Ziua în care m-am îndrăgostit de americani

 America este locul celor care vor o viață mai bună decât în țările lor și care au avut curajul să pornească în necunoscut. Nu ca fii risipitori, ci umblând în deșert spre pământul făgăduit. America e realizarea acestei făgăduințe nu numai pentru un popor ales, ci pentru întreg neamul omenesc.

 

Nu este un rol pe care și l-au luat americanii, ci este un rol lăsat de Creator și care e la dispoziția oricui alege să îl aibă. În configurația planetară a omenirii există de o vreme un loc geografic cu această funcție, și acesta este America. Cine vrea să distrugă această funcție nu vrea decât să distrugă civilizația creștină, care este universală în profunzimea ei și are loc pentru toți oamenii într-o omenitate a diversității și libertății.

 

Trăsăturile care dau identitatea americanilor sunt tăria de caracter, voința, perseverența și abilitatea de a urmări și realiza ce crezi că trebuie să faci, indiferent în ce constă aceasta. Scopul public și social acceptabil trebuie să fie unul bun, whatever that means. Binele nu poate fi decât bun, oricum ar fi specificat el din perspectiva oricărei culturi, iar această lege meta-morală și meta-constituțională e în fundamentul ei iudeo-creștină cu toate tribulațiile ei din jurul Mediteranei, așa cum este proiectul american.

 

Pentru că America este un proiect, nu o țară a unui neam în sensul biblic. America este singurul proiect rațional posibil de succes și care nu vrea să cedeze anchilozării istorice a instituțiilor sale, acaparării de către farisei și cărturari, nu vrea să cadă în raționalism. Vrea să fie pe cât posibil un proiect al Logosului însuși, de unde și ispita mândririi. Cei care cred că este numai un proiect omenesc și vor să re-proiecteze America oricum ar dori ei nu înțeleg natura proiectului american, ce îl ține în viață.

 

America îi aduce acum în proiectul ei și pe nativii anteriori colonizării, așa cum îi aduce acum și pe cei de oriunde care au ceva de oferit, de luptat, nu numai de folosit ce au făcut alții. Nu poate exista America decât în avânt spre ceva, spre libertate, spre Marte, spre orice, dar va fi America numai dacă acestea sunt pe un fond spiritual. Aceasta e și o dificultate a Americii de azi, uitarea surselor, riscul transformării filantropiei creștine în reflex de organizație non-profit cu un comportament cum au avut străbunicii, dar fără să mai existe credință.

 

Însă America se ține vie prin mecanismul diversității și inclusivității, care obligă la lucru intens permanent pentru coeziunea socială. Împreună lucrarea continuă sub alte conceptualizări. Oriunde neamurile sunt cât de cât omogene etnic, nu există această problemă, lucrarea împreună s-a făcut cândva și acum o parazităm în tihnă. Nu e nevoie de steaguri peste tot, nu e nevoie de noi ritualuri, de noi imnuri, de un entuziam obligatoriu existențial, fără de care mâine am dispărea imediat. Nu te obligă nimeni să îl ai, dar vezi și singur că dai nu-l ai se va prăbuși tot. Nu se poate sta pe loc.

 

În America nu poate exista tihnă în spațiul social larg, există datoria evidentă a lucrului împreună, re-amintirii a ce vrem: să avem succes în țara aceasta, în fața necunoscutului, în avangarda omenității. Unii vor spune că a omenirii, reducând America la abordări științifice și filosofice, dar mulți americani știu clar fără multă teorie că e vorba de a omenității, nu numai a omenirii. Gândirea prin avangarda omenirii duce la abordări globaliste, trăirea prin cea a omenității duce la abordări realiste. Cele două alternează în lumea politică a Americii.

 

Ca și în trecerea prin deșert, unii știu de ce trec prin deșert, alții uită și caută pâine. Oricum însă, nu oricine are ce căuta în deșert, nu are de ce să fi accepta să înceapă traseul. Nu poate exista liniște lumească în omenitatea deșertului lumesc. America nu e cu case pe Tabor, un rai pe pământ, comunist, monahal, sau de orice alt fel. O parte din omenire mereu e pe drum, iar oameni aflați pe drum sunt peste tot în lume. Dar ei au făcut o țară întreagă pentru astfel de oameni din toată omenirea numai în America.

 

Popoarele dezvoltate organic timp de secole sau milenii nu pot experimenta viața americană, adăugarea instituțiilor libertății peste fondul colectivist deja existent nu face decât să le restrângă libertatea și mai mult. Chiar cetățenii lor vor folosi aceste instituții ca pe gratii ale propriei libertăți, corupându-le, pervertindu-le. Libertatea se poate trăi altundeva decât America numai în rețele sociale restrânse. Să o vrei peste tot când nu a venit timpul e ispita aruncării mărgăritarelor înaintea porcilor. Se vor întoarce împotriva ta și te vor ucide, înfășurați în steagurile lor ale sclaviei, opuși steagului tău al libertății.

 

Americanii înșiși pot să cadă în sclavie devenind peste generații un neam. De aceea, pentru propria ei libertate și funcția ei în omenire, America atrage așa cum orice om tinde să fie după chipul și asemănarea lui Hristos. Nu are nevoie să o spună explicit, așa cum și textul evanghelic e unul parabolic. Omenirea ca întreg nu e în etapa istorică a vorbirii pe față.

 

America nu e un loc de întâlnire de întâlnire babilonic, o intersecție de interese, ci un loc al căutării, creativității, inventării, ca pe scara spre rai. Te poți prăbuși oricând de pe trepte, ceea ce se și întâmplă, dar există un loc pe unde se urca într-un stat întreg.

