Liturghie la Plătărești

Argint? Aramă? Aur? Nu.

E alt metal, din dragostea
Cu care Duhul
Vine peste daruri.

Piatra e veche, oamenii sunt noi,
Un fiu cu mama lui îngenunchiați.

Gândurile lor pe vârf de munte
În liniște ascultă zborul.

Aici suntem, dar şi acolo,

Liberi şi supuși,
Tăcând de fericire că iubirea
Nu este singură pe lume.

În curtea fostei case de nebuni
Biserica e-ntoarsă din robie,
Chiliile cu gratii au şi flori,
Iar drept în mijloc inima e vie.

Un fâlfâit metalic de trei ori
Şi El este aici cu noi.

Primim Cuvântul fără un cuvânt
Şi luăm fiinţa noastră înapoi

Din viața părintelui Justin Pârvu

"Pentru Sfinția Sa, ca de altfel pentru mulți alți intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferințele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curățire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată școală a muceniciei și academie a sfințeniei, care „au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți...”.

Asemenea multor altor deținuți politici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au torționat, mărturisea: „În pușcărie am cunoscut umilința, smerenia adevărată și dezinteresul trupesc pe care îl dobândești doar atunci când știi că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta, îți vedeai viața sfârșită și momentul morții. Când se auzeau bătăi la ușile de la etaj, știai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menține mereu o atmosferă... suportabilă, dar zilnic treceam prin fața camerei odioase - morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele și a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliță specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau și-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de țărână. Asta se petrecea la Gherla. Așa era și Aiudul, bineînțeles”.

Mulțimea anilor petrecuți în acest regim inuman, la Aiud, tânărul monah, întărit în mărturisirea credinței și în răbdare, îi socotea după crenguța unei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în celulă, era groasă ca o nuielușă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. Tot aici, „în muzica zăvoarelor și a lanțurilor”, în aceste adevărate „fabrici de martiri”, a deprins adevărata rugăciune, născută din jertă și suferință, din iubire și dăruire de sine; dragostea și mila față de aproapele, rezistența în fața chinurilor și nădejdea în libertatea morală.

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deținuții prin credință și cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în fața suferinței și a umilinței. „Atât Nichifor Crainic, cât și Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioșia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus” sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece - doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”"

 

 

 

___

Sursa textului: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/parintele-arhimandrit-justin-parvu-erou-al-demnitatii-nationale-aparator-al
Foto: Emilia Cojoc procesată V.I.

Despre nerușinare și drumul către ea

Nerușinarea poate fi asociată multor tipuri de fapte imorale. Unele dintre acestea sunt descrise mai pe larg în lucrările de morală, altele mai puțin, după cum au preocupat oamenii. Furtul, lăcomia, păcatele sexuale, plagiatul, trădarea, pot fi făcute fără sau cu nerușinare. În acest text ilustrez trecerea graduală spre nerușinare folosind termeni aplicați de obicei imoralității sexuale, iar apoi interpretez prin analogie situația plagiatului.

Sunt trei termeni din greaca veche care permit caracterizarea degradării sexualității omului spre nerușinare, și anume Porneia, Akatharsia, Aselgeia (compilat după [1]).

1 Porneia: este imoralitatea sexuală la modul generic. Etimologic se pare că este legată de verbul pernumi, care înseamnă a vinde. El sau ea sunt un simplu instrument prin care sunt satisfăcute nevoile de senzualitate. În Grecia antică era la ordinea zilei. Demostene: "Noi ținem amante de plăcere, concubine pentru necesitățile zilnice ale corpului, dar avem soții pentru a naște copii legitimi și pentru a avea un custode demn de încredere pentru căminele noastre" (Contra lui Naera, citat, Athenaios, Banchetul Sofiștilor 573B). Pentru lumea greco-romană imoralitatea benignă, pentru plăcere, în domeniul sexual nu era imoralitate, era o practică și un obicei încetățenit.

2 Akatharsia: dorințe triviale, motivații josnice, indecență. La origine însemna murdărie fizică, materială, de ex. impuritățile din jurul unei răni (Hippocrates fract. 31). Apoi termenul este folosit pentru a descrie desfrânarea unei femei ușoare, ori pentru a descrie necurăția morală care distruge o națiune. Demostene îl folosește referindu-se la josnicia intolerabilă a unui om care în mod ostentativ și-a încalcat jurământul pentru a jigni un prieten, și care mai pretinde că îi este prieten. Akatharsia este viciu moral care te dezgustă la vederea lui. Cuprinde trei idei:

- Calitatea a ceea ce este întinat și murdar. Există un fel de gândire care poate reduce cea mai frumoasă acțiune la o motivare josnică și poate să pângărească lucrurile cele mai pure.

- În această impuritate există o calitate respingătoare. Există un gen de persoane care se cred uneori deștepte, când, de fapt, ele stârnesc în mintea ascultătorilor și a celor cu care intră în contact, pur și simplu, un cutremur de dezgust.

- În acest cuvânt rămâne ideea a ceea ce separă pe om de Dumnezeu. Păcătosul care se laudă cu impuritatea lui a ridicat o barieră între el și Dumnezeu.

3 Aselgeia: lascivitate, destrăbălare, indecență, cuvânt rău, înverșunare (nota mea: de ex. cineva te întreabă, cu un zâmbet sincer și ironic pe  buze: "Sunt un desfrânat, nu ?", ori "Sunt o desfrânată, nu ?". Aici este mai mult decât akatharsia). Porneia indică fapta imorală într-o anumită sferă a vieții, akatharsia înseamnă pângărirea întregii personalități, aselgeia indică o dragoste de fapte imorale atât de necugetată și de insolentă încât omul a încetat a se mai preocupa ce crede Dumnezeu sau oamenii despre acțiunile sale. În aselgeia fapta imorală atrage după sine pierderea rușinii.

Platon folosește termenul aselgeia cu privire la atitudinea de totală nerușinare a ticăloșiei (Republica, 424E). Demostene îl folosește cu privire la brutalitatea unui om rău. Grecii au definit-o ca violență îndrăzneață și insultătoare. Cuprinde trei caracteristici:

- denotă o acțiune destrăbălată și indisciplinată, a unui om care este la cheremul pasiunilor lui.

- nu are respect nici față de persoane, nici față de drepturile altuia. Orice considerație pentru sentimentele altora a încetat să mai existe.

- denotă o completă indiferență față de opinia publică și față de decența publică. Un om poate foarte bine să înceapă să facă un lucru rău în secret. El poate să iubească lucrul acela și chiar să fie stăpânit de el, dar totuși îi este rușine de el. Dar poate să ajungă într-o fază în care îl face ostentativ.

Aselgeia denotă un act al unui caracter care a pierdut tocmai ceea ce trebuie să constituie cea mai importantă apărare a sa - respectul de sine și sentimentul de rușine (aici se încheie textul compilat din sursa [1]).

Copiatul și plagiatul pe furiș, cu teamă, este stadiul de porneia. Copiatul și plagiatul pe față, cu sânge rece, dar știind că nu e în regulă ce faci chiar dacă îți raționalizezi decizia de a frauda invocând diverse motive (de ex. că toți fac la fel și nu merită să faci efortul să înveți sau să scri tu însuți), este stadiul de akatharsia. Bravarea cu copiatul și plagiatul, mândrirea că ai făcut asta, discutarea în public despre ce ai făcut ca despre ceva care nu are nimic rău în el, contestarea publică victorioasă, ironizarea celor care te critică, calificarea lor drept fraieri, este stadiul de aselgeia.

La aselgeia te poate împinge și grupul din care faci parte, împotriva tendințelor tale caracteriale. Un profesor prins cu plagiatul confirmat și de o personalitate a comunității academice din care face parte spune că el va pleca din facultate, dar toți ceilalți profesori plagiatori neprinși îl susțin și împing să rămână, să spună că albul e negru, să le redefinească. El va fi împins spre insolență nu de caracterul lui, ci de frica de cei din jur și de frica de a pierde resurse materiale, status social.

Alt exemplu, mai relevant public. Reacția inițială a lui Ponta la acuzațiile de plagiat a fost rușinoasă, a spus că poate renunța la titlu. Dar a devenit aselgos pentru că a fost împins la asta. Ziariștii au avut editoriale în care l-au criticat că poate renunța cu atâta ușurință. Partidele din coaliție au făcut presiuni. Cei care manipulează o persoană să facă rău o încurajează să fie aselgos, să fie mândră de ceea ce face, să își asume răul cu toată ființa lor, să se considere justificat sau justificată în ceea ce face. Românii au încurajat insolența lui Ponta votându-l pentru a se răzbuna pe suferințele datorate altor persoane și pentru a avea în frunte un om care să le facă suportabilă propria lor nerușinare cu privire la alte fapte imorale generalizate, de ex. mica corupție.

Esențial pentru o viață suportabilă într-o comunitate sau societate este ca nu toți oamenii care o compun să devină aselgos, chiar dacă manifestă akatharsie în masă.

___

[1] Barclay W., 1992, Analiza semantică a unor termeni din  Noul Testament, Wheaton, Illinois, USA

( acest articol pe contributors cu diverse comentarii aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-neru%C8%99inare-%C8%99i-drumul-catre-ea/ )

Urăsc trădarea, dar iubesc pe trădători

Unul dintre lucrurile cele mai importante într-o lume structurată de forță, cumpărare, intimidare și vicii este să fim capabili să ne ajutăm prietenii care trădează.

O împrejurare sau alta a vieții poate conduce pe cineva apropiat să te vândă, să trebuiască să facă pactul cu diavolul, din frică sau din vreo patimă, sau din mândrie.

A trăda pe cineva decurge în felul următor: mai întâi îți faci o reprezentare negativă despre o faptă a sa, ori chiar există o greșeală. Ți s-a lezat un interes, sau a existat o ofensă. Apoi generalizezi această imagine, pentru a contrabalansa tot ce a fost sau este bun, ca într-un foc de paie aprins pe un lemn tare, prietenia, greu de aprins la rândul lui. Apoi faci pasul într-un moment slăbiciune, orbit de  focul poftei, fricii sau de orgoliu, sau de interese materiale, așa cum alcoolicul întinde mână după pahar cu greu, dar mai ușor în stare de epuizare și stress, știind că nu e bine, căzând apoi cu totul, precum Irod când a tăiat capul lui Ioan Botezătorul.

Sau poate fi altfel, să începi ca om care face răul: să fii cineva realmente străin sau străină în momentul în care ai misiunea să perturbi, sa provoci, să tragi de limbă, ori având o părere proastă despre persoana țintă, dar făcând asta să îți dea seama că nu o merită, că este o nedreptate ce faci, și să-i devii prietenă sau prieten în profunzimea sufletului său. Dar fără a putea ieși din jocul inițial.

Din neputința malignă a trăirii adevărului poți ajunge în cazul nefericirii maxime, când trădezi mai mulți oameni și ești cumva prieten cu mai mulți. Sun Tzu le-ar spune agenți dubli, dar există și o dublare a vieților nemilitară.

Se întâmplă atunci să stați cu toții față în față, fiecare știind despre celălalt adevărul, dar fără a o putea spune nimeni explicit. Se întâmplă atunci să existe un sentiment de prietenie ciudată și între oamenii trădați cu toții.

Există aici o naturalețe și sinceritate implicite care arată că prietenia poate exista și în cele mai neprimitoare condiții. Se întâmplă să vezi o lacrimă în colțul ochiului celuilalt în fața entuziasmelor bine intenționate, deși de la bun început cunoscute ca eșuând, sau o simplă privire lăsată în jos sau îndreptată în altă parte, sau pur și simplu pierdută dintr-o dată, deși fiecare merge, cu dragoste, mai departe. Pentru că dragostea și curajul au dreptul să existe.

Cu atât mai mult ele sunt importante când există o amenințare. Orice scăpărare de chibrit dă o lumină orbitoare în întunericul compromisurilor  la care viața te obligă.

