Despre mediocritate, democrație și libertate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/note-de-lectura-despre-mediocritate-și-democrație/ )

La un concurs de poezie din ‘97 de la Bacău domnul George Bălăiță s-a exprimat că poeziile citite de dânsul (ale competitorilor) nu depășesc media din ziua de azi. La întrebarea mea răutăcioasă ce înțelege prin media din ziua de azi în ce privește poezia a trebuit să recunoască faptul că a folosit o figură de stil. E posibil ca propoziția “Opera de artă cutare este mediocră” să nu fie mai mult decât o figură de stil (adică fără o valoare cognitivă obiectivă).

Nu discut, totuși, deși poate că ar merita, despre măsura în care noțiunea de mediocritate se poate susține în absența unor criterii cantitative de evaluare a produselor umane în discuție (« la médiocrité dépend fondamentalement de la notion, problématique d’ailleurs, de « milieu », et renvoie à l’état moyen » (Marin L. 2013, Word and Text, 3(1) : 41-52, text aici). Mai interesant mi se pare că autoarea menționată aplică noțiunea de mediocritate doar unor produse umane, nu oamenilor « Médiocre renvoie à ce qui se situe en dessous de la moyenne, qui  n’a pas d’importance, qui est ordinaire, faible, qui manque d’élévation »  (op.cit).

Aplicarea noțiunii de mediocritate oamenilor este o eroare categorială în măsura în care lucrăm cu un concept de om compatibil cu cel de persoană în sens creștin. Dacă lucrăm cu un concept de om de tip substanță cu proprietăți (stilul antic și medieval, omul e animal rațional) sau  „bundle of properties” (proprietăți și relații între ele, stilul științei actuale matematizate, omul e sistem de organe cu relații între ele și proprietate emergentă gândirea datorită funcționării creierului), poate că putem vorbi despre mediocritate a oamenilor din perspectiva diferitelor proprietăți luate în considerare, sau a unor indicatori globali de funcționare, în măsura în care stadiul de cunoaștere la care s-a ajuns permite formularea lor.

Mi-e teamă însă că acest mod de abordare are un soi de scientism subiacent nemărturisit, antic sau contemporan, respectiv presupoziția de reducere a omului la modelul prin care îl caracterizăm.

Ambele propoziții „Eu nu sunt mediocru” și „Eu sunt mediocru” sunt „metaphisically ill formed” dacă acceptăm că omul este o persoană cu valoare intrinsecă (pe lângă că are corp, trup, suflet, caracter, sau cum dorim să conceptualizăm ce are omul caracterizabil în termeni de proprietăți observabile obiectiv sau introspectiv).

Afirmațiile corect formulate într-un mod de a gândi ceea ce există care dă valoare intrinsecă omului sunt mai degrabă: Prestația managerială a mea este mediocră, iar a lui cutare nu e mediocră, prestația academică a mea este mediocră, iar a domnului de la universitatea cutare nu este mediocră. Sau mă rog, invers, dacă aleg convenabil centrele de cercetare și universitățile din populația statistică a cărei medie o calculez pe baza unor indicatori (să zicem că le elimin pe cele din Europa occidentală și din afara Bucureștiului, și le păstrez eventual doar pe cele din sectorul 5).

Limba permite să spunem și că eu sunt mediocru, dar într-un mod de a gândi existența umană creștin asta nu este decât o figură de stil.

Dar modul creștin de a înțelege omul este pentru cineva care nu crede doar un model, un oarecare model, fără nici o situare privilegiată în raport cu celelalte.

Mi se pare că este preferabil să ne limităm la evaluarea produselor oamenilor (de ex. a celor culturale) și a faptele lor (de ex. a actelor manageriale la ICR sau în guvern sau într-o facultate). Dar asta e doar o preferință personală, întemeiată pe un model care spune despre sine însuși că are originea dincolo de persoanele umane. În baza lui nu există mediocri și elite. Să credem asta ar fi, conform acestui model, un mod de a ne autoflata (dacă mă cred în elită) sau de a ne exprima complexele de inferioritate (dacă mă cred între mediocri).

Și totuși este atât de evident că există mediocri și elite. Așa cum este clar că există țoape academice și mârlani universitari (articol recent aici).

După lectura altui articol despre mediocritate, al d-nei West (aici), înclin să cred că generalizarea aplicării substantivului mediocru la oameni este asociată schimbării felului cum este înțeles omul de către majoritatea oamenilor dintr-o societate, la finele secolului XIX și începutul lui XX. Asta ar fi cam epoca expansiunii gândirii pozitive, cea a anunțării morții lui Dumnezeu, însă existența legăturii cauzale rămâne de dovedit, dincolo de simpla corelație temporală.

