Consecințele primare și secundare ale anafabetismului funcțional în științe și teologie

 Fie un spațiu de stare prin care descriem omul format din n variabile. Dacă împărțim setul de variabile în două subseturi, unele descriptibile prin metodele ștințelor și unele prin metode teologice vom obține două posibilități de analfabetism funcțional al persoanelor specializate:

-        Oamenii care cunosc științe vor fi analfabeți funcționali în privința sistemelor de semne din teologie

-        Oamenii care cunosc teologie vor fi analfabeți funcționali în privința sistemelor de semne din științe

 

În situații reale există întotdeauna un set de variabile care se suprapun, observabile pe baza cunoașterii comune, a bunului simț, etc și cel mai adesea asociate unor procese și obiecte care sunt explicate diferit în temenii limbajelor tehnice din științe și teologie. Cu cât această cunoaștere intermediară, să-i spunem umanistă, este mai largă, cu atât tensiunile datorate analfabetismului funcțional teologic și științific sunt mai difuze, mai nuanțate, potențialul de tolerare reciprocă fiind mai mare. Când însă zona umanistă în sens larg este ea însăși analfabetă funcțional în raport cu sisteme de semne ștințifice și teologice funcția sa de punte se erodează, iar comunicarea între analfabeții din științe și teologie se rezumă la ce poate furniza vocabularul de zi cu zi al oricărei persoane neinstruite.

 

Să numim consecințe primare cele care urmează imediat acestei dezvoltări sectoriale a cunoașterii. Ele țin de competiția pentru resurse în dauna intereselor în fapt comune, reprezentări false despre alte domenii considerate ca adevărate, incapacitatea de a te înțelege adecvat pe tine însuți, pe alții și procesele sociale și politice care decurg de aici. Există însă și niște consecințe secundare, care se manifestă atunci când formezi pe alții pe baza cunoașterii pe care o deții, în special la nivel preuniversitar. Aceste consecințe sunt de altă natură decât cele datorate unui analfabetism real, complet, caracteristic unor perioade istorice trecute, în care analfabeții aveau un respect pentru cunoaștere neînțelegând nimic din ea, dar știind că există și unii oameni o dețin.

 

În absența unei reprezentări complexe asupra omului și lumii în care acesta se află, cunoașterea din domeniile fragmentare va fi transmisă necontextualizat, fără a-i fi arătate limitele și semnificația în întreg. Soluția cea mai simplă este să fie transmisă ca adevăruri stabile și lipsite de conexiune cu alte cunoștințe din alte domenii. Soluția relativistă și pluralistă, la fel de simplă, nu este decât rar adoptată întrucât scade relevanța socială a celui care o prezintă. Odată internalizate adevărurile tari de către publicul instruit acesta se va afla în realitatea vieții în fața unor situații în care aceste adevăruri își arată limitele, ceea ce la scară socială duce la erodarea încrederii în existența adevărului și a realității descrise de ele. După instalarea unor astfel de situații psihologice vor urma la un moment și dat degradarea instituțiilor reprezentante ale intereselor sectoriale ale diferitelor clase de analfabeți funcționali de primul nivel (cunoscători în domeniile lor, dar incapabili să citească înțelegând în alte domenii) și se va dezvolta un grup social tot mai mare de analfabeți funcționali cvasi-totali, care nu consider eă că mai are rost să investească în a cunoaște ceva devreme ce nu mai există nimic credibil. Un stadiu și mai avansat se manifestă când analfabeții funcționali cvasi-totali formați după câteva generații încă din preuniversitar într-un astfel de climat de cunoaștere vor începe să fie preluați, în lipsă de altă resursă umană, pentru formare și angajare în instituțiile cunoașterii sectoriale, de unde vor ajunge inevitabil și în roluri de putere decizională în societate și în stat.

 

Câteva observații politice

 

Un stat are nevoie de unitatea mentalităților cetățenilor, soluțiile uzuale fiind unitate derivată din teologie și unitate derivată din științe. Când statul optează pentru un tip de soluție sau pentru alta încurajează un monopol al unui tip de cunoaștere sau a altuia și eliminarea eventual, sau măcar marginalizarea celuilalt. Astfel de situații presupun ca social vorbind să există încă o tendință ca oamenii să fie analfabeți funcționali de primul nivel, nu cvasi-totali. Ce se întâmplă însă când majoritatea publicului este analfabet funcțional cvasi-total? Se întâmplă fenomene de felul celor la care asistăm acum în diferite țări, între care și a noastră. Orice hibridizare lipsită de sens din punctul de vedere al adevărului între varibilele din spațiul de stare prin care caracterizăm omul și lumea devin potențiale vehicule pentru unitate politică.

 

Din perspectiva micului model schițat în acest text devine evident că unitatea politică obținută în acest fel nu mai poate fi una care folosește la ceva, pentru că îi este subminată capacitatea de acțiune practică, fiind bazată pe reprezentări fără sens, decuplate de orice realitate și de orice cunoaștere, fie ea și fragmentară.

 

Într-o astfel de societate orice fel de proiect de orice scară este destinat eșecului, ineficacității și ineficienței, ceea ce nu poate duce decât la colapsul statului. Pentru a susține pe termen scurt statul instituțiile de forță vor susține abordări ideologice fără nicio legătură cu realitatea și vor respinge spunerea adevărului despre situația de fapt. Nu va mai fi vorba de ascunderea adevărului textelor marginalizate, ca în societăți totalitare clasice, ci a oricărui fel de adevăr, științific sau teologic. Fenomenul se va manifesta în special în condiții de competiție conflictuală între state, pentru a asigura supraviețuirea grupală pe termen scurt. Ce se poate face pentru a preveni un astfel de stadiu avansat al fenomenelor mai mult decât deja se manifestă?

 

Rezistența poate fi pe câteva planuri:

-        al științelor

-        al teologiei

-        al domeniilor umaniste în sens larg ca punte între primele două

-        al integrării în spațiul de stare complet necesar pentru descrierea adecvată a omului și lumii în care se află.

 

Oamenii care acționează numai în unul dintre primele trei planuri sunt și responsabili și victime ale dinamicii analfabetismului funcțional. Din postura de victime ar putea investi către înțelegerea altor domenii sau în exercitarea rolului lor mediator. Această înțelegere trebuie să fie una vie, de angajarea în producerea adevărului din diferite domenii, nu reproducerea doar a rezultatelor lui anterioare. Educația fără cercetarea este calea sigură spre disoluția adevărului și a înțelegerii realității. Deciziile de acest fel nu pot fi decât ale unor lideri organizaționali, neexistând niciun fel de motivație de a-ți asuma astfel de costuri la nivel individual profesional în contextul instituținal existent. O parte a soluțiilor decizionale ar trebui să fie și să nu punem toate ouăle în același coș de sistem, de instituții. Cu câte descentralizarea și policentricitatea decizională sunt mai mari, cu atât șansele ca prăbușirea simultană a criteriilor de realitate și adevăr să aibă loc în toată societatea vor fi mai mici.  E posibil ca o astfel de soluție să nu fie posibilă în societăți mici, riscul să nu poată fi micșorat pe această cale. În acest caz devine crucială integrarea în grupuri de societăți mai mare, care să asigure plasa de siguranță necesară în cazul unui colaps național al reprezentărilor realiste.

 

Persoanele care acționează deja în al patrulea plan pot lucra la menținerea unor bule sociale de adecvare la realitate în jurul lor și se pot susține reciproc în acest demers cu altele care înțeleg ce se întâmplă.