 

Viitorul omenirii nu e nici național, nici global, nu e nici de închidere, nu e nici de deschidere, ci este al realismului, în care toate cele menționate sunt numai etape inevitabile, tentații alternative. Orice se poate face bine în țara ta, e de făcut în țara ta, iar pentru ce se face bine numai la scări mari sociale, e nevoie de coordonări sociale mari, cum sunt acum UE și SUA pentru treburile lor interne. Pentru ce se poate face bine numai la scară planetară, există America, centrul civilizației libertății în forma ei actuală. Dar prin însăși natura funcției sale, nu America singură, ci împreună cu toți.

 

Ce va fi în viitor, nu știm, dar atâta vreme cât nu uităm de unde am pornit, cât timp avem memoria realității istorice prin deșertul lumii, câtă vreme ne punem în pielea celoralți și le înțelegem situația, câtă vreme avem curaj moral, empatie, respect și mai ales dragoste, măcar unii dintre noi suficient de mulți, nu avem de ce să ne facem griji. Toate se vor adăuga de la sine.

 

Note

Reflecții pornind de la un meci de fotbal american la Universitatea Yale, într-o vizită în cadrul programului Fulbright.

Foto: Biblioteca de manuscrise rare de la Universitatea Yale.

Știință pentru slava lui Dumnezeu

 Știința pentru slava lui Dumnezeu este cu ascultarea poruncilor Lui. Porunca dragostei de Dumnezeu cere smerenia cunoașterii, recunoașterea puținătății inevitabile a ce gândim și descoperim. Dar tot ea cere și reucnoașterea importanței științei pentru neîngroparea talanților primiți. Între importanță și smerenie este calea cea îngust: de o parte prăpastia mândriei, de cealalaltă a ignoranței leneșe.

 

Porunca dragoste de oameni cere ca știința să fie una onestă, asemenea medicului care spune ce poate și ce nu poate face de folos. Ca să poți fi onest cu alții, vei fi mai întâi cu tine însuți: omul nu se poate explica pe sine însuși cu totul, iar orice mică explicare nu poate fi decât o împreună lucrare.

 

Știința cu dragoste de oameni nu va spune că dragostea este mai mică decât adevărul științei. Nu va cere nimănui să se închine științei omenești. Și nu va încuraja pe nimeni să facă asta, chiar dacă înșelați fiind oamenii ar vrea.

 

Știința pentru dragoste de oameni nu va spune că omul poate fi o marfă, că rolul cunoașterii e numai să facem bani cu ea și să ne vindem unii altora, ca niște Iude în miniatură. Dar nici nu va risipi puținul avut al oamenilor pentru a face mai multă știință decât putem duce material și avem nevoie la un moment dat. Știința pentru dragoste de oameni e una eficientă și atentă la ce se întâmplă cu ea și la ce e folosită.

 

Știința e ceva modest, omenesc, fără acces la taine. Nu este un obiect de cult, pentru a-L slăvi folosind-o direct, ritualic. Doxologia prin știință e asemenea celei prin coacerea pâinii în cuptor, prin măturatul curții, prin îngrijirea orașelor. E doxologia puținului onest pe care îl putem face, ca pe un fel de rucodelie.

Filantropia protestantă și unirea ortodoxă sunt complementare

 “Cine dă bani pentru scopuri bune este un donor, cine alocă timp și dă din viața lui este filantrop, adică iubitor de oameni. Un filantrop nu trebuie să fie neapărat și un donor.”

 

Nu banii mișcă lumea, o știu prea bine protestanții, ci dragostea: a lui Dumnezeu pentru creația lui și a oamenilor filantropi față de alți oameni.

 

Când toți ce ți-a rămas e porunca dragostei de oameni, pierzând unirea cu trupul și sângele Lui, filantropiei în rămâne să miște singură munții din loc. Munții faptelor bune aici.

 

Există o smerenie, o ascundere a faptelor și recunoaștere a meritelor altora mai săraci ca tine, dar mai talentați, mai dăruiți, prin care se pot face faptele de folos, dintr-un fel de recunoaștere a sărăciei vieții. Meritocrația protestantă vine din sărăcia de Dumnezeu, pe care Îl cauți atunci cu asiduitate în ceilalți oameni.

 

Când ești bogat în Dumnezeu prin unire cu el, cum suntem ortodocșii, prin comparație ceilalți oameni tind să devin la fel de valoroși, dar nu în susl ci în jos, mici, mărunți față de Creator. Numai ochiul cu îndumnezeit va mai putea vedea și diferențele. La ortodocși diferențele dintre oameni sunt percepute ca mici, la protestanți ele sunt percepute ca mari.

 

Cum sunt, de fapt, diferențele dintre oameni? Omul nu poate să vedă asta, el are de căutat numai unitate a omenității. Peste tot sunt frații și surorile lui, indiferent de confesiune.

 

Noi, cei căldicei, n-am prea mai suporta să trăim cu persoane înviate miraculos, necum să ne bucurăm de învierea lor cum au făcut contemporanii lui Hristos. Și nu e nicio diferență să crezi în învierea morților sau în reînnoirea omului prin spovedanie.

 

Protestanții credincioși se împărtășesc poate direct prin aerul care atinge sfintele taine ale ortodocșilor sfințiți, nici nu e nevoie să își dea seama de asta. Iar miracolul e posibil prin rugăciunile ortodocșilor credincioși pentru toți semenii lor.

 

Unirea cu trupul și sângele lui Hristos te face să înțelegi ce este Dumnezeu și să îl iubești cu adevărat, filantropia te face să nu îți urăști semenii care nu sunt ortodocși iubind pe Dumnezeu. Odată înțelese aceste lucruri mândria se alungă printr-o o viață plină de umilință, fără case pe Tabor, în urcuș, dezgropând talanții neștiuți cu rugăciunea.