Liantul civic şi liantul spiritual

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/liantul-civic-si-liantul-spiritual/ )

O naţiune nu poate exista decât prin sacrificiul celor mai puternici oameni ai ei. Al celor care au rezistat în închisorile întunericului, al celor care au îndurat suferinţa pentru a putea vota.

Ce ne uneşte ? Ca să ştim asta trebuie mai întâi să ştim cine suntem. Azi.

Ne-am născut între orient şi occident. După separarea Bizanţului de Roma la noi statul a crescut împreună cu credinţa instituţionalizată urmând un model descentralizat. Ortodoxia e asemănătoare mai degrabă unei francize decât unei corporaţii multinaţionale. Ne uneşte cu ceilalţi fraţi de credinţă cultura organizaţională, dar nu un lider şi o strategie explicită comune. Avem o libertate regională, ne-am născut cu ea în sânge, dar o libertate de a urma un drum cumva ştiut de la bun început. Şi bine sedimentat prin regulile tradiţiei. Ethosul ortodocşilor este acelaşi oriunde, deşi fac doar ce vor.

În acest timp în occident catolicismul s-a dezvoltat ca o mare organizaţie, o corporaţie, aceeaşi peste tot managerial vorbind, universală într-un alt sens decât ortodoxia. Prin absenţa controlului colegial între lideri a ajuns în timp la excese administrative care au generat reforma şi puzderia de iniţiative spirituale actuale. Dar buna organizare a statului în urma copierii structurilor bisericeşti a dus la un flux masiv de resurse, la bunăstare, la libertate de manifestare a creativităţii personale, la şi mai mare bunăstare. La autonomie economică a oamenilor. Conflictele religioase cuplate cu puterea economică a cetăţenilor au făcut să apară acum câteva secole un stat laic, decuplat de orice dimensiune spirituală. Cine şi-ar mai dori religie instituţionalizată la Praga după ce războaiele religioase au devastat naţiunea ? Cehia e naţiunea cu cei mai mulţi atei. Cine şi-ar mai dori un stat religios care să constrângă libertatea cetăţenilor într-un imperiu britanic stăpân al lumii acum dezagregat ? Lumea anglo-saxonă e cea mai riguroasă cu privire la libertatea de credinţă a cetăţenilor.

Azi identitatea noastră, a românilor, este dublă: şi spirituală, ortodoxă, dar şi civică, prin imitarea, internalizarea valorilor organizaţiilor de tip occidental. Că aceasta e un fapt e dovedit de situaţia ultimelor alegeri. Dar nu este cumva un fapt periculos ? Nu cumva duce la tensiuni insurmontabile pentru viitorul acestei ţări ?

Nu este cumva necesar, cum au crezut mulţi şi mai cred, ca statul actual să imite structurile organizaţionale ale furnizoarei de viaţă spirituală pentru cei mai mulţi dintre noi, ale Bisericii? Aşa cum Biserica primară a imitat la rândul ei structurile organizaţionale ale Imperiului Roman de ale cărui resurse depindea ?

Nu cred asta.

O astfel de imitaţie ar fi doar poarta cea largă pentru ortodocşii de azi. Poarta cea strâmtă este mărturisirea credinţei în condiţii de libertate politică, de democraţie. Doar aceasta permite manifestarea plenară a creativităţii personale, eşecul atunci când greşeşti, dar şi succesul când ai ales bine. Prin aceasta ajută la selectarea celor mai performante comportamente din punct de vedere economic şi cultural. Nu ne îngroapă într-un model de stat fundamentalist cum vedem la est. Poarta cea strâmtă este alegerea a ce crezi tu că este bine când este realmente posibil să alegi şi alte moduri de a gândi binele. Poarta cea strâmtă este hotărârea personală de a fi cum crezi tu că este bine să fii, în absenţa oricărei constrângeri sau manipulări.

Unii dintre noi, nu foarte mulţi, vor şi viaţă civică şi viaţă spirituală. Dar cei mai mulţi vor fie mai degrabă pe una, fie mai degrabă pe cealaltă. Mai uneşte aşa fiind ceva pe cei dornici doar de un liant spiritual al naţiunii cu cei care vor doar viaţa civică ?