Tu ști de ce te întreb sau fac ce fac, iar eu știu de ce tu spui ce spui sau reacționezi anume, și știm amândoi că mai mult de atât nu se poate acum.

Eu știu că tu vei veni din nou. Și cu ce pretext vei veni. Și te aștept cu drag. La fel cum vei veni și tu.

Nesinceritatea nesincerității poate da un adevăr omenesc. O strângere de mână. Reală sau mentală - o prietenie fără a mai putea exista vreo întâlnire. În viața asta.

Oamenii care trădează trebuie să știe că pot fi iubiți și iertați, chiar dacă rămân mai departe nefrecventați. E singura modalitate de opri escaladarea dușmăniei, succesul răului. Sau de a sfârși ca Iuda.

Urăsc trădarea, dar iubesc pe trădători.

Despre cei care nu au nimic de demonstrat, sau cine va schimba fața României

Auzim adesea din partea adepților liniștii noastre sociale un îndemn spre liniștire, o povață către relaxare, adresate celor care își dedică viața unui ideal, de orice altă natură decât cel comunist sau socialist. Un îndemn de a te, pur și simplu, rata. Adresat celor care își dedică viața în sensul că muncesc din greu pentru a atinge ce și-au propus, sau că se nevoiesc din greu dacă e vorba de ceva spiritual. Ce aveți, fraților, de demonstrat? Opriți-vă ! În politică, afaceri, educație, știință, biserică, oriunde altundeva, întrebarea se repetă la nesfârșit, denotând o neînțelegere crasă.

Se presupune că Einstein a avut ceva de demonstrat pentru că a creat ce a creat, că țăranul care face și vinde brânză bună la fel, vrea să demonstreze ceva, că femeia de serviciu care curăță lună pardoseala prin instituții publice pe doar 600 de lei lunar, iarăși, are o problemă, sau că cel mai onest prim ministru al României (ghiciți personajul) n-a guvernat bine doar pentru așa a vrut și a putut el, fără alt motiv, ci pentru că, e limpede, avea ceva de demonstrat.

Se presupune că mărul face mere, părul pere și indivizii din fiecare specie ceea ce au de făcut dintr-o rațiune aparte, nemărturisită: să ne arate ce sunt ei capabili să facă.

Până la urmă este o problemă de identitate personală și de capacitate de acceptare a identității celuilalt, așa cum este ea. De acceptare a diferenței. Stânga nu este capabilă să accepte diferența, darul superior al celuilalt, munca mai multă a celuilalt pentru a face față talanților primiți, performanța mai mare, intrinsecă a celuilalt. Stânga este incapabilă să accepte inferioritatea mea și superioritatea altuia. Că eu nu sunt la fel ca celălalt. Că eu sunt un mic titirez răsucit pe o masă între două beri, iar altul o tornadă la scară istorică, sau măcar municipală. Oricum ar fi, mai mare decât mine. Stânga este incapabilă de respect, de admirație sinceră. Apanajul stângii este resentimentul orgoliului lezat de simpla existență a celor mai buni decât mine. Oricât de mult ar munci și ar suferi cei care sunt mai buni decât mine.

Ce aveți de demonstrat? Adică: de ce ne oferiți un reper inconfortabil ? La pușcărie cu voi ! La canal cu voi ! Lături mediatice peste voi ! În anii 50 la fel ca și acum, doar cu alte mijloace.

Dar să coborâm din retorici generale în exemple concrete. Eu nu cred că Monica Macovei a avut ceva de domonstrat pentru că este cea mai respectabilă femeie din politica românească. Nici Emil Boc pentru că a fost cel mai onest prim-ministru din istoria României. Nici patronul de la Angst pentru că este cel mai bun mezelar. Nici Funeriu pentru că a fost cel mai bun ministru al educației. Nici Țiriac pentru că este cel mai performant om de afaceri. Nici Mircea Dumitru pentru că este cel mai curajos rector. Nici Hagi pentru că dădea cele mai bune pase. Nici MRU pentru că este cel mai deschis politician către societatea civilă. Nici Nicolae Tănase pentru că este cel mai serios preot de sat. Nici Mona Muscă pentru că este cea mai de bun simț fostă informatoare, lichidată pentru că devenise nemanipulabilă și potențial președinte. Nici președintele Academiei Române pentru că este un geniu al chimiei. Pur și simplu așa sunt ei.

