Mircea Martin (1998) conchide, la finalul unui studiu dedicat postmodernismului literar românesc, că “în ceea ce privește literatura română - și, posibil, literaturile est-europene – putem vorbi despre un postmodernism fără postmodernitate”. Cadrul conceptual adoptat de autor este unul marxist, în care postmodernitatea are în vedere baza, iar postmodernismul este un fenomen la nivelul suprastructurii[1].
În acest eseu îmi propun să arăt că postmodernismul și postmodernitatea sunt coprezente în estul Europei, și în particular în România. Pornesc însă de la presupoziții diferite de Martin, pentru că nu adopt perspectiva marxistă. Sensul în care postmodernismul și postmodernitatea sunt coprezente va fi unul nemarxist, dar asociat unei teorii care recuperează ceva din cea marxistă. După cum se va vedea, această teorie recuperează ceva și din postmodernism, și în acest sens teoria va fi una nu doar postmarxistă, ci și post-postmodernistă. Aș putea numi teoria post-postmodernism (mă rog, schița, declarația ei de intenție, pentru că nu merită investiția în construcția unei teorii în adevăratul sens al cuvântului pentru o astfel de problemă), însă aceasta ar suna oarecum forțat în limba română (și cred că nu doar în ea). Aș putea, de asemenea, să numesc acestă teorie postmodernism sublimat. În felul acesta aș sugera că, deși este o depășire a postmodernismului în forma actuală, postmodernismul sublimat păstrează ceva din postmodernism, ceva esențial cred eu, și anume instabilitatea valorică. Denumirea de postmodernism sublimat are însă dezavantajul că noua teorie ar părea, cel puțin la prima vedere, un tip de postmodernism, ceea ce totuși cred că nu este. Aș prefera o denumire mai neutră, de exemplu sistemism[2]. Această denumire are conotații marxiste, dar și postmoderne (cel puțin pentru cine pune semnul egalității între sistemism și holism), dar în același timp nu trimite explicit nici la marxism, nici la postmodernism (cum era cazul postmodernismului sublimat); prin urmare am să păstrez denumirea de sistemism.
Să încep prin a caracteriza postmodernismul și “sistemismul ca post-postmodernism”.
Postmodernismul și sistemismul
După cum prezintă Skalmowsky (1999), Derrida, ca și Heidegger, asumă că existența este transcendentală în sensul că nu poate fi prinsă în concepte decât prin aproximare. Ar exista o aversiune la post moderniști pentru logocentrism, unde “logos” aici ar sta pentru semnificatul din triunghiul semantic, și o afinitate pentru semnificant. Articulațiile lingvistice conțin semnificanți, și ele sunt textuale în sensul că prezintă eronat realitate, sunt proiecții asupra unei realități care nu ne este accesibilă. Ceea ce numim realitate este doar text, și ce putem face este să interpretăm realitatea dacă vrem să pătrundem cu mintea lumea; principalul instrument de interpretare este deconstrucția opozițiilor ierarhice (ex. bărbat/femeie, cauză/efect), care ar da seamnă de diferențele dintre semnificanții prin care lumea apare conștiinței noastre. Deoarece ființa reală este inaccesibilă, aceste opoziții ierarhice sunt opționale și reflectă preferințele noastre. În acest context, scopul filosofului este să pună în evidență artificialitatea acestor ierarhii.
