Despre bucuria că se face dreptate

(pe contributors la http://www.contributors.ro/cultura/despre-bucuria-ca-se-face-dreptate-2/ )

Când Ceușescu a fost ucis o explozie de bucurie a cuprins țara, îmi aduc bine aminte. Eram bucuroși că s-a făcut dreptate, că a fost pedepsit pentru suferința pe care ne-o adusese, eram plini de speranță pentru ce va urma în absența lui. El întruchipau răul, iar răul dispăruse simbolic odată cu moartea lui. Azi tot mai multe persoane corupte sunt pedepsite pentru faptele lor și mulți dintre noi ne bucurăm și spunem că s-a făcut dreptate. Se vede asta ușor din comentariile la articolele care prezintă aceste vești. Oamenii vor să dispară răul la fel cum voiau în 1989.

Pe de altă parte, este un loc comun că nu este bine să te bucuri de răul altuia. Este bine sau este rău că ne-am bucurat în felul acesta? Este acesta o bucurie frumoasă sau o bucurie urâtă? Dacă este și una și alta unde se termină frumusețea și unde începe urâțenia?

Am pus aceste întrebări către doi prieteni și am primit două răspunsuri, pe care le redau mai jos.


Răspunsul primului prieten

“Îți mărturisesc ca și eu m-am bucurat când l-am vazut pe Cosma de la CJ Prahova încătușat.

Bucuria mea (chiar m-am bucurat mult!) are patru motive:

1. Faptul că statul de drept (ca temei al civilizatiei) funcționeaza, în ciuda adversităților.

În paranteză merită spus că civilizația este într-un sens scopul arhetipal al omenirii. În creștinism, Ierusalimul ceresc.

Statul de drept nu trebuie confundat cu dreptatea naturala. Este într-un fel exact opusul. Dreptatea naturală – în sensul de dreptate primitiva, dreptate telurica  – este cea a infernului, a Furiilor, a titanilor. Este întotdeauna tragică, toate tragediile grecești se bazează pe conflictul dintre această formă a dreptății telurice, anterioare cetății, și dreptatea apolinică, a regelui.

A te bucura de chinurile altuia – pe care acesta intr-un mod “drept”, legitimat de regulile “naturale” sau omenești, le suportă – ține de frustrare, de bucuria față de răul altuia și de fapt de răzbunare. Razbunarea este dreapta, cumva, are legatură cu dreptatea insasi. Chiar și Dumenzeu în Iov o recunoaște ca valabilă. Doar că este o dreptate a căderii, a infernului, a frustrării, a lipsei.

Această frustrare a fost descrisa în mitul grec prin Erinii. E frumos cum se explică în Orestes al lui Euripide învingerea apolinica a Furiilor. La final vine Apollo si restabilește totul. Dar și pentru că Orestes arată compasiune la un moment dat.

În epoca “naturală” dreptatea stătea sub semnul Eriniilor, deci al blestemului. A face răul intra imediat sub incidența forțelor infernale care fac actul de justitie naturală, se razbună, plătesc, cum zic englezii, retribution.  Diavolul este cel ce acuză, cel frustrat, cel care vrea sa se faca dreptate sub forma razbunării, ca in iudaism și în creștinism …

Cei ce s-ar bucura de intrarea lui Băsescu – ca Antenele – în pușcarie par sa fie dintre cei munciți de Furii, iesiți dintr-o logica a răzbunarii. Nu prea cred că bucuria lor vine dintr-un spirit apolinic, dintr-un spirit al cetății, din plăcerea de a vedea reinstaurată armonia, civilizația, ordinea.

2. Pentru ca e stopată o serie de daune, un rău, o maladie, un curs rău al actiunilor

Ce s-a întâmplat acolo în Prahova depășeste imaginația.

3. Procurorii sunt eroii civilizatori, cavalerii invingatori. E ceva motivator și o poveste foarte frumoasa,ar putea sluji de materie prima pentru un mit istoric.

4. Pentru că este o dovadă de obiectivitate în spațiul public, nu o simplă răzbunare subiectivă sau o crimă interesată mascată sub un simulacru de proces ca în cazul lui Ceaușescu.

Unii avem firi mai blânde, alții mai răutăcioase, din naștere. Dar important este ce facem cu ceea ce avem de la naștere. Dreptatea pe care o cerem trebuie să tindă spre obiectivitate. Dacă suntem prea buni, atunci trebuie să devenim mai severi, iar dacă suntem prea răutăcioși, atunci trebuie să devenim mai buni. Dar asta nu este posibil pentru fiecare de unul singur, ci doar prin echilibrarea reciprocă a tendințelor noastre subiective. De aceea dreptatea nu poate fi decât un bun public.

Consecințele blândeții exagerate sunt următoarele:

·         lipsă de obiectivitatea și tratare în mod egal a tuturor indiferent de ce au făcut.

Consecințele răutății sunt următoarele:

·         lipsa de obectivitate și tratarea discriminatoriu a oamenilor indiferent de ce au făcut.

Răutatea și blândețea duc la imposibilitatea sortării valorilor, a evaluării responsabilităților și la scăderea productivității grupale și organizaționale.

Răutatea și blândețea personală exagerate pot fi controlate de către o persoană prin:

·         rațiune, știind că duce la lucruri care se repercutează asupra ta și a altora în mod negativ. Acest mod este accesibil oricui.

·         spirit. Acest mod este accesibil doar celor care aleg asta.

Răutatea și blândețea exagerate pot fi controlate la nivel organizațional și social doar prin instituții corecte, prin proceduri clare, neinterpretabile, de sortare a comportamentelor valoroase și de management al conflictelor. A lăsa puterea la nivelul unei singure persoane într-o organizație sau într-o țară care nu are proceduri clare și corecte, modificabile doar foarte lent pentru optimizare în timp, deschide calea arbitrarului, în special când o astfel de persoană nu are valori spirituale.

Statul de drept înseamnă obiectivitate publică. Înseamnă domnia legii prin acordul instituțional al tuturor persoanelor din cetate cu privire la tipurile generale de acțiuni permise și nepermise, nu domnia unor persoane anume, oricât de înțelepte ar fi acestea.

Iar cum orice om care ajunge într-o poziție de putere în stat tinde să domnească el însuși în loc să asigure domnia legii, statul de drept nu poate exista decât printr-o atentă echilibrare a puterilor, a organizațiilor publice majore, adică un stat de drept nu poate fi decât policentric. De aici rezidă pericolul major al oricărui partid stat pentru cetățenii țării în care acesta are puterea.

Așadar mă bucur că ne îndreptăm către un stat de drept și că sufocantul partid stat devine tot mai puțin puternic. Mă bucur că se face dreptate înseamnă că mă bucur că pot respira în țara mea.”

Răspunsul celui de al doilea prieten

“Dreptatea se referă la respectarea unor reguli și legi. Dreptatea este ceva inventat de oameni sau primit de oameni ca să ne putem înțelege unii cu alții, dar dragostea nu este o invenție și nu este nici ceva primit. Ea există de la sine, din  noi, este zâmbetul sincer pe care îl vedem pe fața celuilalt când ne întâlnim unii cu alții. Dreptatea fără a mai putea zâmbi niciodată cu un om după aceea este o pierdere, nu un câștig.

Dreptatea nu este o valoare în sine, ea e doar un bun instrument, indispensabil poate, ca să ne înțelegem. Dar dacă oamenii ar avea dragoste unul pentru altul nu am mai avea nevoie de reguli și de dreptate. Pentru că nimeni nu ar mai face ceva să supere pe altul, sau dacă ar face fără intenție și-ar cere imediat iertare.

Dacă îți pasă de altcineva nu îl faci să simtă că trebuie să își caute dreptatea datorită faptelor și deciziilor tale. Ca să poți să faci asta cu trebuie să îl cunoști pe cel de lângă tine, să ști ce valori are, care sunt diferențele. Dar niciodată nu vom putea cunoaște pe toți oameni, nici măcar pe cei care spunem că ne sunt apropiați. Cu cât oamenii sunt mai asemănători cu noi, cu atât îi cunoaștem mai ușor.