E posibil ca distincția pe care o menționează doamna West între ontologic (om mediocru pentru că are trăsături mediocre) și funcțional (om mediocru pentru că acționează mediocru) în ce privește modul de a concepe ce este mediocritatea omului să aibă în subiacent un model diferit de om – endurant (care poate fi observat ca entitate la un moment precis de timp) în cazul mediocrității ontologice, față de perdurant (observabil doar ca parte la un moment precis de timp, cu identitate caracterizabilă doar pe o perioadă lungă de timp, asociată unor „procese”) în cazul mediocrității funcționale. Asta ar putea corespunde trecerii de la scientismul de stil aristotelic la cel de stil contemporan.

După cum se poate observa, în funcție de presupozițiile de existență subiacente cu care lucrăm gândirea obiectivă a mediocrității este posibilă sau nu. Majoritatea oamenilor operează cu presupoziții de existență regionale, diferite pentru diferite zone ale vieții, fără să caute o unificare a lor și uneori fără să le formuleze explicit. Relațiile dintre aceste presupoziții fundamentale le investighează filosofii, eventual încercând să identifice care sunt mai adecvate din punctul de vedere al modului cum dau seamă despre „lume” în genere. Însă limbajul și lumea așa cum o înțelegem și cum o abordăm politic se constituie din relațiile oamenilor care folosesc în mod necritic toate felurile de presupoziții. Nu pentru că n-ar putea să le analizeze critic dacă s-ar instrui, ci pentru că nu asta îi interesează, ci vor să acționeze, să obțină resurse și servicii, să schimbe lumea, nu să formuleze modele despre ea. Nu este lipsit de sens într-o astfel de ambianță realistă să spunem că pentru unii mediocri există, iar pentru alții nu. E un fel de a prezice modul oamenilor de acționa, pentru că acțiunile depind de felul cum decupăm lumea în clase.

Poate avea succes într-o democrație o ideologie care se bazează pe un model de om care permite numirea publică a mediocrităților și afirmarea faptului că unii aparțin elitei ? Dacă o astfel de ideologie e aplicată global societății e clar că nu, mediocri vor vota majoritar împotriva elitei. Interesant că nici modelul religios care respinge categorisirea oamenilor în elite și mediocri nu pare să funcționeze global într-o democrație, deoarece el se bazează instituțional pe o elită a preoților și ierarhilor cu principii de funcționare nedemocratice. Însă acest model funcționează organizațional, doar într-un subsistem al societății. Poate că și modelele care permit numirea elitelor ar putea funcționa eficient doar organizațional, sau pe grupuri de organizații aflate în interacție (în piețe economice, în organizații academice meritocratice), fără ca elitele organizaționale să aibă în mod real acest statut și la nivelul societății în ansamblu, un criteriile sunt diverse așa cum sistemele de valori ale oamenilor sunt diverse.

S-ar putea ca presupozițiile despre ceea ce există ale societății democratice ca ansamblu și chiar a statului ca sistem de instituții să nu poată fi decât heterogene (dl. Bălășoiu numea asta undeva diversitatea metafizică). Regulile generale ar tinde într-o astfel de societate să fie cât mai formale, să angajeze cât mai puțin către specificări precise despre ce trebuie să fie și să facă oamenii în situații concrete (ceea ce seamănă cu punctul de vedere al lui Hayek). O ipoteză: cu cât declarațiile publice ale oamenilor politici antrenează mai mult preferințele lor personale, cu atât mai mult ei tind să ducă societatea către ceva mai puțin democratic.

În orice caz, democrația este ceva destul de puțin confortabil pentru cineva care iese dintr-un sistem totalitar cu mentalitatea croită bine, educat în sistemul respectiv. Te obligă să accepți că nu există și nu poate exista coerență deplină, nici măcar cu privire la ce este omul. Dacă există o stabilitate socio-politică globală, ea este numai cea a unui tipar rezultat dintr-un proces cu dinamică mare în ansamblu, așa cum este un vârtej de apă, sau un rău de munte privit din avion. Și totuși, în această mare furtunoasă de opinii și cunoștințe fiecare grup poate să își dezvolte cât mai bine insula lui, așa cum crede el mai bine. Adesea nu însă și pe a altora, și niciodată pe a tuturor.

