Gânduri despre utilitatea moralelor

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/ganduri-despre-utilitatea-moralelor/ )

Când țara în care trăim a ajuns la o răscruce de drumuri și suntem puși în fața unei alegeri importante ar putea fi de folos să ne gândim la felul în care acceptăm ce este bine și ce nu.

Este simplu să ne trăim viața reactiv, cu o morală utilitaristă, câtă vreme e liniște în țară. Putem fi chiar și eficienți în atingerea scopurilor noastre. Nu este însă la fel de clar dacă direcția pe care o ia societatea în urma practicării generalizate a unei astfel de morale permite păstrarea condițiilor de liniște.

Pe de altă parte, trăirea autentică permanentă, conştientizarea scopului vieţii în background-ul oricărei activităţi de zi cu zi și asumarea unei hotărâri de tip deontologist (fie și de uz privat, decuplată de sistemele morale publice) este epuizantă şi nu pe măsura puterilor tuturor. Ea duce şi la scăderea eficienţei acţiunii lumeşti obişnuite, la "scoaterea din mână" în privinţa abilităţilor banale, cel puţin până când persona nu se disciplinează pe sine suficient de mult, la scara de timp a unei vieți, sau societatea în ansamblu nu se civilizează, la scara de timp a proceselor istorice.

Sistemul de porunci (legi divine deontologice, morala pe care o constituie) şi tehnologiile ritualului religios sunt instrumentale pentru reamintirea la scară mică a sensului, a vieţii structurate, depline. Oricât ar părea de contraintuitiv, a te strădui să respecţi reguli imposibil de respectat cu totul (condiţia umană rămâne oricum mai degrabă nerespectarea lor), a-ţi întări autocontrolul, voinţa, a-ţi destructura poftele, a lucra la un internal enhancement opus alternativei siliconizării diverselor părţi corporale sau medicaţiei virilităţii decuplate de procreere, este floare la ureche comparativ  cu efortul de raportare continuă pe cont propriu la transcendent. Respectarea unor porunci morale este o soluţie suportabilă şi convenabilă multora. Ea poate fi asumată în mod sincer şi fără să devii excesiv de frustrat voind să ai ceea ce nu eşti capabil sau capabilă, niciodată sau încă (fără să riști, așadar, să te ratezi existențial).

Omul are fiinţă (este om) tot timpul doar în măsura în care are o morală construită privată sau internalizată din una publică ancorată în transcendent prin care luptă să se smulgă din condiția de animal. Fără o morală de acest tip omul poate fi (poate avea fiinţă) cel mult episodic, când e bântuit de vreo angoasă, sau de alte stimulente, bahice de exemplu, ori revelatori existenţiali. Trăirea fiinţei depinde atât de sinele personal, cât şi de sinele transcendent, orice întrerupere a raportării la transcendent ţinând de patologia fiinţei, de căderea în diferite grade şi moduri din ea.

Avantajul confesiunilor creştine în raport cu alte religii vine din caracterul practic al fiinţei asumate şi căutate de creștini. Perspectivei creștine asupra ființei i se corelează funcțional teoriile filosofice despre ființă așa cum se alătură vorbirea despre iubire într-un cuplu iubirii efective – e un semn mai degrabă fie de mândrie a îndrăgostiţilor, fie de degradare a trăirii lor urmată de încercarea disperată (dar naivă, auto-înşelătoare) de recuperare a trăirii autentice prin discursivizarea lor (şi cazul teologiei teoretizante academice, o îndepărtare de teologie în fapt).

Nu morala în sine este valoroasă (nici măcar cea creştină luată separat de proiectul creștinesc de viața), ci doar morala ca parte dintr-un proiect de înfiinţare a omului de către sine însuși.

Miza moralelor, a celei creştine în particular, este evoluţia omului în timpul vieții lui sau ei de la animalitate la o stare spiritualizată. Miza evoluţionismului ca ideologizare a teoriilor evoluţiei biologice, ca formă de scientism, este ancorarea definitivă a omului în animalitate. Nu trebuie confundate teoriile evoluției, care descriu niște procese naturale și culturale, cu evoluţionismul ca program socio-politic barbar, anti-spiritual și anti-cultural. Este responsabilitatea oamenilor de ştiinţă care cercetează procesele evolutive să se delimiteze de evoluţionism, de discursurile retorice în stil Dawkins-Dennet, aşa cum este responsabilitatea ecologilor să se delimiteze de ecologism (ceea ce nu înseamnă că nu îl pot asuma și pe acesta în calitate de cetățeni, la fel cum pot asuma și evoluționimsul, fără însă să poată exista un transfer legitim de autoritate de la ecologie la ecologism, de la teoriile evoluției la evoluționism, de la știință la ideologie).  Evoluţionismul ca discurs pseudo-explicativ de reducere a umanului la natural este o aberaţie intelectuală din aceeaşi specie cu socialismul ştiinţific, de adepţii căruia a şi fost încurajat şi folosit în România pentru legitimarea ateismului ca program public de educație.

Mulțumită unor domni precum Richard Dawkins sau Daniel Dennett, mulțumită ateiștilor materialist științifici românie activi în comunism, a devenit neonorant să fi numit evoluționist.