Dreptatea este așadar valoroasă mai ales când nu ne cunoaștem unii pe alții, adică atunci când suntem mulți cei care avem interese comune și când suntem diverși. Dreptatea este esențială pentru un popor, pentru un stat, pentru o asociere de state. Pe măsură ce ne cunoaștem devine tot mai puțin importantă. Într-un grup de prieteni, de colegi vechi de școală, de serviciu sau într-o familie ce importanță mai are cine are cu adevărat dreptate? Dacă are importanță mare înseamnă că nu suntem cu adevărat un grup, suntem niște străini împreună ca în metrou. Dacă suntem un grup îl lăsăm în ale lui pe cel care nu are dreptate și îl iubim sau măcar tolerăm mai departe pentru că este al nostru, îl știm. Sau noi al lui, sau reciproc. Și la un moment dat își va da seama și singur că a greșit. Iar dacă nu își va da seama asta e, unii sunt neputincioși, victime oarbe ale unui fel de a fi. Dacă va vrea să plece dintre noi îl lăsăm să plece, poate că se va întoarce mai târziu. Ce rost are când cineva decide să plece din grupul nostru să aruncăm cu noroi în el? Ce vrem să spunem cu asta?

Ni se pare că nu putem trăi fără reguli și dreptate, dar că am putea trăi fără dragoste. Asta e pentru că suntem sau am devenit egoiști, ne raportăm doar la noi înșine. Vrem doar dreptatea noastră. Dreptatea noastră nu poate exista fără dreptatea altuia, pentru că a avea dreptate înseamnă să ceri altuia să ți-o recunoască. Dar nimeni nu îți recunoaște ceva dacă în situația inversă nu s-ar aștepta să recunoști și tu la fel pentru el.

Când acceptăm și dreptatea celuilalt atunci înseamnă că am început să avem dragoste. De fapt dreptatea e un fel de surogat, de formă abstractizată și sărăcită de relație umană autentică.

Cel mai greu pentru un manager  este să ajute oamenii din grupul lui să aibă un minim de dragoste unii față de alții, să îi facă să se tolereze pe cei care sunt în mod inevitabil în conflict de interese, așa cum se întâmplă adesea într-o țară. Ca să poată face asta trebuie ca el însuși, managerul, să aibă dragoste de oameni. Dacă nu are se va refugia într-un discurs de apărare a dreptății, a cinstei. Dar dreptatea este așa cum sunt legile, iar dacă legile sunt nedrepte… Și adesea sunt. A vorbi doar despre ce e drept ca manager este ceva foarte sărăcăcios.

Desigur, și sărăcia asta este mult mai bună decât a ignora dreptatea și a încuraja dușmănia. Dar o astfel de țară sau grup de fapt încetează să existe. Se va dezintegra de la sine. Managerul devine un anti-manager, un agent distrugător, nu unificator, nu coordonator. În România de azi cei mai buni sunt obsedați de dreptate, iar cei mai răi încurajează dușmănia. Avem nevoie de lideri care să iubească oamenii.

Cineva a vorbit demult despre un simț al dreptății, care îți spune într-un fel fără cuvinte cum să aplici legea astfel încât să nu ducă la un rezultat nedrept. Acest simț l-ar avea orice om. În baza lui orice om știe când a făcut ceva nedrept, chiar dacă pretinde că e drept de ochii lumii. Acest simț ar permite să vorbim de morală și de vinovăție, de responsabilitate pentru faptele noastre. Mai târziu alții au spus că simțul dreptății este o înțelepciune izvorâtă din faptul că ne pasă de oameni, de cei pe care îi evaluăm și ale căror fapte le judecăm. Să faci dreptate și să nu fie nimeni mulțumit, ce tristețe ar fi aceasta. Se poate întâmpla doar când nu ne pasă de oameni. Altfel spus simțul dreptății ar avea de a face cu dragostea și cu cât îl avem mai mult, cu atât căutăm mai puțin dreptatea formală. Cu cât îl avem mai puțin, cu atât facem mai mult cum vrem noi legile și doar ceea ce vrem noi cu legile.

La ce ne-ar folosi să dovedim că avem dreptate, dacă atunci când cineva este în suferință sau vedem că ar putea fi nu suntem sufletește alături de el? Chiar și cel care ne-a nedreptățit merită compasiunea noastră. De fapt cel care ne-a nedreptățit sau știm că urmează să o facă merită cea mai multă dragoste din partea noastră. Tot timpul, pentru că trebuie că sufere în sinea lui deoarece este o ființă umană, și mai ales atunci când suferă vizibil dintr-o cu totul altă cauză. Nimic nu ar fi mai urât și mai nefolositor pentru noi decât să ne bucurăm de suferința celui care ne-a nedreptățit. Dacă vom face asta el se va izola de noi și ne va urî.

Dragostea e mai mare decât dreptatea, dar cu toții trebuie să facem cât mai mult efort să fim drepți. Fiecare dintre noi înșine să lucreze asupra sa. Restul vine de la sine. Țara, prietenii, și o viață frumoasă.”

Încheiere

Din răspunsurile celor doi prieteni mi-am mai dat seama cât de importante sunt pentru viața noastră să cunoaștem rădăcinile culturale ale Europei, acea gândire care problematizează viața, persoana și cetatea. Este catastrofal că aceste rădăcini lipsesc din educația preuniversitară a românilor de peste 60 de ani și poate că ceea ce se întâmplă în țară este și rezultatul acestei educații mutilante. Știința idolatrizată ca preocupare majoră a gândirii îmi par acum o descreștere în raport cu gândirea veche. Puterea ei de seducție prin rigoarea discursului pare mai degrabă o capcană a gândirii care a dus la raționalism și ideologiile lui. Faptul că mulți dintre intelectuali ne-am orientat în România spre știință sau către stilul foarte tehnic de gândire  reflectă cred ceva din blocarea noastră comunistă în proiect. Scientismul dominator cultural îmi apare ca o formă de mediocritate, de lipsă de obiectivitate, o excrescență malignă pe trupul spiritual al unei țări. Un exemplu de monocentrism cultural care aduce după el și este favorizat de o cultură a corupției așa cum se întâmplă cu orice fel de monocentrism instituționalizat. Nu acesta a fost spiritul educației românești la întemeierea ei, ci căutarea obiectivității și a excelenței (Anexa).

Pe fond, din răspunsurile prietenilor mi-am dat seama că este rezonabil să ne bucurăm când cineva este pedepsit. Dar  nu pentru că acel om suferă, ci pentru faptul că s-a făcut dreptate și acest fapt este folositor pentru instaurarea armoniei și ordinei în țară. Este la fel de important să nu cedăm tentației dorinței de răzbunare când căutăm dreptatea, pentru că această cedare va submina armonia organizațiilor, a cetății și pacea noastră sufletească.

Mi s-a părut semnificativ că ambele scrisori se încheie prin referire la frumusețe. Prima are în vedere în primul rând frumusețea vieții cetății, cealaltă în primul rând frumusețea vieții personale.

Frumusețea astfel izvorăște din sisteme de valori diferite, complementare, care se limitează reciproc, dar care mai întâi se recunosc ca partener de dialog și astfel se potențează.

Ideile în dialog public pot exista doar într-un stat de drept. Statul de drept este un izvor nu numai al dreptății, ci și al frumuseții publice, este o împlinire a frumuseții vieții personale -inseparabilă de bunul mers al cetății.

____

Anexă: Căutarea obiectivității și excelenței publice la întemeierea educației în statul român.

Pasaje dintr-un proces verbal întocmit în 29 aprilie 1865.

“Din citirea și dezbaterea în tot a noii legi de Instrucțiune, Consiliul s-a încredințat ca pentru înlesnirea aplicării acestei legi care trebuință a se face oarece modificări ce se aștern mai jos. [...].

Cu stipendiații nu se face milă, ci statul îi crește pentru ca să aibă oameni distinși în toate ramurile [notă: doar învățământul primar era gratuit și obligatoriu; evidențierile îmi aparțin]. Pe lângă acestea stipendiații sunt destinați și în scopul de a se ridica prin ei nivelul studiului. Din amândouă punctele de vedere ei nu se pot suferi mediocri și acesta este și înțelesul legii speciale pentru stipendiații din 1861 […].

Arbitrii care vor judeca titlurile și aptitudinea candidaților de învățători vor fi:

1)     Pentru învățătorii sătești, revizorul, institutorul de clasa III și inginerul, sau în lipsă, medicul județului, român fiind.

2)     Pentru institutorii și institutoarele din Comune urbane, doi dintre profesorii gimnaziului local sau cel mai apropiat, trage la sorți, revizorul județului și doi delegați din partea Primăriei locale.

3)     Pentru profesorii de gimnaziu, trei profesori de clase superioare ai liceului celui mai apropiat trag la sorți, trei delegați din partea Municipalității și Directorul liceului.

4)     Printre profesorii claselor superioare de liceu, Directorul liceului, câte doi profesori trași la sorți din corpul profesoral al facultăților din București, pentru partea de dincolo de Milcov și din Iași pentru cea de dincolo [sic] de Milcov, de litere și de științe, și doi sau trei membri, după trebuință spre completarea numărului de șapte, delegați din partea Primăriei locale sau dintre particulari numiți de Ministru.

5)     Pentru profesorii din facultăți, Decanul și 4 profesori ai facultății acelei științe luați prin sorți, doi membri din consiliul de stat din secțiunea corespunzătoare acelei facultăți, doi membri aleși, după natura facultății sau din Curtea de casațiune, sau din Consiliul Medical sau din Consiliul Tehnic … delegați din partea Ministerului.

[…] din elementul 5) s-au șters vorbele pentru București de la facultatea din Iași și pentru Iași de la cea din București, pentru că prin această condițiune, până să se aducă nici o garanție mai mare la alegerea candidaților, s-ar cauza numai pierderi deșarte prin diurnele ce ar căuta să se dea profesorilor și altor persoane numite, ca să se strămute dintr-un oraș în altul. […]

Consiliul, în ceea ce privește cărțile didactice, va propune Ministerului concursuri pentru elaborarea lor, dându-se premii din fondurile bugetului Instrucțiunii pentru stimularea bărbaților capabili, deosebiți de beneficiile din vânzarea acelor cărți, care se vor decerna de Consiliul permanent după cazuri. […] Când va fi urgență de carte scolastică precum și când după publicarea unui concurs pentru asemenea cărți nu se va căpăta un bun rezultat, Consiliul va propune Ministerului a însărcina cu luarea lor persoane dovedite cu cunoștințe speciale în materiile de care vor avea să trateze cărțile. Concursul cu toate acestea va rămâne deschis. […] Dacă la 1 septembrie viitor nu am avea, de exemplu, abecedare, atunci clasa I de la toate școlile elementare, ar căuta să stea închisă. […]

Stipendiștii care la examenele anuale vor avea la vreun obiect de studiu obligatoriu o notă mai mică decât șapte, vor pierde stipendiul, afară de cazul de boală.

Stipendiștii nu pot părăsi internatul înainte de a fini cursul învățăturilor.”

Decanul ținea evidența prezenței celor al căror învățământ era subvenționat.

“STATUL de prezență al elevilor stipendiști de la Facultatea de Științe de la Universitatea din București pe luna februarie anul 1866

Anul al II-lea

Christea Popescu,                  trei absențe

Ioann Petraru,                         șase absențe

Ștefan Michailescu,               patru absențe

Ioann Periețeanu,                   șase absențe

Ioann Georgescu,                   șapte absențe

Anul al III-lea

Grigorie Dimitrescu

Ionescu Paul,                          fără absență

Floru Dănuț

George Constantinescu

George Ghiriloiu

Decan

(ss) Al. Orăscu”

Sursa: Berciu-Drăghicescu A. (adunarea și selecționarea documentelor), 2008, Istoria Universității din București – Documente (1864-1972) -, Editura Universității din București, 31-37