Ne uneşte faptul că dorim cu toţii mai binele celorlalţi cetăţeni ai ţării. Chiar dacă înţelegem în mod diferit acest mai bine. Chiar dacă suntem de părere că alţii greşesc în felul în care ei gândesc binele nostru. Ne uneşte faptul că avem încredere în bunele intenţii ale semenilor noştri, deşi nu le acceptăm soluţia pe care o propun. Toţi cei care avem bune intenţii e timpul să ne unim, oricum am gândi binele, iar singurul adversar al nostru să fie dorinţa de a face rău în mod deliberat.

Dacă ne vom contrazice doar cu privire la ce înseamnă a face bine, nu ne vom putea certa cu adevărat niciodată.

Visez la o ţară în care săracii şi bogaţii, educaţii şi oamenii simpli, ateii şi credincioşii, românii şi maghiarii şi ţiganii, toţi oamenii să îşi dorească binele unii altora.

La mulţi ani !

O abordare a problemei complexităţii naturii şi societăţii

Faptul că natura (1) şi societatea sunt complexe este un loc comun. Acceptăm cu toţii că sunt complexe deoarece avem dificultăţi mari în a explica faptele pe care le observăm, şi avem dificultăţi aproape insurmontabile să prezicem ce se va întâmpla. În ce constă această complexitate este însă o chestiune mai puţin clară. De obicei ne gândim că e vorba de obiect cu o structură foarte complicată, cu foarte multe părţi, părţi de foarte multe feluri şi cu relaţii foarte complicate între aceste părţi.

În această text mi-am propus să arăt că însuşi modul cum gândim obiectele din natură şi societate este divers. Mai precis am să arăt că în ştiinţele care se ocupă de natură şi societate modul de gândire al obiectelor variază de la o etapă la alta a procesului de cercetare științifică. Felul cum variază nu este un semn de incoerență, ci din contră, reflecta modul cum are loc cunoașterea părții din lume cercetată de aceste științe.

La început am să limitez discuţia la două tipuri de obiecte, general acceptate. După ce am să discut problema la modul general am să aplic schema de gândire care foloseşte cele două tipuri de obiecte la biologie și ecologie, iar apoi termenilor “ecosistem” și “unitate a selecției”. În final am să arăt cum anume în modelarea proceselor naturale şi sociale s-ar poate integra cunoaşterea despre cele două tipuri de obiecte într-un unic tip de obiect, mai general decât cele două.

Discuție la modul general cu privire la tipurile acceptate de obiecte

Este admis în filosofie (2) că un obiect poate fi gândite în două moduri fundamental diferite:

·         ca  un substrat cu proprietăți (“ceva” caracterizat de anumite proprietăți observabile de către un observator). De exemplu omul este un animal (ceva care poate avea proprietăți) caracterizat de proprietatea că este rațional. Nu discutăm dacă așa stau lucrurile, nu asta e miza, ci schema fundamentală de gândire a obiectului.

·         ca proprietăți observate caracterizate de o anumită relație între ele. Prin relație se înțelege că unele proprietăți depind de altele într-un mod exprimabil în limbaj comun sau preferabil matematic. Faptul că obiectul este obiect e dat de existența acestor regularități, legi (în cazul obiectelor naturale) sau reguli (în cazul obiectelor instituționale) ale obiectului respectiv, nu de existența unui ceva pe care îl pot arăta cu degetul. Acest mod de gândire e ușor de observat mai ales când nu putem vedea cu ușurință obiectul, de exemplu un stat, sau o organizație. Putem observa tot felul de proprietăți culturale, fizice, și că sunt niște regularități în privința lor, și atunci spunem că avem de a face cu un stat. Dar statul nu îl poate arăta nimeni cu degetul.