Darwin nu și-ar fi permis să afirme, cum a spus Dennet la Universitatea din București, că "există un suflet. Este alcătuit din 100 de trilioane de celule și nimic altceva. Și asta e bine, pentru că suntem mecanisme formidabile". N-ar fi făcut asta nu pentru a proteja sensibilitatea credincioasei sale soții, ci pentru că era un om de știință. Pentru a respinge afirmația lui Dennet nu e nevoie decât să observi eroarea de aplicare a cuvântului "suflet" în științele cogniției ("suflet" nu este un termen teoretic al acestor științe) și eroarea de a enunța propoziții normative în cadrul unei științei, altele decât standardele etice ale științei ("e bine că suntem mecanisme formidabile" nu este o propoziție a științelor cogniției, un fapt științific demonstrat, cât despre cultura "formidabilului" ea e în stilul știrii despre găina care a născut pui vii).

O aberație la fel de mare, dar pe dos, este creaționismul. Acesta nici măcar nu merită o discuție.

Din această perspectivă proiectele de explicare biologică a apariţiei moralelor sunt sortite eşecului din start. Dacă putem explica în vreun fel este o eventual printr-un process de evoluție culturală. Rămân totuşi interesante teoretic și tentativele de explicare biologică, atâta vreme cât nu sunt transferate ideologiei. Ele sunt tentative de explorare a limitelor raţiunii umane, uneori doar jucării intelectuale, alteori și cu oarecare valoare practică în conceperea politicilor publice într-o societate în care libertatea credinţei şi necredinţei sunt asigurate constituţional. Semnificaţia acestor proiecte explicative, chiar şi a a celor pseudo-explicative ca evoluţionismul criticat mai sus, ţine de asigurarea condiţiilor de posibilitate politică ale credinţei (pentru cei mai comozi), adică a libertăţii politice totale pentru mase (libertatea politică totală e oricum disponibilă pentru cei cu potenţial de martiri, dar câţi sunt aceştia?). Așa cum libertarianismul este de mare folos românilor ca o contrapondere provocatoare la vocaţia slugărniciei, ducând poate în timp spre o libertate responsabilă, ne-manelizată şi neconsumistă ca rezultat net (cu o vieţuire întru friptane şi merţane mai puţin compulsivă).

Diversitatea încercărilor de construcţie a unor morale alternative la cea creştină şi de explicare prin evoluţie biologică și culturală a apariţiei moralelor este un semn de libertate care întăreşte bisericile în cel puțin două moduri:

·         Obligând creștinii la problematizare intelectuală, la dezvoltarea grupului intelectualilor de formație științifică în Biserică după lichidarea în masă a tuturor intelectualilor creștini în perioada comunistă.

·         Mai profund, oferind chiar spaţiul de manifestare a libertăţii de a crede şi de a fi creștin, eventual de a fi unul ortodox. Aceste ispite şi provocări vremelnice (morale, isme, forţări explicative dincolo de ce poate ştiinţa) trebuie depăşite, dar ele ca provocări au valoarea lor prin faptul că depăşirea lor întăreşte şi persoanele şi instituţia Bisericii.

Orice morală poate fi periculoasă din motive diferite în funcţie de morală. Moralele religiose, în particular cea creştină, prin respectarea formală sau folosirea lor perversă pentru crearea unui sistem politic autoritarist sau totalitar (în special într-o societate lipsită de libertate politică). Celelalte morale - de la caz la caz (în general prin utilizarea lor ca instrument într-un joc de putere), dar adesea prin îndepărtarea oamenilor de transcendent, prin riscul desfiinţării lor ca oameni (chiar dacă îi transformă, eventual, în comunişti de “omenie”).

Pe de altă parte, orice morală poate fi şi utilă. Morala creştină dacă este ancorată în proiectele personale de viață (morala ca tehnică de ancorare în transcendent), nu în degradante și periculoase proiecte politice (cazul recent al domnului Ponta - un sincretism între comunism și legionarism, de excepțională valoare științifică deoarece confirmă empiric, alături de cel al lui Putin, teoriile despre înrudirea fundamentală dintre cele două ideologii), iar moralele de alte feluri şi proiectele de construire şi explicare a moralelor - ca piese prin care se construiește un spaţiu de libertate necesar oricărui proiect de viață neanimalică al oamenilor neînclinaţi spre sacrificiu total (adică al majorităţii oamenilor), piese necesare oricărui proiect democratic de înfiinţare, de trăire autentică personală și socială.

În termenii schițați aici alegerea politică de anul acesta este între posibilitatea unei vieți autentice în democrație, niciodată asigurată în afara unui efort personal permanent, și certitudinea leneșă a unei trăiri lipsite de responsabilitate morală, dependentă de impostori paternaliști. Pentru persoanele cu adevărat libere această alegere nu are nici o miză, ei și ele își vor continua proiectele personale în orice condiții, iar greutățile chiar îi vor stimula. Ea este însă decisivă pentru toți ceilalți, mai puțin puternici, pentru toți oamenii statistic normali, și prin urmare pentru țara ca întreg.