După cum prezintă Skalmowsky (1999), Derrida, ca și Heidegger, asumă că existența este transcendentală în sensul că nu poate fi prinsă în concepte decât prin aproximare. Ar exista o aversiune la post moderniști pentru logocentrism, unde “logos” aici ar sta pentru semnificatul din triunghiul semantic, și o afinitate pentru semnificant. Articulațiile lingvistice conțin semnificanți, și ele sunt textuale în sensul că prezintă eronat realitate, sunt proiecții asupra unei realități care nu ne este accesibilă. Ceea ce numim realitate este doar text, și ce putem face este să interpretăm realitatea dacă vrem să pătrundem cu mintea lumea; principalul instrument de interpretare este deconstrucția opozițiilor ierarhice (ex. bărbat/femeie, cauză/efect), care ar da seamnă de diferențele dintre semnificanții prin care lumea apare conștiinței noastre. Deoarece ființa reală este inaccesibilă, aceste opoziții ierarhice sunt opționale și reflectă preferințele noastre. În acest context, scopul filosofului este să pună în evidență artificialitatea acestor ierarhii.
Dacă aceasta este interpretarea lui Heidegger făcută de Derrida, există autori care cred că ar susține că ea este eronată. O analiză recentă a realismului lui Heidegger (Glazebrook, 2001) furnizează elemente relevante în acest sens. Conform lui Glazebrook, la Heidegger lucrurile sunt mai întâi utile, și apoi obiectificate. Cea mai tipică obiectificare are loc prin proiectarea lucrurilor într-o altă lume, lumea omului de știință. Dar și, mai general, suntem capabili să vorbim despre un lucru prezent doar în măsura în care ne-am “adresat” deja lui fără cuvinte. Limbajul însuși începe cu faptul că există mai degrabă ceva decât nimic. Prin urmare nu limbajul constituie realitatea, ci doar orice noțiune de realitate în afara experienței umane este neinteligibilă. Glazebrook consideră că aceasta pare o soluție mai puțin idealistă decât cea a realismului intern al lui Putnam[3], pentru care ființările (“beings”) sunt constituite ontologic prin implicarea lor în gândire. Distincția lucru-obiect, neprezentă după câte știu la Putnam, pare să fie cea care ar permite depășirea afirmației că decupăm lumea cu prin limbaj (din acest punct de vedere Putnam apare ca postmodernist).
S-ar putea obiecta că are loc doar o deplasare a problemei, de la ființări ca obiecte la ființări ca lucruri. Chiar dacă despre ființări ca obiecte se poate afirma că nu sunt constitute de limbaj, deoarece erau prezente ca lucruri, se poate pune problema în ce măsură ființările ca lucruri nu sunt cumva constituite de praxisul nelingvistic. Dar în ce fel ar putea fi întâlnite, “decupate” lucrurile nelingvistic ? Dacă agentul care este lume este conceput pasiv, neutru, atunci lucrurile i se înfățișează prin ele însele, se regăsește printre ele și începe să le folosească după ce se regăsește printre ele. Dar dacă agentul este unul activ de la bun început și caută lucrurile, atunci el le găsește în funcție de ce caută. Acestă găsire, specifică doar agentului activ, poate fi gândită ca un fel de decupare a unei lumi inițial simple, ca o structurare a lumii prin căutare și găsire. Punctul acesta de vedere, pe care îl împărășesc, este exprimat și de abordarea ecologică a percepției[4], conform căreia percepția nu este cauzată de lume, ci este urmărită activ și realizată de observator. Dacă ar fi să se dea o explicație a acestei activități de căutare, în caz că nu s-ar opta pentru simpla ei acceptare ca dată, atunci ar trebuie acceptată o ontologie a unor stări interne observatorului, cum ar fi nevoi, etc. Lucrurile din lumea fizică sunt, în această situație, în mod esențial lucruri cu valoare, pentru că răspund unor nevoi, sunt găsite în urma unei căutări. Lumea cuprinde prin urmare doar lucruri care au toate proprietatea valoare. Această proprietate nu este intrinsecă lucrurilor, ci este relațională, între lucruri și agent. Lucrurile sunt în mod esențial mijloace pentru satisfacerea nevoilor agenților. Nu văd însă nici un motiv pentru care doar lucrurile fizice ar fi în această ipostază și nu și lucrurile culturale, ca părți din limbaj (înțeles în sens larg, aici). Lumea include lucruri fizice și culturale, include inerent relații valorice, și în acest sens lumea este sistem.
Rezultatul analizei de mai sus este diferențierea între un plan la lucrurilor și unul al obiectelor într-o lume ca sistem. Rămâne imposibilitatea accesului la ființă, ca și la Derrida, dar există un acces netextual la ființare, și acesta este cel relevant în planul realității, al lumii. În planul lucrurilor se află lucrurile fizice și culturale, găsite printr-un praxis nelingvistic, și care pot fi și, dar nu în mod necesar, obiectualizate. Obiectualizarea revine cu aducerea lor în planul discursului, al textului. Activitatea de obiectualizare nu este însă neutră valoric, decât cel mult declarativ (și aceasta este marca modernității), ci este o activitate de producție de lucruri conceptuale utile, este o activitate cvasieconomică[5]. În acest sens orice obiect cultural este în același timp lucru, el poate suferi valorizări pozitive și negative în planul lucrurilor din partea agenților, valorizări care pot fi discursivizate, dar nu în mod necesar.
Putem face acum distincția între postmodernitate ca găsire de către agenți a unui lucru cultural (conceptele paradigmatice ale postmodernității) și postmodernism ca numire, obiectualizare a lucrului cultural respectiv. Intuitiv, postmodernitatea ar putea să fie înțeleasă ca valorizarea accentuat pozitivă a unor concepte devenite, după valorizare și ulterioară discursivizare, ale postmodernității, iar postmodernismul ca discursivizare, textualizare, a valorizării pozitive menționate.
Marxismul apare, în acest context, ca un sistemism a cărui producere, ca teorie, e puternic influențată de localizarea socială a grupului care l-a produs sau pentru care a fost produs, este polarizat axiologic, “părtinitor” (asociat unui “standpoint”), deși are pretenția modernă de obiectivitate. Marxismul ca teorie a fost valorizat pozitiv ca instrument pentru proiecte sociale, dar apoi valorizat negativ, pentru că a eșuat în practică, a eșuat prin prisma propriilor sale criterii. Postmodernismul a negat marxismul prin holism, prin aplatizarea structurii ierarhice interne a lumii ca sistem (aici ierarhic este în sensul de niveluri de emergență, nu în sensul valoric al postmodernismului), iar sistemismul neagă la rândul său postmodernismul prin revenire la sistemism, însă cu recunoașterea caracterului inevitabil al localizării sociale a producției cunoașterii textuale. În sistemism are loc o neutralizare valorică nu în sensul absenței conotațiilor valorice, în sensul obiectivității moderne, ci în sensul recunoașterii multiplicității conotațiilor valorice. Dar, spre deosebire de postmodernism, acestă multiplicitate a conotațiilor valorice este suficent de stabilă ca să permită o analiză a multiplicității valorii lucrurilor; multiplicitatea conotațiilor valorice nu induce ambiguitate. Mestrovic (1999) consideră că a căuta o definiție a postmodernismului este un demers futil, atâta vreme cât postmodernismul este în esență ambiguu. Din punctul de vedere al sistemismului, ambiguitatea postmodernismului este rezultatu unei instabilități evaluative, al parcurgerii unei multiplicități de opțiuni valorice cu privire la același lucru cultural (semnificant totodată) într-o evaluare care decurge în condiții de instabilitate tocmai deoarece nu se recunoaște caracterul de lucru al semnificantului.
Să trecem în continuare la o evaluare a prezenței postmodernității și postmodernismului în estul Europei.
Postmodernitate și postmodernism în estul Europei
Lucrarea editată de Strath si Witoszeck (1999) abordează problema provocării postmoderne la adresa estului Europei.
Întrebarea la care încerc să schițez un răspuns, fără a intra în detalii de prezentare a capitolelor lucrării, este în ce măsură o valorizare tacită pozitivă, o postmodernitate, poate avea loc în est, și în ce măsură un postmodernism poate fi acceptat. Voi încerca să răspund utilizând cadrul conceptual schițat mai sus. Apariția postmodernității pare să poată fi posibilă în est ca ironie, ca modalitate de manifestare bakhtiniană a libertății. Carnavalescul este apanajul societății premoderne, medievale, a unei societăți paupere, cu o complexitate redusă, cu un stat absolutist și lipsit de o universitate ca instituție producătoare de cunoaștere obiectivă. Ori aceasta este exact situația estului sărac, al unor țări ca Rusia și România; în spatele statului de drept se află oligarhii economice, iar universitățile sunt incapabile de dezvoltarea cunoașterii în condițiile absenței resurselor economice, cercetarea reducându-se la o pseudocercetare, ruptă în majoritate de tendințele comunității internaționale. Dacă în Rusia proiectul lui Kabakov “Toaletele” scandalizează ca artă post modernă, prin rănirea orgoliului național, locuirea nelocuibilului și utilizarea neutilizabilului sunt la ordinea zilei, ca și în România. Iată așadar că postmodernitatea există în est. Postmodernitatea este un lucru cultural care poate fi găsit fie într-o situație de bunăstare, ca emancipare, fie într-o situație de mizerie, ca ironie și mai ales autoironie. Dar cred că el va fi conceptualizat doar în emancipare, pur și simplu pentru că în mizerie, în particular în mizeria României, agenții nu au timp pentru așa ceva.
Există în est și posmodernismul, însă în general valorizarea sa este negativă. Agenți ca Bakhtin și Gombrowicz care propun un postmodernism în est o fac fie din afara estului, ca autoexilați, fie sunt exilați imediat după ce o fac. Postmodernismul reduce eficiența discursului retoric, prin textualizare, iar un agent lipsit de resurse nu are nevoie de reducerea discursului retoric[6]. Când nu ai resurse nu este prea mult de făcut, trebuie să faci ce poți ca să supraviețuiești. În timpul acordat scopurilor noastre determinate nu ne putem permite, în est, să valorizăm postmodernismul. Există oricum o relativitate principială indusă de multiplicarea informației peste limitele capacității individuale de procesare, găsirea lucrurilor e mai greu de făcut, iar schimbarea valorii lucrului găsit e mai rapidă; la ce ar folosi acceptarea unei relativități principiale postmoderne, textualiste ? În plus, de reducerea eficenței demersului retoric nu sunt interesați nici reprezentanții statului totalitar, al celui comunist, sau al celui mascat oligarhic actual. Aceasta nu înseamnă că atât în timpul dedicat urmăririi scopurilor determinate cât și în timpul de libertate nu redecupăm și revalorizăm continuu, pentru că din lipsă de resurse suntem obligați la improvizare, la postmodernitate ca reinterpretare continuă a lucrurilor.
O valorizare pozitivă a posmodernismului nu poate veni în est decât din parte agenților interesați de artă, ca imitare, ca emancipare, în cazul când se permite așa ceva de către autorități ca pe o supapă de siguranță a societății. O valorizare pozitivă a postmodernismului poate veni și în cazuri excepționale, cum este cel de utilizare a postmodernismului pentru justificarea unor acțiuni cauzate de motive care se dorea a fi mascate (falimentul economic al URSS, în cazul lui Gorbaciov). Dar astfel de demersuri retoric-politice pot duce și la o valorizare negativă a postmodernismului, de exemplu ca fiind cauza dezastrului bosniac, pentru că datorită relativismului cultural tragedia bosniacă nu ar fi fost percepută ca atare, ceea ce ar fi dus la acțiune inadecvată a Vestului, prea permisivă.