Ca acești oameni sunt mulți alții pe care nu i-am numit, deși îi cunosc din faptele și din vorbele lor, și mulți alții pe care nu îi pot numi pentru că nu îi cunosc. Dar știu că există. Ei sunt oamenii care vor schimba fața României.

Ce le este comun din punct de vedere politic sunt, după părerea mea, următoarele principii mărturisite sau nemărturisite:

1) libertatea exercitată cu discernământ, fără de care nu există respectul de sine, de ceilalți, creativitatea și producția eficientă de bunuri și servicii;

2) moralitatea întemeiată pe decizia personală de a face bine, nu pe argumente egalitariste sau de justiție socială (asumare voluntară, nu conformism raționalist);

3) adaptarea politicilor publice la tradițiile culturale și spirituale private și comunitare ale cetățenilor, adecvare a regulilor formale la cele informale;

4) statutul de servitor public ("public servant") al persoanei care lucrează în instituțiile statului sau la conducerea unei firme, pentru ca în spațiul public trebuie să se strecoare cât mai puține persoane dornice de putere pentru sine și cât mai multe dornice de putere pentru alții. Capacitatea de a înțelege că orice organizație are și o responsabilitatea socială.

5) meritocrație în orice instituție a statului și organizație, pentru că recunoașterea meritului este singura cale de motivare acceptabilă într-o instituție publică seculară. O femeie de serviciu care își face bine treaba merită mai mult respect și recunoaștere a valorii decât un prim-ministru care și-o face prost.

6) rolul instrumental al statului în raport cu cetățeanul actual, nu cu omul în genere, pentru că statul nu poate exista fără persoane, în timp ce persoanele pot trăi și fără stat. Rolul instrumental al statului în raport cu un număr rezonabil de descendenți posibili ai cetățenilor actuali (nu cu generațiile viitoare pe termen nedefinit), pentru că este o infatuare să credem că putem planifica funcționarea societăților pe termen nedefinit și un cinism să sacrificăm pe cei de azi pentru cei de mâine.

7) limitarea statului la gestionarea acelor probleme care nu pot fi gestionate decât prin politici publice, dar cu realism, nu utopic, pentru că nu e rezonabil să experimentăm cu viețile oamenilor nici măcar de dragul libertății

Într-o democrație liderii stângii nu vor fi nimic prin ei înșiși, ci doar prin ceilalți, votanții lor resentimentari, pentru că au ceva de demonstrat: altora, votanților. Ei sunt niște pseudo-lideri, în sensul că nu vor fi niciodată modele pentru alții. Nu vor fi modele pentru că nu suportă să își asume responsabilitatea pentru faptele lor. Nici măcar pentru plagiaturi. Nu suportă să arate: iată, eu cred că trebuie să mergem pe acest drum. N-a mai mers nimeni, dar veniți după mine. Să spună: dacă tot furăm cu toții, hai fraților să legalizăm hoția ! Lideri într-o democrație pot fi doar cei care nu au nimic de demonstrat. Stânga poate da lideri doar într-o dictatură.

Mai devreme sau mai târziu în orice societate deschisă comportamentele celor care nu au nimic de demonstrat vor fi comportamente de succes, adică imitate în masă, pe măsura puterilor fiecăruia. În România pe măsură ce naivitățile de început vor fi depășite, iar realizările lor personale vor fi tot mai evidente.

Atunci întrebarea ce ai de demonstrat va deveni ridicolă, iar în locul întrebării se va instala un simplu și sănătos respect.

(acest articol este și pe Contributors, cu diverse comentarii, aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-cei-care-nu-au-nimic-de-demonstrat-sau-cine-va-schimba-fa%C8%9Ba-romaniei/ )