Mistica e dragoste de Dumnezeu, misticismul e înșelare

 Orice persoană care se împărtășește cu trupul și sângele lui Hristos este mistică. Dar pentru că toți ne împărtășim cu nevrednicie, nu suntem mistici. S-a spus că și o singură Liturghie cap la cap dacă aduni cu participare reală, cu toată ființa ta, în lumea asta, ai asigurat un loc în rai. Unii primesc acest dar mai mult, alții mai puțin. Cu toții altfel cât de mult au primit la dreapta judecată, iar mântuirea e numai din mila Judecătorului.

Când Cain l-a ucis pe Abel s-au pus rădăcinile lumești ale misticismului, ale invidiei pentru cei care al căror dar e mai bine primit, pentru cei care fără niciun merit, din dragostea lui Dumnezeu, au mai puțină nevrednicie decât alții.

Misticismul vine din dorința de a pune sub control omenesc ceea ce nu este al tău, voința persoanelor treimice. Acționezi în lume cu gândul că poți controla ce se face în cer. Când lucrurile nu decurg cum ai dori, distrugi, tot dintr-un reflex mistic. Persoanele ucise ajung unde tu nu vei putea ajunge decât prin pocăință.

Adepții misticismului cred că Dumnezeu îl ajută să rezolve probelmele lumești de care sunt cu totul absorbiți. Însuși faptul de a fi atât de absorbit de cele lumești  e o cădere în ispită, deja ești înșelat în felul cum vezi lumea, iar pe acest fond ți se dă gândul că succesele și insuccesele lumești ar depinde de acțiunea duhurilor bune sau rele. În realitate totul este deja precar existențial, iar părerea că unele sunt bune sau rele ți-e dată de ispititor numai pentru a rămâne în starea în care te afli. Un fel de dat la bicicletă fără lanț.

Persoana mistică se desprinde de probleme lumești, le lasă măcar pentru o clipă deoparte, clipa unirii cu Hristos. Și și-ar dori să fie o clipă veșnică. Să treacă dincolo în brațele lui Hristos chiar atunci. Apoi, ca orice om, revine în lume.

Mistica este despre căutarea sfințeniei, misticismul este despre rămânerea în sine. N-ar căuta nimeni sfințenia dacă ar ști ce îl așteaptă la capătul drumului: umilința adâncă și bucuria desăvârșită. Umilința tot mai adâncă este pe pământ, bucuria desăvârșită este numai în cer și veșnic în urcare. Lipsa de răbdare pe drumul crucii personale duce la misticism. În loc să moară și să dea roadă bună, bobul de grâu rămâne cu ale sale: pământurile, bunurile, țara sa. Sfințenia devine iubire de slavă deșartă și putere, demnitatea se închide în sine, sfinții devin un patrimoniu, dorul de Dumnezeu o rană mereu deschisă sub hainele frumoase. Suferința fără capăt e o pregustare a iadului.

Misticul este bunul samarinean care are grijă de cel căzut pe drumul misticismului. Celui care se crede pe sine mistic i se va arăta că e căzut pe drum.

Dorul să nu ne fie cu schimbare în misticism, ci să fie cu revenire în unire adevărată. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Mila și patria

 Patriotismul este cu steag, sau fără steag. Cel cu steag este al celor care trăiesc într-o patrie pe care o stăpânesc și căreia îi pun granițe. Cel fără steag este de două feluri: al celor care trăiesc în locul lor mai mic decât o patrie, un sat, un oraș, locurile prin care umblă, și cel al oamenilor care trăiesc cu mintea sufletul și uneori și trupul în locuri mult mai largi, până la întreaga omenire. Oricare din aceste feluri de a trăi are folosul său.

 

Cine are steag nu mai poate acorda atenția cuvenită celor fără steag, frații și surorile lor. Ei cred că numai felul lor de a trăi este bun. Unii sau alții din cei fără steag pot să uite de viețile celor cu steag, sau să nu le pese de ele, și la fel să nu le pese unii de alții.

 

Legătura între toți, pentru unitate, se poate face prin milă. Mila se obține cu rugăciune, prin pravila zilnică, rugăciunea împreună și împărtășire. Ca să te poți ruga e nevoie de rugăciune pentru a te putea ruga, așa cum e nevoie de o scânteie ca să aprinzi focul. Rugăciunea pentru a te pute ruga, strigătul ajută-mă când mergi pe apă, e o decizie liberă care separă înțelepciunea de neînțelepciune.

 

Mila face să vezi sufletul altuia cu mintea fără să-l judeci. Mila nu e despre prietenie, duioșie, afecțiune lumească. Mila apropie oamenii lăsându-i diferiți, uneori cu totul separați lumește, dar uniți cerește. Mila face să vezi că poate fi și altceva de folos decât folosul tău.

 

Cine ia înțelepciunea ca fiind a sa, sau o caută pe cont propriu, o va pierde, sau nu o va găsi. Cine strigă după ea și urmează calea deschisă, o va primi.

 

Mila nu are steag, nici patrie. Patria tuturor e locul unde lucrează mila.

Calea cea îngustă printre frică, lipsă de dragoste și mândrie

 Frica strânge oamenii lumești unii cu alții și îi preschimbă într-un neam ca să se apere. Creștinii sunt mereu unii cu alții prin rugăciune și se strâng în același loc numai ca să aibă pe Hristos între ei. Se leapădă de sine pentru neam și pacea lumească numai cine nu a pregustat-o pe cea cerească. Lepădarea de sine de folos e pentru Hristos și pentru toți oamenii. Neamul creștinului e mereu unul lumesc, în care spunem că îl vrem pe Hristos să vină, iar când vine sub înfățișarea cuiva îi întoarcem spatele, îl batjocorim și îl răstignim. Nu este un neam mai presus de altul.

 

Să vrei ceva lumesc asemenea neamului tău mai presus de neamuri este lipsă de dragoste. Neamurile sunt cuiburile păsărilor omenești, din care ele vor zbura. Adunate sau risipite, ele rămân locul de unde pleci cu rugăciunea și dincolo. Nu poate fi pace lumească bazată pe lipsa dragostei de oameni cu toate cuiburile felurilor lor de a fi. Și dacă s-ar face, la ce ar folosi? Cum este o casă curățită de rău și lipsită de rugăciune, în care am înlocuit-o cu bunătatea și frumusețea noastră ca și cum am vrea să supraviețuiască floarea fără rădăcini? E moartă și curând în descompunere.

 

În vârful celor două înșelări, a apărării prin neam și prin pace globală, se așează cei mândri. Unii se închină fricii, ceilalți înțelepciunii lumești, cu toții se închină mândriei. Cu toții duc în prăpastie pe cei care-i urmează și îi invidiază pentru puterea lor lumească.

 

Mândria nu lipsește nimănui în lume. Printre mândria, frica și lipsa de dragoste a fiecăruia și mândria frica și lipsa de dragoste a altora e o cale îngustă pe care se poate merge nejudecând, ci observând, cu atenție. Mersul pe calea libertății e o parte lumesc, o parte ceresc. E calea bunei îndrăzniri, a încrederii, a mulțumirii și recunoștinței pentru tot ce ne este dat, a pregătirii în pace sufletească pentru orice va fi. E calea oricui.