologic, devenind numai metodologică. Nu ne putem lipsi de definirea speciilor pentru ale cerceta și vorbi despre ele, dar știim că ele sunt mult mai complexe în realitatea lor naturală, înțelegerea naturală și cea metodologică fiind complementare epistemic.

 

Cunoașterea religioasă și științifică este folosită pe valoarea lor intrinsecă și directă specifică explicită (mântuire, tehnologie) și la alte scopuri umane. De exemplu pe baza lor în parte, ca întreg sau împreună se poate dezvolta o cunoaștere de tip filosofic, sau pornind de la ele se poate crea o imagine generală asupra lumii în toate aspectele ei, pentru a satisface nevoile de coerență, sau se poate crea o anumită imagine aparent coerentă disponibilă publicului larg care poate fi folosită politic. Putem separa în mare aceste utilizări secundare în raport cu gradul de rigoare intelectuală în utilizări filosofice (rigoare mare, costuri mari de elaborare și impact social mic datorită costurilor mari de învățare) și ideologice (rigoare mică, dar mult mai ieftine în producție și achiziție). Dacă aplicăm un decupaj tare între cele două extreme de rigoare și costuri putem vorbi de o folosire pentru elite și una pentru mase, dar în realitate aceasta nu e decât o soluție simplistă, necesară pentru explicare în limbaj comun, între cele două extreme având de a face cu procese complexe de producție și o situație culturală extrem de diversă a domeniului filosofic și ideologic care necesită o cunoaștere aprofundată, așa cum necesită și cea domeniile științei și Bisericii, care nu sunt nici filosofice, nici ideologice.

 

Revenind la situația științei și Bisericii să observăm că pot apărea câteva tipuri de confuzii dacă nu există o înțelegere perdurantă a lor și nu încercăm o delimitare cât mai clară a câmpurilor de cunoaștere (deși limitele dintre ele sunt la graniță fără îndoială nu ca între obiecte fizice macroscopice):

·       Generalizarea unei definiții dintr-o anumită perioadă la toată entitatea istorică respectivă. Aceasta se întâmplă în special datorită prestigiului mare al unor lucrări cu caracter istoric.

·       Aplicarea unei definiții dintr-o anumită perioadă pentru a înțelege fenomenele din altă perioadă. Aceast se întâmplă mai ales dacă nu înțelegem natura evolutivă a științei, dinamic în Biserică fiind mult mai mică.

·       Confundarea disputelor ideologice derivate cu dispute între domeniile în sens propriu. Aceasta se întâmplă mai ales când interesele noastre nu sunt de cunoaștere științifică sau religioasă sau de mântuire și tehnologice, ci de impact social și politic, eventual de impact economic al propriilor produse culturale în sensul vânzării cărților/textelor.

·       Transferul unor tensiuni directe sau indirecte (mediate filosofic și ideologic) dintr-o anumită perioadă istorică în alta.

·       Combinații între confuziile de mai sus.

 

În figura de mai jos avem situația celor două lucrări amintite la începutul acestui text. Lucrarea Cautis (2023) tratează relația dintre știință și religie la nivelul de dezvoltare relevant secolului XVII, iar lucrarea Berlinksi (2023) se angajează în disputa ideologică derivată ateism-antiateism. Deși în titlurile ambelor se face referire la știință, niciuna dintre ele nu se referă la câmpul actual al științei, în starea sa din prima jumătate a începutului secolului XXI, ceea ce poate induce unui cititor neavizat, de exemplu studentelor și studenților în științe și teologie aflați la început de drum intelectual, una dintre confuziile de mai sus. De aceea, este important să contextualizăm contribuțiile respective și, în general, orice contribuție la dezvoltarea acestor domenii foarte complexe aflate în strânsă relație filosofică și ideologică.

 

Literatura este atât de bogată în domeniu, încât o metodă de așezare rapidă a contribuțiilor pe o hartă a domeniului poate fi utilă pentru a ști ce ne interesează să citim, în funcție de preocupările fiecăruia. Am furnizat în acest mic text o astfel de metodă.

Dezvoltarea pe scară mai largă și la un nivel de complexitate  mai mare a abordărilor de acest fel ține de istoria ideilor și evoluția culturală și poate fi o prioritate în cercetarea umanistă interdisciplinară, în colaborare cu domenii din științe sociale și alte ramuri al căror impact și a căror relație cu Biserica ne poate interesa acut prin prisma consecințelor sociale și politice. Războiul din apropierea noastră are și o dimensiune culturală, de utilizare ideologică a științei și Bisericii. Responsabilitatea autorilor și a cititorilor nu trebuie subestimată în a facilita apariția unor astfel de cataclisme.

 

 

Bibliografie

·       Cautis Dan, 2023, The philosophical and theological roots of modern science, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București

·       Berlinski David, 2023, Diavolul și amăgirile sale, Ateismul și pretențiile sale științifice, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea

Secularizarea și laicizarea sunt căi de acțiune a Bisericii în lume

În aceste text schițez câteva observații care ar putea fi de folos ca să organizăm mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public.

 

Tot ce se întâmplă în lume intră în zona de interes a Bisericii pentru că afectează viața omului, iar Biserica se ocupă de om. Sunt două posibilități de a te ocupa de ce se întâmplă în lume, înțelegând ce se întâmplă și neînțelegând ce se întâmplă. Când înțelegi, poți să faci bine, când nu înțelegi, faci rău. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei. Binele bazat pe cunoaștere omenească nu poate fi desprins cu totul de rău, de unde nevoia prudenței în acțiune.

 

Persoanele îndumnezeite sunt rare, persoanele aflate pe drum sunt mai multe, iar persoanele care nu doresc să afle pe acest drum și probabil și mai multe. Cunoașterea despre lume obținută prin învățare obișnuită este distribuită în  toate cele trei categorii. Dacă vrem să facem ceva bun în lume, cumva această cunoaștere trebuie folosită, fără cunoaștere nu putem acționa.

 

Atunci când cunoașterea lumească este puțină, cei care gestionează sfintele taine și păstrează tezaurul dogmatic și de practici folositoare, persoanele din cler, pot prin natura minții umane și ce avem la dispoziție să știe destul ca să dea recomandări folositoare de gestiune a acțiunilor în lume. Pe măsură ce se dezvoltă cunoașterea lumească, prin natura minții umane, limitată, nu mai pot ști suficient ca să acționeze direct decât în măsura în care au primit carisma cunoașterii prin sfințirea vieții. Dacă nu au primit-o și vor să acționeze în noile condiții păstrând controlul vor acționa în mod inevitabil greșit și vor face rău.

 

Un prim proces duhovnicesc natural în Biserică este să lase pe cei care au cunoaștere lumească să acționeze, să renunțe la o parte din puterea instituțională de a lua decizie, ca să facă bine. Să accepte separarea Bisericii instituționalizate de cea și mai reală duhovnicească. În măsura în care aceasta se întâmplă, se naște un strat secular al Bisericii duhovnicești, în care nu mai există un control instituțional și se merge pe încredere și dorința comună de a face bine a clerului și credincioșilor. În particular, continuă să existe o colaborare între instituția Bisericii și stat, dar o separare organizațională. Suprapunerea dintre cele două se face informal prin persoanele care sunt și credincioase și cunoscătoare ale treburilor lumești.

 

Un al doilea proces duhovnicesc natural se dezvoltă când clerul nu dorește să renunțe la control lumesc atunci când greșește și face rău, anume laiciziarea. Persoanele care nu au primit credință sau sunt smintite de răul făcut de instituțiile religioase și o pierd acționează pentru a elimina orice formă a religiei din spațiul public pentru că o văd ca o sursă a răului manifest în lume, ceea ce în mod contingent, prin cădere în ispita puterii, au și devenit. Laicizarea funcționează ca un vaccin duhovnicesc al Bisericii în duh, limitând pervertirea organizațiilor religioase în simple instrumente de putere care acționează greșit, rău, pentru că sunt ignorante lumesc și nu înțeleg să delege putere celor care știu.

 

Observăm în lume că în funcție de atitudinea și modestia epistemică lumească a clerului secularizarea și laicizarea s-au dezvoltat în diferite măsuri. Ce se manifestă într-un loc nu este bun și în altă parte, unde alte echilibre duhovnicești sunt de folos.

 

Dată fiind cantitatea de cunoaștere lumească existentă care poate fi folosită pentru a face bine azi, secularizarea spațiului public și acțiunea indirectă, prin credincioși, a clerului este o soluție de folos duhovnicesc. Dat fiind că unele societăți sunt deja laicizate în urma a ce s-a întâmplat acolo, războaie religioase, amânarea prea mult a adaptării instituțiilor Bisericii la dezvoltarea cunoașterii despre lume, altele care au dus la un rău manifest, criticarea acestor stări de fapt ireversibile îngăduite de Dumnezeu nu aduce niciun folos. Înțelegerea naturii lor aduce.

 

Înțelegerea acestor procese și înțelegerea faptului că nu putem cunoaște cu mintea noastră tot, nici controla tot, că nu mai este posibil ca o singură instituție să depoziteze toată cunoașterea, ne poate ajuta să facem mai puțin rău. Este mult mai înțelept să nu ne demonizăm reciproc, să nu vorbim despre ce nu ne pricepem, să nu pretindem putere atunci asupra celor pe care nu le înțelegem, sî dezvoltăm încrederea între noi pe bază de Adevăr, cui i s-a dat să-L știe, cunoaștere obiectivă, între toți oamenii, cu limitele ei metodologice, și cunoaștere personală directă a celor diferiți de noi în privința celor lumești, de câte ori avem ocazia.

 

Cei care dezbină, indiferent de intențiile care îi animă, fac pe placul răului. Cei care vor să unească mai mult decât se poate uni în mod firesc, fac iarăși pe placul răului. Cei care vorbesc despre ce nu înțeleg, sau atunci când ar trebui să tacă, fac pe placul răului. Cei care tac atunci când ar trebui să vorbească fac pe placul răului.

 

Putem merge pe calea bună numai înțelegând. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei.

 

Pornind de la astfel de observații se poate organiza poate mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public.