Sfântului Marcu Ascetul

Pasărea cântă, se însetă de liniște,
Bău liniște și tăcu.
N-avea prea mare lume
În afară de gingășia propriului gând,
Nu crease nimic altceva
Decât linia propriului zbor.
Dar zborul acesta, formele și carnea lor vidă
Pulsau, se întâmpla ceva în tăcerea
Lor puternică, în aruncarea tăcută
A propriului sine tot înainte, spre tine.
În urmă nu e nimic. Niciodată nimic,
Dar înainte ce este de pot zbura?
Și totuși aceste forme rămase, acest zer
Al zborului, acest gând, aceste amintiri
Tăiate în spațiului sufletului
Ele sunt cele pe care se putea așeza
Spre odihnă, ele sunt cuibul
În care oul tăcerii se încălzea, lumea,
După ce, însetată de liniște
Pasărea nu mai cânta.

__________________________

Comentariu: din cuibul de fapte și cunoștințe care încălzește oul tăcerii te poate aduce la tăcere adevărată harul. Doar el te poate împinge înainte spre Cel care ți-l dă. Nu te îndrăgosti de cuibul faptelor, ci roagă-te să fi dăruit. Abia atunci vei vedea lumea așa cum este ea, în felul ei de ființă secundă, și nu va mai fi cuib pentru tine, ci tu vei cuib pentru ea. Căldura pe care o simți încă este coada ispitei. Căldura adevărată, focul, nu încălzește.

Citat: cunoștința simplă sau chiar și o experiență întâmplătoare a lucrurilor spuse mai înainte o au și cei mai tineri, și mai târzii la învățătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioși și mult încercați dintre bătrâni, care, pierzând-o adeseori din neatenție, au căutat-o iarăși cu osteneli de bună voie și au aflat-o. Să nu încetăm să facem și noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia (Marcu Ascetul).