Absența mediocrității la oamenii organizați democratic este strâns corelată cu prezența libertății de decizie. Chiar și într-o societate policentrică libertatea de decizie nu poate exista decât în măsura în care inițiezi tu însuți un centru, o zonă de relativă stabilitate valorică. O inițiativă minimală direct relevantă social de inițiere a unui centru este un proiect personal la care aderă alți oameni. Libertatea de decizie ca inițiere de centre costă. Aceste costuri vin din competiția pentru resurse cu alte centre. Chiar și propria ta resursă umană este o astfel de resursă pentru care trebuie să lupți să ai un control cât mai mare atunci când nu ai un capital financiar suficient de mare ca să inițiezi o organizație a ta și trebuie să găsite zone delicate de echilibru printre centrele puternice deja existente. Avantajul mediocrității ca renunțare la libertatea de decizie este confortul, constând în atingerea rapidă a obiectivelor materiale prin supunere unui lider puternic, eventuala ascensiune profesional mai rapidă datorită susținerii din partea rețelelor informale de influență și sentimentul de stabilitate dacă proiectul sau organizația liderului este puternică. Avantajul libertății de decizie este autorealizarea, manifestarea creativității personale.

Chiar și democrația este doar o chestiune de preferință a oamenilor dintr-o societate. Dacă preferințele majorității sunt de supunere, nu de manifestare a creativității și deciziei personale, organizarea democratică nu poate subzista. Democrația are originea istorică la nivelul a ceea ce am putea numi elite intelectual-politice, dar sistemul generat duce la subminarea noțiunii generale de elită, favorizând elite adesea incompatibile valoric asociate centrelor de decizie și de relativă stabilitate. Însă când o democrație eșuează, ea recrează practic elita globală pe care o subminase conceptual, nu neapărat la aceeași calitate inițială. Elitele comportamental autoritariste sunt cele ale eșecului democrației. Ele subminează diversitatea, creativitatea și productivitatea de ansamblu a societății, favorizând mediocritatea ca supunere. Elitele care susțin prin fapte libertatea și creativitatea inclusiv în politică sunt cele ale succesului democrației. Ele susțin diversitatea, creativitatea și productivitatea de ansamblu a societății, favorizând manifestarea libertății și excelența personală.

Crucial pentru succesul adepților creativității este un ethos realist, prin aderarea la care oamenii își aleg scopuri pe măsura puterilor lor. Ethosul realist este un ingredient de bază al regiunilor istorice unde cultura româna populară a dus la realizarea unor lucruri de care ne mândrim (Maramureș, Bucovina). Dacă ar fi făcută o hartă a distribuției creativității și realismului oamenilor în România cred că distribuția ar fi bine corelată cu cea a demnității oamenilor și a valorii produselor culturale raportate la mărimea populației din regiunea respectivă.

Problemele practice datorate heterogenității presupozițiilor cu privire la ceea ce există apar în zone de interferență la diferite scări, la granițele sociale, în familiile și organizațiile cu oameni care gândesc foarte diferit, incompatibil la nivel fundamental, între regiuni istorice ale aceluiași stat cu tradiții și mentalități diferite, în zonele urbane cu oameni dezrădăcinați aduși din cele mai diverse părți al țării, iar geopolitic în statele cu influențe mixte. În aceste zone ale lumii argumentele se încing, ideologiile își arată și valoarea, și limitele, iar finalmente problema se tranșează la bun simț sau după legea junglei. De la caz la caz. Singurul criteriu devine cel pragmatic: acceptabilitatea rezultatului final.

Când cineva care se bazează pe bun simț se întâlnește cu cineva care se bazează pe legea junglei a te mai întreba ce este omul poate să pară ridicol. Pe termen scurt. Ori nu te mai întrebi, chiar dacă nu ști, și acționezi, ori ști deja foarte clar și acționezi.

Indiferent dacă România este în sfera de influență a occidentului sau a Rusiei și Chinei singura șansă a românilor la demnitate este ca statul lor să devină un centru de decizie respectat în sistemul politic internațional. Nu poate exista un stat respectabil fără cetățeni respectabili. Apartenența la NATO și Europa nu garantează cu nimic că fiecare dintre noi își va asuma libertatea și va ieși din mediocritatea supunerii. Putem la fel de bine doar să schimbăm un stăpân cu altul. Ne putem foarte bine vinde libertatea pe care democrația ne-o permite și crea fiecare o viață personală trăită consumist. Avantajul apartenenței la NATO și Europa este doar că avem posibilitatea să inițiem centre de decizie personală. Ceea ce este enorm. Avem posibilitatea să nu ne ratăm, dar nu și garanția că asta nu se va întâmpla.

Agresiunea Rusiei vizează anularea posibilității de a iniția centre de decizie personală în zonele țintă și securizarea avantajelor cleptocraților din sistemul politic autoritarist. Între Iliescu, Năstase, Voiculescu, Ponta și Putin este doar o diferență de mijloace avute la dispoziție, nu de valori. Scopul lor este perpetuarea pe termen nedefinit a unei elite autoritariste într-un sistem monocentric cu menținerea celorlalți oameni într-o stare de mediocritate, de executanți în proiectele personale ale lor. Succesul lor este ratarea noastră garantată.