Românul se moare născându-se

Pornind de la presupoziţia că limba este sălaşul adevărului fiinţei să observăm că în limba română activitatea asociată naşterii este surprinsă printr-un verb cu două forme, una activă şi una reflexivă, a naşte şi a te naşte. Situaţia este diferită în alte limbi, francezul nu spune „je me suis ne”, nici englezul „I was born myself”, nici neamţul nu zice „Ich wurde mich geboren” (deşi poate spune, în aceeşi familie de expresii „ich habe mich geboren”). Întrucât a naşte şi a se naşte nu sunt sinonime rezultă că au sensuri diferite şi implicit că “ am fost născut” nu este tot una cu “m-am născut”.

Ce consecinţe are această situaţie? Intepretez că pentru român faptul de a lua fiinţă este sub controlul său: el SE naşte, pe el însuşi. Românul nu este pierdut complet în reţeaua cauzală a lumii, prin prisma căreia nu poţi fi decât născut (de către o altă persoană, nu de tine însuţi). Aparenta absurditatea a faptului de a te naşte în această interpretare o depăşim făcând diferenţa dintre ontic şi ontologic. Ontic, în reprezentarea obiectivistă despre lume, suntem născuţi. Ontologic, în lumea noastră ca atare, ne naştem. Utilizarea ambelor forme ale verbului este posibilă pentru că reprezentarea despre lume este parte a lumii, ceea ce revine (din punctul de vedere al interesului nostru aici) la reprezentarea (de nivel mai originar) că ne naştem cu faptul că am fost născuţi (noi, românii).

Acum aş vrea să spun câteva lucruri despre naştere în raport cu sinuciderea. Dacă sinuciderea este un act personal care duce la moartea proprie, atunci naşterea înţeleasă ca a te naşte (nu ca a fi născut) înseamnă sinucidere, pentru că a te naşte duce la a muri (să observăm en passent forma activă şi intranzitivă a verbului a muri, deşi avem eufemisticul “a se omorî cu…” aplicabil persoanei întâi (“mă omor cu poezia”), sau cinicul  “a se muri” aplicabil doar impersonal (“în ‘46 s-a murit de foame”); ce genial ar fi fost să îl avem şi pe „a se muri (pe sine)”; despre moarte nu putem spune nimic important în ce ne priveşte, ci doar chestiuni circumstanţiale – când, unde, de ce, etc). Românul, aşadar, se sinucide cumva încă de când se naşte, sau, forţând limba, se moare născându-se. Românului, în măsura în care este român nu doar ca naţionalitate, ci şi ca persoană care îşi asumă spiritul poporului său, în mod firesc (adică prin firea sa), nu îi poate fi frică de moartea sa.

O consecinţă testabilă naturalist a celor spuse mai sus este că rata sinuciderilor efective la poporul roman este mai mică decât cea specifică popoarelor unde nu există în limbă forma reflexivă a verbului care referă la naştere. O consecinţă testabilă cultural este existenţa unor mituri care atestă indiferenţa faţă de moarte. În fine, altă consecinţă este cultivarea unei aparente laşităţi istorice, care de fapt nu este decât o atitudine contemplativă în faţa zbaterilor ontice hilare ontologic ale puternicilor şi puterilor zilei, un fel de zâmbet ironic perplexând superficiala înţelepciune ontică (“ce faci bade, şezi şi cugeţi? Nu, numai şed.”). Când face istorie, românul o face doar din amuzament, nu-i plac liderii care n-au simţul umorului (“hă, hă”).