Citat: Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoțite de întristare îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, își întipăresc din nou vechea întinăciune (Marcu Ascetul).
Comentariu: lipsa de control asupra propriei memorii obligă la smerenie. Idealul de a deveni un om nou se lovește de imposibilitatea depășirii firescului identității în timp (endurante) cu propriul eu. Demersul de schimbare rămâne rațional doar prin raportare la sinele profund, dezgolit de determinări lumești, deși accesibil doar din lume. Puterea de a te raporta la acest sine este dar de la Dumnezeu. Alegerea de a trăi sau nu la limita lumii fiind cu eul în lume este alegerea proprie, făcută posibilă de această putere. Amintirile păcatelor se înșiră moarte pe caldarâmul drumului bine ales doar prin harul primit la al doilea botez. Această stare de fapt dă nădejde, iar prezența terapeutică a lor teamă. Teama este depășită doar prin dragoste reciprocă. De aici liniștea, o liniște posibilă doar prin traversarea permanentă a propriei ființe de un flux de putere care este a Altcuiva. Liniștea unei cascade care se ascultă pe ea însăși știind că nu este întreg râul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu