Secularizarea și laicizarea sunt căi de acțiune a Bisericii în lume

În aceste text schițez câteva observații care ar putea fi de folos ca să organizăm mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public.

 

Tot ce se întâmplă în lume intră în zona de interes a Bisericii pentru că afectează viața omului, iar Biserica se ocupă de om. Sunt două posibilități de a te ocupa de ce se întâmplă în lume, înțelegând ce se întâmplă și neînțelegând ce se întâmplă. Când înțelegi, poți să faci bine, când nu înțelegi, faci rău. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei. Binele bazat pe cunoaștere omenească nu poate fi desprins cu totul de rău, de unde nevoia prudenței în acțiune.

 

Persoanele îndumnezeite sunt rare, persoanele aflate pe drum sunt mai multe, iar persoanele care nu doresc să afle pe acest drum și probabil și mai multe. Cunoașterea despre lume obținută prin învățare obișnuită este distribuită în  toate cele trei categorii. Dacă vrem să facem ceva bun în lume, cumva această cunoaștere trebuie folosită, fără cunoaștere nu putem acționa.

 

Atunci când cunoașterea lumească este puțină, cei care gestionează sfintele taine și păstrează tezaurul dogmatic și de practici folositoare, persoanele din cler, pot prin natura minții umane și ce avem la dispoziție să știe destul ca să dea recomandări folositoare de gestiune a acțiunilor în lume. Pe măsură ce se dezvoltă cunoașterea lumească, prin natura minții umane, limitată, nu mai pot ști suficient ca să acționeze direct decât în măsura în care au primit carisma cunoașterii prin sfințirea vieții. Dacă nu au primit-o și vor să acționeze în noile condiții păstrând controlul vor acționa în mod inevitabil greșit și vor face rău.

 

Un prim proces duhovnicesc natural în Biserică este să lase pe cei care au cunoaștere lumească să acționeze, să renunțe la o parte din puterea instituțională de a lua decizie, ca să facă bine. Să accepte separarea Bisericii instituționalizate de cea și mai reală duhovnicească. În măsura în care aceasta se întâmplă, se naște un strat secular al Bisericii duhovnicești, în care nu mai există un control instituțional și se merge pe încredere și dorința comună de a face bine a clerului și credincioșilor. În particular, continuă să existe o colaborare între instituția Bisericii și stat, dar o separare organizațională. Suprapunerea dintre cele două se face informal prin persoanele care sunt și credincioase și cunoscătoare ale treburilor lumești.

 

Un al doilea proces duhovnicesc natural se dezvoltă când clerul nu dorește să renunțe la control lumesc atunci când greșește și face rău, anume laiciziarea. Persoanele care nu au primit credință sau sunt smintite de răul făcut de instituțiile religioase și o pierd acționează pentru a elimina orice formă a religiei din spațiul public pentru că o văd ca o sursă a răului manifest în lume, ceea ce în mod contingent, prin cădere în ispita puterii, au și devenit. Laicizarea funcționează ca un vaccin duhovnicesc al Bisericii în duh, limitând pervertirea organizațiilor religioase în simple instrumente de putere care acționează greșit, rău, pentru că sunt ignorante lumesc și nu înțeleg să delege putere celor care știu.

 

Observăm în lume că în funcție de atitudinea și modestia epistemică lumească a clerului secularizarea și laicizarea s-au dezvoltat în diferite măsuri. Ce se manifestă într-un loc nu este bun și în altă parte, unde alte echilibre duhovnicești sunt de folos.

 

Dată fiind cantitatea de cunoaștere lumească existentă care poate fi folosită pentru a face bine azi, secularizarea spațiului public și acțiunea indirectă, prin credincioși, a clerului este o soluție de folos duhovnicesc. Dat fiind că unele societăți sunt deja laicizate în urma a ce s-a întâmplat acolo, războaie religioase, amânarea prea mult a adaptării instituțiilor Bisericii la dezvoltarea cunoașterii despre lume, altele care au dus la un rău manifest, criticarea acestor stări de fapt ireversibile îngăduite de Dumnezeu nu aduce niciun folos. Înțelegerea naturii lor aduce.

 

Înțelegerea acestor procese și înțelegerea faptului că nu putem cunoaște cu mintea noastră tot, nici controla tot, că nu mai este posibil ca o singură instituție să depoziteze toată cunoașterea, ne poate ajuta să facem mai puțin rău. Este mult mai înțelept să nu ne demonizăm reciproc, să nu vorbim despre ce nu ne pricepem, să nu pretindem putere atunci asupra celor pe care nu le înțelegem, sî dezvoltăm încrederea între noi pe bază de Adevăr, cui i s-a dat să-L știe, cunoaștere obiectivă, între toți oamenii, cu limitele ei metodologice, și cunoaștere personală directă a celor diferiți de noi în privința celor lumești, de câte ori avem ocazia.

 

Cei care dezbină, indiferent de intențiile care îi animă, fac pe placul răului. Cei care vor să unească mai mult decât se poate uni în mod firesc, fac iarăși pe placul răului. Cei care vorbesc despre ce nu înțeleg, sau atunci când ar trebui să tacă, fac pe placul răului. Cei care tac atunci când ar trebui să vorbească fac pe placul răului.

 

Putem merge pe calea bună numai înțelegând. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei.

 

Pornind de la astfel de observații se poate organiza poate mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public.