Citirea lumii

Ce este o fereastră? Depinde.

Am învățat să tăiem sensul în denotație și conotație, dar despărțirea lor este artificială. Și asta n-ar fi nimic. Este o despărțire care face rău. Un abuz de putere dublu: prin impunerea distincției principiale obiectiv - subiectiv și prin punerea acestei limite undeva anume în spațiul inefabil al lumii persoanei cititoare.

O dată cu apariția dicționarelor oamenii se împart în trei categorii: cei care nu știu de dicționar, cei care învață și se mândresc să îl știe, și cei care l-au depășit, redevenind într-un anumit sens ca primii. Dicționarul prezintă mai ales denotația, conotația mai e doar prin cele enciclopedice, dar întotdeauna mai la coadă și niciodată nu sunt menționate toate sensurile conotative ale tuturor cuvintelor. Ar fi și imposibil să fie într-un dicționar. Conotațiile fac de rușine oamenii de știință ai limbii. Nu le pot stăpâni. Iar ce nu poți stăpâni lași de o parte (te faci că i-ai întors tu spatele, când de fapt este exact invers).

 

Dicționarul intră cu toporul în viața oamenilor. Dar ne place. Ce bine ne simțim când punem la punct pe cineva cu adevăratul, corectul sens al cuvintelor. Însă miza nu sunt cuvintele, ci lucrurile la care ele se referă. Limitele lor. Cu dicționarul ele se termină aici sau acolo, și numai aici sau acolo. Iar adevărata, singura miză cu adevărat importantă, sunt faptele.

 

Nu poți crede în Dumnezeu dacă te afli în capcana dicționarului. Iluminarea maselor se face cu dicționarul, cu enciclopedia. Dar să avem grijă să nu direcționăm lumina în ochii celor pe care îi luminăm. Televizorul exact asta face. Nici să privim doar umbre pe pereți nu e, desigur, mare scofală. Aici Platon ne poate ajuta cum și ce să facem, dacă tot am intrat în acest joc. Dacă rămânem la dicționar vom putea justifica să facem orice.

 

Puterea cuvântului e dumnezeiască. Puterea cuvântului despre cuvânt, a dicționarului, este diavolească. Diavolul acesta se combate fie prin cuvânt, de către oamenii firești (cei care vorbesc fără să se autoobserve că vorbesc), fie prin cuvântul despre cuvânt despre cuvânt, de către cei care au căzut în capcana dicționarului și se pot smulge din ea vorbind despre limitele felului în care analizăm limbajul. Cine a pierdut trenul cuvântului din vina lui sau a altora, adică din vina lui, nu-l mai poate prinde decât pe cel al filosofiei.

Există așadar două categorii de apărători împotriva invaziei exactității procustiene de la A la Z care filtrează ce poate ajunge din sensul lumii la cititorul ei.

 

Primii apărători, vorbitori pragmatici, concreți, magmatici, nereflexivi, se apără doar pe ei și pe cei ca ei. Ceilalți apărători, vorbitori abstracți, gazoși, sulfuros evanescenți, îi apără cumva și pe cei prinși de ghearele alfabetice ale dicționarului, pentru că în mintea acestor victime iubitoare de erudiție epatantă abstracții sunt mai credibili, drept pentru care tind să îi asculte cu gura căscată, sau măcar le permit să îi pună pe gânduri, în timp ce primii apărători sunt considerați needucați (nu că n-ar fi). Pentru comoditate, ceilalți apărători pot fi considerați nebuni.

 

Ce este omul? Depinde.