Primul mod de gândire este ancorat în structurile gramaticale ale limbajului comun. În orice limbă vorbim despre lume cu subiect și predicat (dacă greșesc îmi cer anticipat scuze lingviștilor). Subiectul se referă la un ceva sau un cineva, căruia îi alocăm niște trăsături anume, predicatele. Acest mod de concepere a obiectelor este accesibil oricărei persoane umane care stăpânește limba sa. Dacă cineva nu poate înțelege un text științific în care obiectele sunt concepute în acest mod el va crede că nu are suficiente cunoștințe despre obiectele și proprietățile respective.

Al doilea mod de a gândi este ancorat în limbajul matematic, în noțiunea de funcție. A pătruns și în gândirea comună acest mod de a gândi, spunem că în funcție de ceva voi face cutare. Dacă observ că anumite proprietăți au anumite valori voi acționa într-un anumit fel. Dacă ploaia e intensă, atunci deschid umbrela. Numărul de umbrele deschise (prima proprietate) observate într-un oraș depinde de cantitatea de apă căzută pe metru pătrat (a doua proprietate). Dar în acest caz nu spunem că avem un obiect format din proprietatea umbrele deschise și apă pe metru pătrat. Însă spunem că avem un obiect format din proprietațile produs intern brut, condiții economice externe, cantități de resurse interne, etc, și anume o economie națională. Modul de a gândi este fundamental același, doar că nu în toate cazurile când avem de a face un set de proprietăți și o relație funcțională între acestea spunem că acela este un obiect, dăm un nume distinct acelei entități, de ex umbreloploi în exemplul de mai sus. Dăm nume când chiar ne interesează obiectul respectiv, vrem să vorbim despre el în limbaj comun, să îi atribuim lui însuși niște proprietăți (economia e amorțită, ba nu, e încălzită, etc).

În general oamenii avizați (filosofii) cred că cele două moduri de a gândi obiectele sunt mutal exclusive din punct de vedere teoretic, ori acceptăm unul și celălat are doar o realitate metodologică, e doar un fel de a vorbi, ori invers. Unii pun accentul pe entități, ele sunt fundamentale, alții pe proprietăți, acestea ar fi fundamentale. Această convingere se bazează pe dorința nemărturisită de a avea ceva fundamental undeva în lanțul gândirii, de la care să pornim modul de a gândi lumea, și chestia asta să fie ușor de înțeles pentru oricine.

E limpede că oamenii decupează ceea ce văd în lucruri. Ca să le poată folosi, cunoaște, transmite această cunoaștere prin limbaj comun. E la fel de limpede acum cu popularizarea științei matematizate că bufnițele nu sunt ce par a fi. Cineva care se ocupă cu fizica nu va nega ideea că bufnițele sunt doar un sistem de particule elementare organizate într-un anumit fel. Dacă vi s-a părut că ați înțeles acest mod de concepere a bufnițelor trebuie să adaug că particulele elementare nu sunt niște obiecte ca ecranul pe care citiți, cu graniți clare în spațiu, ci au asociate niște funcții de undă cu probabilitatea de existență și la o infinită distanță de locul unde observăm acele particule. Strict vorbind bufnițele se extind până la marginea universului, iar doar când le observăm funcția de undă colapsează în locul unde stau ele pe cracă. Asta sunt bufnițele pentru fizicieni. Tot sisteme de particule elementare au fost în anii comunismului și poeții Mircea Cărtărescu și Nichita Stănescu (idolul meu din tinerețe), iar faptul că dânșii au produs niște limbaje poetice total diferite trebuie să aibă vreo explicație în limbajul fizicii entităților fundamentale, doar că mai e de cercetat. Iar dacă vreau să explic disfuncționalitatea României în toamna lui 2014 ca stat peste câteva mii de ani mă voi folosi doar de teorii fizice. Din aceste exemple extreme cred că este evident pentru oricine că undeva pe drumul s-a strecurat o problemă în modul de a concepe lumea la care am făcut apel.

Avem fenomenele externe minții noastre și avem o minte cu care structurăm cumva ceea ce observăm în exterior, în lucruri cu granițe clare în spațiu (primul mod de gândire a obiectelor) și în proprietăți relaționate pe baza unor tipare ale lor observate în timp (al doilea mod de gândire a obiectelor). Ceea ce este fundamental sunt fenomenele și mintea noastră aflate în relație, nu unul sau altul dintre tipurile de obiecte. Tipurile de obiecte par a avea mai degrabă roluri diferite, complementare, în felul cum ne reprezentăm lumea.

