Orice persoană care se împărtășește cu trupul și sângele lui Hristos este mistică. Dar pentru că toți ne împărtășim cu nevrednicie, nu suntem mistici. S-a spus că și o singură Liturghie cap la cap dacă aduni cu participare reală, cu toată ființa ta, în lumea asta, ai asigurat un loc în rai. Unii primesc acest dar mai mult, alții mai puțin. Cu toții altfel cât de mult au primit la dreapta judecată, iar mântuirea e numai din mila Judecătorului.
Când Cain l-a ucis pe Abel s-au pus rădăcinile lumești ale misticismului, ale invidiei pentru cei care al căror dar e mai bine primit, pentru cei care fără niciun merit, din dragostea lui Dumnezeu, au mai puțină nevrednicie decât alții.
Misticismul vine din dorința de a pune sub control omenesc ceea ce nu este al tău, voința persoanelor treimice. Acționezi în lume cu gândul că poți controla ce se face în cer. Când lucrurile nu decurg cum ai dori, distrugi, tot dintr-un reflex mistic. Persoanele ucise ajung unde tu nu vei putea ajunge decât prin pocăință.
Adepții misticismului cred că Dumnezeu îl ajută să rezolve probelmele lumești de care sunt cu totul absorbiți. Însuși faptul de a fi atât de absorbit de cele lumești e o cădere în ispită, deja ești înșelat în felul cum vezi lumea, iar pe acest fond ți se dă gândul că succesele și insuccesele lumești ar depinde de acțiunea duhurilor bune sau rele. În realitate totul este deja precar existențial, iar părerea că unele sunt bune sau rele ți-e dată de ispititor numai pentru a rămâne în starea în care te afli. Un fel de dat la bicicletă fără lanț.
Persoana mistică se desprinde de probleme lumești, le
lasă măcar pentru o clipă deoparte, clipa unirii cu Hristos. Și și-ar dori să
fie o clipă veșnică. Să treacă dincolo în brațele lui Hristos chiar atunci.
Apoi, ca orice om, revine în lume.
Mistica este despre căutarea sfințeniei, misticismul este despre rămânerea în sine. N-ar căuta nimeni sfințenia dacă ar ști ce îl așteaptă la capătul drumului: umilința adâncă și bucuria desăvârșită. Umilința tot mai adâncă este pe pământ, bucuria desăvârșită este numai în cer și veșnic în urcare. Lipsa de răbdare pe drumul crucii personale duce la misticism. În loc să moară și să dea roadă bună, bobul de grâu rămâne cu ale sale: pământurile, bunurile, țara sa. Sfințenia devine iubire de slavă deșartă și putere, demnitatea se închide în sine, sfinții devin un patrimoniu, dorul de Dumnezeu o rană mereu deschisă sub hainele frumoase. Suferința fără capăt e o pregustare a iadului.
Misticul este bunul samarinean care are grijă de cel căzut pe drumul misticismului. Celui care se crede pe sine mistic i se va arăta că e căzut pe drum.
Dorul să nu ne fie cu schimbare în misticism, ci să fie
cu revenire în unire adevărată. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu