Realitate

Ce este Victor Ponta în Biserică

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ce-este-victor-ponta-in-biserica/ )

În acest text încerc să dau un răspuns la întrebarea ce este Victor Ponta în Biserică. Nu cine este. Situaţia sa personală religioasă are o relevanţă doar privată, dar rolul pe care îl joacă pe plan instituţional merită discutat public.

Discuţia este oportună deoarece domnul Ponta joacă intens rolul prezidenţiabilului credincios, iar cei care promovează public această imagine încearcă să facă un contrast cu  “necredincioasa”, „anti-cruciata”, spun dânşii, Monica Macovei.

Pe scurt, cine dă bani şi sărută moaşte cu camerele de televiziune fixate pe el ca să fie văzut de tot poporul este considerat credincios, indiferent de modul în care se comportă public în restul timpului. Iar cine critică folosirea electorală a resurselor publice, apără cetăţenii de spoliere, susţin că religia este în special o chestiune privată, intimă şi nu se laudă în piaţa mare cu credinţa lor nu sunt demni de numele de creştin.

Pentru orice observator obiectiv al vieţii publice lucrurile stau exact pe dos. Doamna Monica Macovei este mult mai apropiată în fapte şi vorbe de modul de viaţă creştin decât e Domnul Victor Ponta. Atunci de ce acastă inversare ?

Din raţiuni pecuniare. Din nevoia de bani pentru proiectele de infrastructură religioasă neterminate distribuite prin toată ţară Biserica a devenit foarte vulnerabilă la militantism politic. Chiar dacă instituţional militantismul politic e respins, membri ai clerului ei îl practică.

Boom-ul imobiliar s-a manifestat şi în viaţa Bisericii, oamenii au căzut în ispita începerii a mai multe decât puteau termina, iar criza şi acţiunile în forţă ale DNA-ului au colapsat şi aici investiţiile. Este rezonabil să credem că în bună parte contribuţiile la ctitorii proveneau din afaceri discutabile, ca să mă exprim eufemistic. Cazul Becali este exemplar.

Ori între doamna Macovei şi buna funcţionare a DNA este o legătură de la cauză la efect foarte clară. Scăderea drastică a cuantumului donaţiilor pentru construcţii bisericeşti este şi în responsabilitatea dânsei, ca un rezultat neintenţionat al reformei justiţiei.

Am făcut recent un pelerinaj prin Dobrogea, şantierele stagnează mai peste tot, acolo unde au început măcar. Sunt indicatoare care te înştiinţează că vei găsi o mănăstire pe un drum, iar la locul cuvenit dai de un paznic la un altar de vară şi materiale stivuite. În alte locuri monahii nu mai au linişte pentru rugăciuni, menirea lor fundamentală, au primit ascultări de supervizare a construcţiei unor obiective grandioase în mijlocul pustietăţilor. De exemplu la Sf. Ioan Casian. În alte zone ale ţării la fel. Oaşa este prezentată ca cea mai izolată mănăstire, dar în loc de o sihăstrie  găseşti tot mândria marilor ctitorii. Cât de departe este situaţia de entuziasmul spiritual al tinerilor intelectuali din anii ’90 intraţi în monahism, acum folosiţi ca resursă umană pentru interesele strategice ale organizaţiei văzută doar ca organizaţie.

Faptul că este acceptată autopromovarea domnului Ponta ca binecredincios este direct legat de interesul pentru finalizarea tuturor acestor construcţii, fără să mai discutăm de întreţinerea celor existente.

În realitate, în manifestările publice religioase al domnului Ponta şi în donaţiile pentru biserici nu este vorba de credinţă, ci de politică populistă. Aşa zisul credincios Ponta în acelaşi timp l-a susţinut şi îl susţine pe domnul Remus Cernea, un ateu militant. Cum ar putea  o persoană cu adevărat religioasă să susţină un ateu militant ?

Cine îl crede credincios pe domnul Ponta speră că acesta se va apropia în mod real de Biserică, iar apoi se va “lepăda” de domnul Cernea. Crede că prietenia dintre cei doi este o greşeală. Este însă mult mai rezonabil să credem că pentru Victor Ponta nu contează nici credinţa, nici valorile militantismului umanist. Contează doar puterea sa personală. Domnia sa pare că se foloseşte de oricine are convingeri autentice şi este dispus să îl gireze. Domnul Ponta vrea puterea asupra lumii într-un scop strict egoist şi este dispus o obţină cu orice mijloace.

Am găsit susţinere pentru Victor Ponta şi la Athos. Era considerat omul „nostru”, pe care uite cum l-au păcălit occidentalii şi să sperăm că îşi va reveni - cam acesta era discursul.

Prezentarea unui om care a făcut faptele domnului Ponta ca prezidenţiabil credincios pune în pericol misiunea Bisericii. Aşa cel puţin se vede de la firul ierbii. În calitate de simplu credincios acest lucru mi se pare inacceptabil.

O Biserică al cărei cler militează politic pentru un om ca domnul Ponta, îl girează, nu mai poate fi ce ar trebui să fie pentru credincioşi. Ea riscă să devină sălaş al minciunii şi populismului. Şi aşa societatea românească este aproape irespirabilă, cu excepţia unor nuclee de moralitate foarte limitate. Dacă şi cercul celor credincioşi va deveni la fel din cauza asumării unor proiecte politice de factura celor promovate de oameni ca Ponta pentru banii necesari finalizării construcţiilor bisericeşti, înseamnă că cineva şi-a atins scopul.

Victor Ponta este un cal troian în Biserică. Al cui, o vede oricine cu ochiul liber.

Psalmul 140

Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine.

Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.

Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.

Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.

Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor.

Prăbuşească-se de pe stâncă judecătorii lor. Auzi-se-vor graiurile mele că s-au îndulcit,

Ca o brazdă de pământ s-au rupt pe pământ, risipitu-s-au oasele lor lângă iad.

Căci către Tine, Doamne, Doamne, ochii mei, spre Tine am nădăjduit, să nu iei sufletul meu.

Păzeşte-mă de cursa care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege.

Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii, ferit sunt eu până ce voi trece.

Drumul

Politicianul şi intelectualii

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/politicianul-si-intelectualii/ )

Prioritatea domnului Traian Băsescu e România, prioritatea unor intelectuali de dreapta e tot România, dar cele două Românii nu mai au prea multe în comun în afara faptului că aşteaptă multe de la stat. Ciudat, pentru nişte oameni de dreapta.

Dacă, totuşi, este să aleg între cele două viziuni etatiste de “dreapta”, mi se pare rezonabil să merg pe mâna animalului politic, nu pe cea a trestiilor gânditoare. Un intelectual nu este capabil să conducă oameni în calitate de intelectual. Viaţa nu este reconstrucţia conceptuală a vieţii. Liderul politic nu se ocupă cu reflecţia sistematică, nu pentru aşa ceva este votat. Când nu ai rezolvate problemele de securitate fizică, financiară şi emoţională distribuirea resurselor disponibile către gândire e un moft, o eroare, o lene, daydreaming politic. Problemele menţionate se rezolvă prin acţiune eficientă privată sau publică, nu prin cărţi şi cu atât mai puţin prin articole în presă. Dacă un intelectual va avea fler politic pe termen scurt aceasta va fi în pofida condiţiei sale de producător de cultură, nu datorită acesteia. Un intelectual poate fi mai degrabă un strateg ideolog, producător de retorici utilizabile de către liderii politici veritabili. Eşecul ideologiilor e mai greu de dovedit ca cel al profeţiilor concrete.

Din reflecţia asupra semnificaţiei faptelor politice ale zilei nu putem extrage concluzii relevante operaţional decât din întâmplare, pentru că nu avem acces la informările serviciilor specializate, la toate premizele adevărate. Un om bine informat, chiar dacă mai puţin mobilat, va lua decizii mai bune dacă nu face erori grosolane de logică. Din premize adevărate nu se poate infera ceva fals.

Disputa publică dintre domnul Traian Băsescu şi unii intelectuali de dreapta este un semn de sănătate civică atât a primului, cât şi a celorlalţi. E ceva bun. În fond, nu ne putem aştepta la ceva similar între intelectualii de stânga şi domnul Ponta. La dânşii funcţionează alt tip de relaţii, de comandă şi control, de furat în comun, sau de sacrificare pe altarul ideologiei comune. Cearta grupului de oameni autointitulaţi de dreapta, vie, este mult mai valoroasă pentru România decât unitatea liniştită, moartă spiritual, a corupţiei post-comuniste reprezentată de domnul Ponta şi compania.

Dacă este să fim cu adevărat oameni de dreapta ar trebui să fim ceva mai relaxaţi pe plan politic şi mai eficienţi pe planul creaţiei. Risipirea în publicistică febrilă, tiruri scurte şi dese, nu-şi are rostul. Domnul Ponta preşedinte nu e un dezastru naţional, e doar o ruşine naţională, doamna Monica Macovei preşedinte nu este lumina salvatoare, ci doar revenirea la bun simţ. Dar dacă cei care se regăsesc în hoţie sunt dominanţi numeric nu putem decât să acceptăm realitatea. Nici seriozitatea domnului Johannis nu poate schimba ceva  fundamental în ţara asta dacă majoritatea românilor sunt neserioşi.

Dezastrul sau lumina nu vin nici de la răsărit, nici de la stat, ci sunt în felul în care fiecare dintre noi reacţionează acum şi va reacţiona la realitatea politică de după aceste alegeri. Nu statul ne va rezolva sau genera vreo problemă, ci noi înşine, făcându-ne cât mai bine sau nu treaba acolo unde suntem.  Nimeni nu ne poate obliga să nu producem cultură, fără naivităţi şi fără compromisuri. Fără unire cu prostia.

Statul e doar un cadru instituţional, nu furnizează nimic pe fond. Creaţia se poate manifesta în orice fel de cadru. S-au scris lucruri valoroase şi pe pereţii puşcăriilor comuniste.

Intelectualul care va aştepta mai mult de la stat se va rata ca intelectual.

Psalmul 48

Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume:

Pământenii şi fiii oamenilor, împreună bogatul şi săracul.

Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere.

Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu.

Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei?

Ei se încred în puterea lor şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă.

Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare,

Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face,

Ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea.

Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor.

Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor.

Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.

Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor.

Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei.

Şi-i vor stăpâni pe ei cei drepţi şi ajutorul ce-l nădăjduiau din slava lor, se va învechi în iad.

Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca.

Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui.

Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui.

Chiar dacă sufletul lui se va binecuvânta în viaţa lui şi te va lăuda când îi vei face bine,

Totuşi intra-va până la neamul părinţilor lui şi în veac nu va vedea lumină.

Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.

Problema altruismului în politică

În pofida ideii preconcepute că altruismul nu are ce căuta în politică pot fi identificate cel puţin două direcţii de analiză a prezenţei sale:

• În planul discursului populist, demagogic. Clamarea sa ca instrument retoric de către un manager politic care vrea putere individuală în agenda sa reală (eng. „individualized power”, pentru el şi grupul de interese care îl promovează), instrumentalizând electoratul pentru asta. Acest manager va primi mai mult decât va oferi cetăţenilor (prin mecanismele corupţiei, etc).
• În planul discursului politic onest. Existenţa sa în comportamentul managerului care vrea putere socială (eng. “socialized power”, pentru a servi altora) nu doar în agenda publică, ci şi în cea reală, . Acest manager se oferă să dea mai mult decât va primi, să servească cetăţenii pe durata mandatului. Pentru ca electoratul să voteze un astfel de manager oamenii trebuie în primul rând să creadă că el este realmente altruist, iar în al doilea rând să creadă că un altruist poate avea succes.

E limpede că domnul Ponta este cazul exemplar al managerului populist dornic de putere individuală, iar doamna Monica Macovei cazul managerului altruist onest, cu domnul Johannis undeva la mijloc.  Nu cred că cineva are îndoieli că doamna Macovei este un altruist credibil, dar cred că foarte mulţi potenţiali votanţi au mari îndoieli că un altruist poate rezista în grupul politic actual. Deşi domnul Johannis pare mai degrabă ghidat de analiza cost beneficiu a faptelor sale decât de dorinţa de a servi altora, probabil că este mai credibil pentru mulţi în ce priveşte posibilitatea de a face faţă jocului murdar al egoiştilor disimulatori de tipul domnului Ponta.

Care este avantajul prezenţei cât mai multor altruişti în politică şi în societate? Reduce costurile de conflict, costurile de control al celor care au puterea şi costurile de implementare a legilor. Dacă mă întorc cu spatele la geamantan cinci minute în gară nu trebui să fi cumpărat o cameră video care să o monitorizeze ca să fiu sigur că nu mi-a dispărut. Pe linia aceasta există şi idei biologice cu privire la apariţia comportamentului altruist la unele organisme prin selecţie grupală: deşi la nivel de individ nu dă un avantaj, la nivel de grup de indivizi altruişti dă un avantaj competitiv în raport cu grupul de egoişti, pentru că vor produce mai mult în condiţiile în care conflictele intra-grupale sunt  mai mici. Un egoist în grupul de altruişti va perturba grupul, deci trebuie să existe mecanisme de identificare şi eliminare, iar un altruist într-un grup de egoişti nu poate rezista decât dacă va avea o capacitatea de producţie individuală mult peste media grupului (dă permanent fără să primească nimic).

Altruismul are cel puţin două forme: altruismul de reciprocitate (ajut cu aşteptarea să ajuţi şi tu apoi, iar dacă nu ajuţi şi tu atunci aplic tit for tat – fac bine, iar apoi fac ce faci şi tu) şi altruismul propriu-zis (ajut necondiţionat). Apariţia altruismului de reciprocitate este simplu de explicat la modul potenţial prin selecţia grupală biologică (deşi foarte greu de dovedit empiric, prin observaţii sau experimente, că aşa au stat lucrurile, cel puţin până la ora actuală). Biologic altruismul necondiţionat are sens doar pentru descendenţi (relaţia părinţi – copii) şi eventual rude apropiate (au bagaj genetic apropiat de al meu toţi cei din grup datorită reproducerii doar între cei din grup, e ok să îi ajut pentru că vor transmite nişte gene pe care le am şi eu). La oameni altruismul necondiţionat este însă prezent şi la scară socială mare, unde nu mai are nici un sens biologic, cel puţin în societăţile moderne, iar mecanismele explicative ale prezenţei lui nu pot fi decât în termeni culturali.

Noi dorim de la politicieni să practice cel puţin un altruism de reciprocitate, dar nu ne-ar displăcea deloc să practice un altruism necondiţionat. Cu cât un om practică un astfel de comportament la o scară mai mare binele făcut este mai amplu, iar politica oferă tocmai scara socială mare a consecinţelor acţiunilor tale. Dar, cum am văzut, altruismul necondiţionat nu rezistă decât în grupuri de altruişti. Cum putem trece de la starea actuală la starea în care majoritatea politicienilor să aibă comportament altruist, de orice fel ar fi el, iar egoiştii să fie rapid identificaţi şi eliminaţi înainte să perturbe iremediabil sistemul ?

Din punct de vedere tactic cred că este preferabil să avem un obiectiv maximal, existenţa cât mai multor altruiştii necondiţionaţi. Deşi acest ideal pune ştacheta foarte sus, el face rezonabilă pretenţia de a avea generalizat în societate comportamentul altruist de reciprocitate şi strategia tit for tat. Altfel spus cred că este bine să fie încurajat grupul necondiţionaţilor pentru a deplasa normalitatea socială spre altruismul uşor de practicat, de reciprocitate, căruia avem unele temeiuri să credem că aparţine domnul Johannis. În continuare voi discuta doar cu privire la altruismul necondiţionat (AN), pe care îl definesc astfel: asumarea scopului ca alții să își atingă scopurile prin care nu fac rău altor oameni.

Propagarea AN în societate

O idee pe care o pun în discuţie este că propagarea AN se poate face doar prin mecanisme culturale, prin oameni model, prin oameni respectaţi maximal.

Oamenii respectă mai mult pe cei care practică AN decât pe cei care doar îi folosesc și pe care îi folosesc, cu care practică altruism de reciprocitate. Desigur, oamenii respectă cel mai puţin pe cei de la care fură sau cu care fură împreună (cazul grupurilor de egoişti). Simpla corectitudine, civilitatea distantă, idealurile civice abstracte decuplate de persoana umană, dreptatea sau libertatea, regulile formale în genere, deşi absolut necesare într-o societate în care oamenii nu se mai cunosc personal unul pe altul toţi, nu generează singure un respect durabil, nu pot susţine un proiect de ţară. Ele au nevoie să se înrădăcineze în pământul relaţiilor umane concrete, al regulilor informale vii, al mâinii întinse necondiţionat la nevoie. Societatea trebuie să includă şi modele de altruism necondiţionat cunoscute de toţi.

Cred că persoana care dorește să propage AN trebuie să îndeplinească două condiții:

• Prima condiția este deținerea unor resurse mult dorite de alții pentru scopurile lor egoiste. O femeie frumoasă, un bărbat bine, sau un om bogat, capabili de AN pot lucra pentru propagarea AN.
• A doua condiție este să fie capabilă să facă fapte care nu izvorăsc din AN, așa cum l-am definit-o, și anume să poată face fapte pentru a atinge scopul de a face pe altul să aibă scopul de a avea AN, când acesta nu îl are.

AN se propagă printr-un amestec de AN și egoism: câștigarea interesului persoanei țintă prin ajutarea ei la îndeplinirea unor scopuri egoiste ale ei folosind resursele persoanei care deja este un altruist neconduiţionat, și, totodată, folosirea acestor resurse personale într-un mod aparent absurd pentru persoana țintă, utilizarea unei părți din resursele personale cu mare valoare de piață în alte scopuri decât cele ale majorității celor de pe piață, efectuarea unor daruri inutilizabile de către persoana țintă pentru scopurile ei egoiste.

O femeie frumoasă va atrage un bărbat, și totodată îl va ține la distanță și va încuraja faptele de altruism necondiţionat ale celui sedus. Un om cu resurse financiare va rezolva probleme egoiste ale celui aflat în nevoie, dar va încuraja și generozitatea necondiționată a acestuia cu o parte din resursele furnizate. Un profesor bun va ajuta un doctorand în formare, dar fără să îi încurajeze ambiţiile egoiste rezultate din competiţia cu cei din generaţia lui, ba chiar îl va stimula să fie generos cu studenţii de la nivelurile de master şi licenţă, să îi ajute.

Succesul tehnicii depinde de consistența relației de putere dintre cei doi, de asimetria pregnantă a distribuirii resurselor, a capacităților de a face ceva ce altul nu poate, dar are nevoie. Cel mai simplu se propagă de la bărbat la femeie și invers, de la părinți la copii, de la profesori la învăţăcei sau de la stăpâni la supuși. Dar se poate propaga și de la copii la părinți, în situații istorice aparte, ca cea post-comunistă, în care maturii comunizați au fost mutilați de AN. Într-o societate liberă politic, AN are dificultăți de propagare, deși este mai necesară decât oricând, deoarece este mult mai greu să fii model altruist în competiţia cu succesul material al egoiştilor. Vor tinde să fie altruişti necondiţionaţi doar cei care sunt realmente puternici şi productivi, care au o autoritate reală, nu doar formală, care ştiu să îşi gestioneze autoritatea reală.

Altruismul necondiţionat în raport cu atitudinea faţă de religie

A doua idee pe care o pun în discuţie este că în economia altruismului necondiţionat al oamenilor dintr-o ţără interacţionează atutidinile religioase,  agnostice şi atee, prin moralele asociate lor şi consecinţele instituţionale ale lor.

Pentru un om religios sursa AN este transcendentă, iar succesul tehnicii de transmitere prin oameni model depinde de relaţia lui Dumnezeu asupra persoanei țintă. Aplicarea tehnicii e doar o pregătire a condițiilor pentru acțiunea lui Dumnezeu. Religiosul autentic este foarte folositor societăţii, el este un apostol al altruismului necondiţionat transcendent cu mijloacele cunoaşterii exprimate în limbajul de zi cu zi. Un religios autentic va şti mereu să se exprime pe înţelesul tuturor. Dar sub masca religiozităţii se practică şi mult egoism (analog fenomenului demagogiei politicianiste), poate că cea mai perversă formă a sa. Se face ideologizarea religiei şi se doreşte din egoism monopolul discursului public sub masca altruismului autentic. Contrareacţia naturală este atitudinea atee.

Ateul își va cheltui o mare parte din energia și resursele în argumentații colaterale, pentru a stopa ceea ce el percepe ca fiind o escrocherie, basme servite să te ţină în ignoranţă şi, partea cea mai rea, să te stoarcă de resurse care satisfac interesele egoiste ale clerului. Pentru ateu religia nu poate fi decât ideologizată, el nu poate separa participiul cu valoare adejectivală de substantiv, le ia ca pe o sintagmă, sau redefineşte religia (religia este o ideologie). Lupta sa discursivă o simte ca un serviciu public, un bine făcut semenilor. Ea sau el este un om bun care se sacrifică pentru binele semenilor. Un soi de sfânt (ex. Hawkins). Când ateul trece la fapte de AN devine mai puţin militant. Am cunoscut un ateu comunist, Nicolae Botnariuc, care a rămas în memoria oamenilor prin generozitatea sa la firul ierbii, prin dragostea de oameni în relaţiile operaţionale, prin moralitatea practicată în viaţa de zi cu zi aşa cum o putea el înţelege; absentă însă din deciziile culturale majore, din operele cu impact strategic, educaţional. Ateii au o anumită dorinţă manifestă de putere care blochează AN, o transformă în dominare şi paternalism. Ateul este un apostol al raţiunii umane care dispune doar de cunoaşterea comună şi de cea ştiinţifică. El creează un fel de templu al ştiinţei. Ateii, ca şi religioşii, ştiu adevărul lor absolut, pot lupta pentru altruismul lor, pentru moralitatea lor cu orice mijloace. Nu se sfiesc să decapiteze în piaţa publică, fie şi simbolic, când nu la propriu. La decapitări religioase aplică strategia tit for tat, răspund cu decapitări ateiste. Ateul este un om cu simţul dreptăţii foarte folositor social cu condiţia să nu aibă monopolul discursului public. Este o contrabalansare necesară a echivalentului religios al populismului politic.

Din punct de vedere al inteligenţei nu cred că există vreo diferenţă statistică între mediile coeficienţilor celor care se declară credincioşi şi celor care se declară atei. În categoria credincioşilor sunt oameni care cred mai degrabă din nevoi de apartenenţă grupală sau care pun o presiune pe ritualuri pentru “rezolvarea” a unor probleme foarte concrete în stil cvasi-vrăjitoresc. Dar sunt şi gânditori de o subtilitate şi forţă impresionante. În categoria ateilor, la rândul lor, sunt militanţii scientişti cu o inteleginţă sclipitoare, evident peste media unui popor, cei despre care am vorbit mai sus, dar tot aici sunt şi oameni modeşti intelectual care resping activ credinţa pentru că sunt incapabili să respecte reguli morala, pentru că gândesc doar în orizontul scurt al satisfacţiilor imediate, uneori chiar împotriva interesului personal pe termen lung. Îi poţi identifica uşor după felul cum îşi argumentează convingerile.

Spre deosebire, agnosticul are o minte excepţională şi cunoştinţe destul de multe ca să înţeleagă că, strict vorbind, nu se poate dovedi inexistenţa unei surse transcendente a iubirii. Agnosticul dispune de cunoaştere comună, ştiinţifică şi filosofică, e la curent şi cu discursurile teologice, nu crede în Dumnezeul la care aceste discursuri se referă, le reconstruieşte argumentaţiile şi le arată incoerenţa sau presupoziţiile inacceptabile şi, în fine, face eforturi să înţeleagă de ce vorbesc ceea ce vorbesc oamenii credincioşi sau atei. În general agnosticul practică uşor altruismul necondiţionat (pentru că are o capacitate productivă foarte mare) şi menajează sensibilităţile oamenilor (ex. Darwin). Pentru un agnostic AN poate fi scopul cel mai înalt pe care îl poate avea în viață. Instrumentul său suprem în atingerea scopului este raţiunea omenească. Nu va fi neapărat mândru, dar va putea părea multora că este aşa. Agnosticul complexează. El va susține că putem fi morali și fără a fi religioşi, și pe bună dreptate. Va dovedi asta cu propria sa viaţă, aşa cum înţelege el morala. Nu întotdeauna şi ceilalţi vor fi de acord că auto-construcţia sa morală raţională a condus la fapte realmente morale (ex. Kant). Agnosticul va percepe ca pe un succes personal când va face pe altul să iubească, va spune că face educație. Ceea ce şi face, adesea cu mai mare succes ca religioşii şi ateii. Agnosticul este în mod inevitabil, din raţiuni de statistică socială, un singuratic. Ea sau el este foarte folositor societăţii. Agnosticul se vede bine doar de la distanţă istorică, devine popular pe termen lung. Post-mortem i se fac statui. Nu i se fac tablouri în timpul vieţii, le-ar da jos dacă i s-ar face, nu-i trebuie glorie acum. E un soi de sfânt şi el. Avem astfel de oameni şi în România.

Oricare dintre oamenii grupaţi în categoriile de mai sus pot contribui la propagarea altruistului necondiţionat. Dacă au interesul să fie de folos ţării lor este bine să caute ceea ce îi uneşte mai degrabă decât ceea ce îi dezbină.

Altruismul necondiţionat în raport cu ideologiile politice individualiste şi holiste

Atât în teoriile biologice, cât şi în cele sociale, economice şi politice presupoziţiile individualiste şi holiste sunt folositoare doar pentru modelarea unor procese de scări diferite (mică pentru abordarea individualistă, mare pentru cea holistă), pentru explicaţii şi predicţii. Ele nu angajează o realitate în sens tare. Nu există nici indivizi, nu există nici întreguri în care indivizii sunt doar părţi. Înţelegerea a ceea ce este real se poate face doar prin evaluarea avantajelor şi limitelor tuturor modelelor propuse, prin acceptarea unei complementarităţi între modele.

Nici individualismul ontologic sau metodologic, nici holismul nu se pot susține complet. Din punct de vedere științific problema relevantă este găsirea ponderii influenței variabilelor măsurate în diferite contexte, a cuplajelor relevante între procese de scări diferite, a gradului și limitei decuplării proceselor de scară mică de cele de scară mult mai mare. Teoriile ierarhice sunt doar modele de cuplare între procese de diferite scări, nu au în spate realități în sens tare, ontologice.

Clarificarea de mai sus este relevantă deoarce altruismul oferă avantaje la nivel de întreg (presupun o abordare holistă de un fel sau altul). Cum întregurile ca atare (poporul, ţara) nu au o realitate în sens tare (sunt mai degrabă asociate unor fapte instiuţionale în sensul lui Searle) este foarte important ca ele să nu fie idolatrizate, ca altruismul în politică să nu devină o valoare în sine. La fel şi în cazul egoismului bazat pe abordarea individualistă – indivizii atomi politici şi economici sunt o invenţie culturală, la fel cum sunt statele. Nici ei nu trebuie idolatrizaţi (persoanele umane nu sunt indivizi, doar anumie variabile măsurabile ale lor pot fi modelate prin această noţiune).

Consecința practică este susținerea politică metodologică a proceselor holiste când cele individualiste tind să destructureze statul și susținerea celor individualiste când cele holiste tind să ducă la abordări totalitare. Asta se poate face printr-o încurajare civic-politică a unei diversități de organizații, de la cele fundamentate ideologic holist, la cele construite pe baze individualiste. De altfel, este exact situația termenului stat 1 în constituție: stat holist, ca întreg, permite identificarea organizațională a cetățenilor și stat 2 ca ansamblu de instituții care servesc cetățenii. Avem un pluralism metafizic intra-constituțional. Esențial este ca metafizica identității personale să nu fie constituită preponderent pe cea a statului holist, nici pe cea a cetăţeanului individual servit de politicieni altruişti, ci ambele să fie derivate dintr-un model mai profund (se poate face asta şi în mod religios, şi ateu, şi agnostic).

La un nivel mai profund al discuției se poate construi o teorie filosofică din care să fie derivate metafizici (individualistă, holistă, intermediare) şi sisteme de valori asociate lor (egoistă, altruistă necondiţionată, altruistă de reciprocitate), dar asta cu siguranță nu mai ține de cultura științifică standard, care lucrează cu una sau alta din aceste metafizici la nivelul presupozițiilor (cărora oamenii de ştiinţă fără cultură filosofică le dau statut de realitate tare), și cu atât mai mult nu ține de cultura populară, cel puțin în acest moment de evoluție culturală.

Ceea ce poate fi spus pe înțelesul oricui este doar că persoanele umane nu trebuie confundate cu indivizii sociali sau economici, nici cu membri unor popoare, și cu atât mai puțin cu organismele biologice, sau cu elementele unor populații biologice. Excesele ideologice cele mai frecvente și periculoase în România vin din aceste soiuri de reducționism.

***

Pentru ca un popor să dureze o parte cât mai mare din acel popor trebuie să poată avea un comportament altruist fără aşteptări de reciprocitate practicat cu discernământ.