Nu era aproape nimeni să nu ia acasă ceva de unde lucra în anii ‘80, iar cine nu lua era considerat prost. Și cam toată lumea se zbătea să
lucreze undeva de unde se putea lua cât mai mult. Așa stăteau lucrurile în
comunism, sub autoamăgirea că era vorba de averea poporului. Nu avea nici o
legătură cu naționalitatea, o făceau și românii, și maghiarii, toți. După ’89
circula povestea cu maghiarul din România care s-a dus să se angajeze la o
măcelărie în Ungaria. În ziua de salariu după o lună a primit o sumă mult mai
mică decât cea negociată. La întrebarea de ce i s-a prezentat un grafic cu
diferențele zilnice ale greutății sale la intrarea și la ieșirea din măcelărie.
În fiecare zi era mai greu la ieșire cu 4-5 kg, pontatorul era pe un cântar
automatizat. Valoarea cumulată a mărfii scoase se scăzuse din salariu.
Cetățeanul s-a întors să lucreze în România. Nu avea nici o legătura cu gradul
de educație, în facultăți se purtau frigiderele în birouri de profesori
universitari doar pentru a adăposti găinile moarte primite de la profesorii
îndrumați pentru lucrările de grad. Acesta este omul nou comunist, un om cu
mentalitate de sclav și de hoț.
Problema este cât timp poți trăi ca popor în acest fel? Evident este un mod
autodistructiv de funcționare a unei societăți. Însă cum se poate modifica așa
ceva? Doar prin inițiativa personală a câtorva, care nu numai că vor fi urâți de aproape toți
ceilalți la început, dar vor fi urâți și neînțeleși chiar în propriile lor
familii.
Cine luptă împotriva plagiatului va trebuie să își asume că va deranja pe
cei cu care se vede la masa de Paști și de Crăciun, cui protestează contra
hoției i se va aduce aminte că a fost ținut în facultăți din furat, cine luptă
împotriva corupției va trebuie să își asume că ce susține el poate trimite la
închisoare rude ale sale. Nu rude depărtate, ci frați, surori.
De asta au fost scutiți doar nomenclaturiștii și securiștii. Sclavii
muncitori și intelectuali nu.
Este să fii reformist în condițiile astea moral sau nu este? Este așa ceva
normal din punct de vedere psihologic sau nu este? Dacă răspunsul pe care îl
dați este da, înseamnă că puteți provoca suferință cuiva pe termen scurt în
numele unor binefaceri pe termen lung. Dacă răspunsul pe care îl dați este nu,
atunci ați spus că imoral și anormal este comunismul, pentru că el ne-a dus
aici. A distrus structura psiho-socială a unui popor punând în loc o inepție
incomensurabilă.
Văd cumva aici o analogie cu primii creștini într-o societate înfundată
într-o decadență fără margini. O analogie de situație socială, nu de fond al
problemei, între primii creștini și reformiștii de azi. Se cere să întorci
spatele unor persoane cu comportamente inadecvate dar considerate normale statistic
pentru niște idealuri care nu au încă destui oameni care să le împărtășească,
niște idealuri care nu îți asigură o rețea socială concretă în care să poți
trăi normal socialmente vorbind. “Lasă-i pe cei morţi să-şi îngroape morţii şi
tu urmează-Mi Mie”. Dar în reformă nu există un El, sunt doar oameni obișnuiți,
iar a urma idei precum urmezi persoane nu este posibil. Un reformist este un om
mai mult sau mai puțin izolat, care știe că are dreptate, dar pe care acest
lucru nu îl ajută cu nimic în viața lui de zi cu zi. În plus, în timp ce pentru
un creștin binefacerile pe termen lung sunt garantate dacă ai întors spatele
comportamentelor necorespunzătoare, binefacerile ieșirii din starea de corupție
nu sunt deloc garantate, bunăstarea personală depinzând și de mulți alți
factori decât mentalitățile oamenilor. Rămâne totuși faptul social: atât primii
creștini cât și reformiștii sunt urâți și admirați simultan.
A fi reformist în România în
1990 era o crimă, deveneai țintă a urii, a fi în 2002 era o nebunie, a fi în
2008 însemna să te sacrifici acolo, în locul particular unde luptai pentru
asta, a fi în 2014 nu este încă deloc comod.
Scandalul din jurul fratelui președintelui Băsescu nu este decât un caz
particular al acestei situații generale. Spectaculos prin faptul că este vorba
de fratele unui om care este președintele României, dar, altminteri, de o crasă
banalitate românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu