Despre sfințenie

 

“Cum te cheamă?” „Hristos este numele meu” Dacă n-ar ști deja, copilul ar întreba și i s-ar răspunde. Iar după ce știe, copilul mai întreabă din când în când, ca să se simtă în siguranță.

 

Sfântul întreabă în suflet și simte dulceața răspunsului. Lacrimile îi curg asemenea copilului care și-a găsit părintele. Dacă ar putea, nici n-ar mai întreba, ci s-ar uni cu totul cu cel iubit. Dar timpul încă nu a sosit pentru asta.

 

Dumnezeu ia trup în toate mădularele Bisericii Lui. “Îmi dai trupul tău să vin în el cu toată ființa mea?” Sfântul ar vrea, dar nu poate. Numai Cel Sfânt poate. Dar sfânta și sfântul locuiește împreună cu El. Sunt doi într-un trup. Unul ia cu mâna și înghite mâncarea, Celălalt i-o binecuvântează cu pace.

 

Marta din om face un pic de curățenie în casă, dar lumina oaspetelui arată că acest efort e aproape inutil, mereu se vede ceva care nu se vedea înainte. O vreme omul continuă să curățească din obișnuință, apoi nu mai adaugă mizerie. Apoi nu mai are nevoie să mănânce. Apoi nu mai are nicio nevoie. Biologia i-a tăcut, fiind viu. Mizeria rămasă devine aproape frumoasă, ca niște sfinte moaște. Sfânta și sfântul nu se mai învinovățesc din mândrie pentru ceea ce omului nu îi e dat să poată face.

 

Cel care l-a confundat pe Dumnezeu cu el însuși îl ia în proprietate. Dumnezeu e bun și îl lasă, dar finitul nu poate acoperi ceea ce este fără de început și sfârșit. Veșnicia și bucuria ei se trăiește în mai multe persoane. Sfânta și sfântul înțeleg că n-are rost să iei ceea ce oricum ți se dă.

 

Sfințenia nu este pentru în lume, ci pentru afara lumii. Prietenia cu Hristos în tine nu este o dedublare lumească, ci o urcare cerească. Relația nu e de la egal la egal, ci de la o ființă mai mică la Ființa prin care poți fii. Nu vrei să îl aduci pe Dumnezeu pe pământ din nou, ci te lași ridicat tu de aici pe cât se poate. Plutești pe puțina rugăciune care ți s-a dat.

 

Are rost să ne gândim la sfințenie numai în măsura în care gândirea a devenit rugăciune. Gândirea cu lacrimi. Bănuțul văduvei față de lacrimile din Ghetsimani. Pe care Hristos a îmbrățișat-o cu mila Lui, adică a sfințit-o.