Un alt motiv pentru care postmodernismul e probabil să fie respins în est este acuta nevoie de stabilitate valorică și sens existențial după eșecul comunismului, pe care postmodernismul le subminează, resimțită cu atât mai acut pe fondul de sărăcie generalizată care nu permite uitarea prin consum. Din acest punct de vedere găsirea sistemității (ca lucru descris prin conceptul de sistemism), ca alternativă la postmodernitate, pare a fi mai probabilă în est față de vest. Formularea, conceptualizarea, sistemismului pare iarăși mai probabilă în est față de vest. Intelectualiatea formată marxist, care și a asumat marxismul, nu doar l-a declarat, are motivații personale să îl depășească păstrând ceva din el, în fața eșecului practic al marxismului. Această motivație ar veni din disconfortul ei intelectual, din disonanța dintre ce crede, marxismul, și ce face, un praxis lingvistic și fizic a cărui orientare valorică nu mai poate fi susținută cu argumente furnizate de marxism.
În concluzie, postmodernitatea și postmodernismul sunt coprezente în estul Europei. Dar în timp ce postmodernitatea este autentică, locală, ca postmodernitate a mizeriei, pre-modernă, postmodernismul este în general importat din vest, iar valorizarea sa locală este diferită de cea din vest datorită strategiilor de viață diferite ale actorilor din est față de cei din vest, strategii care sunt diferite ca urmare a diferențelor sociale și economice, condimentate pe ici pe colo și de atitudini revendicate ca având, îndoielnic totuși, origine spirituală. Dar o analiză de detaliu a diversității valorice acordate postmodernismului în estul Europei este o chestiune ce ține mai degrabă de sociologia culturii, decât de filosofie.
Bibliografie
1. Brown, C., 1988, Internal realism: transcendental idealism ?, Midewest Studies in Philosophy, 12, 145-55
2. Glazebrook, T., 2001, Heidegger and scientific realism, Continental Philosophy Review, 34, 361-341
3. Martin, M., 1998, Postmodernism și avangarda literară, Rev. filos., XLV, 2, 241-246
4. Mestrovic, S., 1999, Will Bosnia survive postmodernism ?, în Strath, B., N. Witoszeck (editori), 47-60
5. Skalmowski, W., 1999, Literary deconstruction as a “Newspeak”, în Strath, B., N. Witoszeck (editori), 85-96
6. Strath, B., N. Witoszeck (editori), 1999, The postmodern challenge: perspectives East and West, Rodopi, Amsterdam – Atlanta
[1] În marxism rolul bazei este determinant în sistemul social, dar există o independență realtivă și un rol activ al suprastructurii
[2] Sistemismul este denumirea unei concepții promovate de Bunge, care se bucură deja de o anumită notorietate; păstrez totuși denumirea aleas` pentru teoria pe care vreau s` o schițez, deoarece cred că se apropie destul de mult de cea a lui Bunge, deși într-un fel pe care Bunge nu l-a menționat explict, după câte știu. Trebuie să recunosc și faptul că multe din ideile care mi-au venit parcurgând textele postmoderniste sau cele referitoare la postmodernism cred că nu mi-ar fi venit în absența cunoașterii concepției lui Bunge.
[3] De exemplu după cum este prezentat în Brown (1988)
[4] Abordarea ecologică a percepției este promovată de Gibson, după cum se menționează în articolul prezent la pagina web http://www.piaget.org/GE/1997/GE-25-3.html#2 (Defending experience: a philosophy for the post-modern world, The Genetic Epistemologist, vol. 25., no. 3, 1997)
[5] Abordări pur economice ale producției cunoașterii , dar și evolu\ionist economice, există, însă nu le-am utilizat direct aici (ex. Loasby, 2000, Angner, 2002)
[6] Și cu atât mai puțin un postmodernist tuns în călugărie ca ieromonahul Savatie Baștavoi, exemplar pentru tendințele de autosubminare ale postmodernismului românesc (a se vedea “Ortodoxia pentru postmoderniști, Ed. Cathisma, altminteri precară în multe dintre eseurile ei).
