Veselie cu motan

Du-te, mă, la mâțele tale !

Părintele Efremie (gr. veselie) are ascultarea de la Dumnezeu să binecuvânteze pe cei care din când în când ajung la poarta mănăstirii la slujba de noapte. Chelarului acesta dacă vrei să îi săruți mâna se lasă aproape în metanie, mai jos decât dintr-o neașteptată spontaneitate ai fi dispus din prima să te lași tu. Rezultă o strângere de mână de un fel aparte. Cum ai da noroc cu un sfânt.

Dar nu peste tot e așa, ci doar la mănăstirile mai izolate. La cele cu mare flux de credincioși, de la răspântii, încă și prima poartă e bine închisă, așa cum e rânduiala obișnuită de noapte.

Anii trecuți în noaptea de anul nou bisericile mănăstirești musteau de credincioși.

Prin locuri mai tainice slujba se transforma într-o nevoință de șapte ore. Plecai pe șapte cărări, dar nu din motivele conotate de această expresie. Ce caut eu aici, se întrebau sub impactul scandalurilor media câte unii ajunși acolo contingent. Cum să mai ajung eu acolo, se întreabă aceiași anul acesta, mergând din poartă mănăstirească în poartă.

Dar ce cauți este întotdeauna aproape, nu departe. Trebuie doar să ocolim mult pentru a ajunge aproape.

La biserica unde sunt moaștele Sf. Emilian oamenii sunt veseli. Cândva credeam că prea veseli. Nu înțelesesem nimic. Ei sunt veseli pur și simplu. Au și de ce. Aici e o familie mare de țărani dezrădăcinați. Orășanul postcomunist renaște pas cu pas. Drum cu bătaie lungă. Fluxul îndepărtat de la speranțele excesive în molifte neprecedate de post și spovedanie e direcționat spre parohiile de cartier. Impact mai larg, abordare mai soft. Șampanie sau nu la final, după specificul credincioșilor. Grass-root approach. Diviziunea muncii. Exorcizările nu sunt business as usual, și nici nu trebuie să fie. Diavolul atâta așteaptă.

Căutătorul de experiențe elitiste se întoarce acolo unde îi e locul. Slalomul printre petardele așezate pe drum reverberează amintiri cazone. Prin noaptea de bubuitori drumul înapoi spre cartierul muncitoresc e însemnat de experiența liniștii. Aceeași liniște pe care o găsești lângă un om care ți-a fost în apropiere zeci de ani, dar pe care abia acum l-ai văzut. La nici un kilometru distanță de tine.

Cât ocol. Cu rost. Către o strângere de mână. Către un sărut al dragostei adevărate. Al sacrificiului.

Părintele Veselie vine de la cimitir. E ger. La picioare ni se înfășoară febril un motan portocaliu tărcat. E luat și înfășurat în pânza neagră la piept, apoi ținut de cele patru picioare pe umăr ca un miel.

Da, frumoasă mănăstirea, însă ascultarea e grea. O sută de hectare. Aici vine multă lume, dar puțini rămân. Eu când mă enervez merg uite-așa pe dreapta și pe stânga. Arată ogoarele și pădurile.

Sofian Boghiu, Andrei Făgețeanu, Lacul Morii, Crăsani. Ce-o mai fi pe-acolo?

Un frate cu lanterna aprinsă prin fața bisericii furnizează informații obiective. Te Deumul e dimineață, slujbă de noapte nu se ține.

Să avem un an mai bun ! Noi să fim mai buni, atunci și anul ne va fi mai bun !

Motanul toarce viril în haina de lumină a veseliei. E fericit, scap o prostie. Privirea răspunde: nu. Fericirea nu e pentru motani. Da, se simte bine.

Fericirea e pentru oameni.