Situația în cercetarea biologică și ecologică

O particularitate importantă a acestor domenii este că se ocupă de niște fenomene pe care le poate observa oricine, care se manifestă la scara caracteristică omului ca organism înzestrat cu simțuri (scara mezo), nu la scara micro-universului (molecule), nici la cea a macrouniversului (galaxii). Oricine poate vedea și numi un gândac (organism) sau o pădure (sistem ecologic). Ca rezultat biologul și ecologul pot începe cu ușurință munca lor lucrând cu limbajul comun, cu obiectul ca substrat cu proprietăți. Nu au nevoie de teorii matematizate ca să se apuce de observații în măsură să le confirme existența unor obiecte la care fac referire termenii teoretici din acele teorii (atomi, electroni, etc). Toată biologia până în prima parte a secolului XX a lucrat cu tipul comun de obiecte, a descris proprietățile obiectelor, le-a organizat pe baza acestor și apoi a început să exprime regularitățile observate între diferite proprietăți ale diferitelor obiecte în limbaj comun. Prima lucrare masivă având drept obiectiv exprimarea acestor regularități a fost „Originea speciilor” a lui Darwin.

Din primele decenii ale secolului XX până astăzi limbajul matematic a fost folosit tot mai mult în biologie, mergând până la conceperea completă a unor obiecte biologice și ecologice în termeni de proprietăți cu relații între ele, adică în termenii unui spațiu matematic al unor variabile observate în care obiectul ocupă un anumit loc pe baza restricțiilor dintre modul cum poate varia o proprietate în raport cu alta, fără însă ca acest loc să aibă o semnificație de loc în spațiul fizic, tridimensional. Se lucrează cu noțiunea de spațiu de stare: dacă un obiect are doar două proprietăți spațiul său de stare este vizualizabil ca un plan, dacă are trei poate fi văzut ca un volum, dar dacă are mai mult de trei (și în biologie și ecologie are zeci și sute) atunci nu mai poate fi vizualizat cu ochii, are n dimensiuni, devine un obiect inteligibil doar prin limbajul matematic. Toată biologia sistemică și ecologia sistemică, în general toată modelarea proceselor biologice și ecologice, se bazează pe asta.

Nu ne deranjează că bufnița de la zoo este un sistem de particule elementare care are o probabilitate de existență calculabilă și în galaxia Andromeda, o fi, treaba fizicii, dar ne deranjează foarte mult dacă despre niște obiecte pe care noi le numim în limbajul comun și le delimităm în spațiu clar, o pădure, sau un organism, o știință care se ocupă chiar cu ele, nu cu părți microscopice ale lor, vine și ne arată că nu pot fi delimitate clar în spațiu din punct de vedere al felului cum există, că noțiunea de localizarea și separare netă a sistemelor biologice și ecologice în spațiul fizic, tridimensional, nu este ceea ce le dă identitatea și utilitatea lor ca obiecte în teoriile științifice. Și e firesc să ne deranjeze, pentru că ne subminează schemele de gândire cu care ne descurcăm în viața de zi cu zi. De aceea oamenii de știință când transmit cunoașterea lor publicului larg o vor face în modul de gândire cu subiect și predicat, pe limba stăpânită de oamenii care nu sunt cercetători, revenind astfel la schemele gramaticale de concepere a ceea ce există. Dar asta nu înseamnă că gândirea cu subiect și predicat este cea care dă specificului unei științe mature. O știință matură lucrează în limbaj matematic.

Un biolog sau un ecolog parcurge următoarele etape în munca sa:

1.      pornește de la niște obiecte numite în limbajul comun, pe care le gândește ca substrat cu proprietăți, și începe să le observe folosind simțurile sale sau diverse metode și instrumente bazate pe teorii fizice și chimice. În această etapă toate obiectele sunt în spațiul fizic, iar proprietățile observate sunt caracterizată de o anumită scară spațială și temporală de observare (densitatea populației de urși o pot măsura la scara unor sute de kilometri pătrați cu studii de durata unor ani, dar concentrația unui poluant în sol doar la scara unui decimetru pătrat, a probei de pământ prelevate, cu măsurare la scara de timp a metodei analizei chimice respective).

2.      Caută relațiile dintre proprietățile observate și construiește un obiect de topul al doilea, prin care exprimă regularitățile observate. Acesta este un obiect la fel de real ca cele din limbajul comun folosite în prima etapă, pentru că tiparele observate exprimate în funcții matematice au un caracter obiectiv, surprind ceva din structura lumii în privința modificării lumii în timp, la fel cum indicarea unor limite în spațiul fizic când indicăm un lucru oarecare arată niște omogenități în fenomenele din afara minții noastre la un anumit moment de timp. Fiecare proprietate care a fost observată a necesitat noțiune de spațiu fizic pentru observare, dar obiectul științific constituit în această etapă nu mai are nevoie de noțiunea de spațiu fizic pentru înțelegerea sa.

3.      Transferă cunoașterea de la punctul doi în modul obișnuit de gândire prin producerea unor obiecte inteligibile în limbaj comun, fie pentru publicul larg, fie pentru oamenii de știință care vor să facă alte observații pornind de la noi tipuri de obiecte exprimate ca substrat cu proprietăți. De exemplu, face o hartă cu habitatele defavorabile pentru diverse organisme în România din cauza unor activități umane (poluare, despădurire, etc). Harta va fi folosită de cei care gestionează problemele de mediu, dar și de alți cercetători care vor folosi obiectele delimitate pentru alte observații măsurători (revenire la pasul 1) în vederea elaborării de alte obiecte matematizate (revenire la pasul 2).

Ambele moduri de a gândi obiectele sunt necesare pentru derularea întregului proces de activitate științifică. Din punct de vedere al diviziunii muncii este foarte posibil ca unii biologi și ecologi să se specializeze pentru diferite etape, ba chiar să nu le practice deloc pe celelalte în viața profesională, dar procesul de dezvoltare al acestor științe depinde de toate etapele.

O problemă specifică a biologilor și ecologilor este cum să legi matematic proprietăți observate la scări spațiale atât de diferite și modele dezvoltate pentru proprietăți observate la scări foarte diferite (cum să cuplezi de exemplu modele de dezvoltare a vegetației din munți cu modele climatice, sau cu cele de predicția a inundațiilor în bazinele hidrografice). Proprietățile observate la scară mică (poluarea solului, caracteristicile vegetației) variază mult dintr-un loc în altul la scara la care observi proprietatea de scară mare (densitatea mamiferelor) și procesele de scară mare (climatice, hidrologice). Soluția este folosirea unor obiecte matematice pur metodologice, care nu mai au nici un fel de corespondent în lumea fenomenelor externe, fiind produse de mintea noastră ca să rezolvăm problema. În varianta clasică se folosește teoria statistică și se agregă într-un fel sau altul numeroasele valori măsurate la scară mică în diverși indicatori relevanți la scara măsurătorii de scară mare. În varianta contemporană făcută posibilă practic de dezvoltarea tehnicilor de localizare spațială (GPS) și observare din satelit se folosesc obiecte geografice (câmpuri bidimensionale ale variabilelor măsurat obținute prin interpolare din punctele matematice asociate locurilor unde s-au măsurat variabilele de scară mică), iar în contextul utilizării intensive a tehnicii de calcul numeroase alte obiecte matematice de reprezentare a datelor care să permită calculul numeric eficient.

Observăm că în cazul biologiei și ecologiei obiectul constituit în pasul 2 o să depindă de foarte multe obiecte metodologice matematice înainte să ajungem la o identificare a lui prin structura sa, prin formularea funcțiilor matematice care relaționează proprietățile obervate. Nici măcar proprietățile observate nu vor mai fi caracterizate prin măsurătorile directe din pasul 1, ci în mod necesar avem niște valori derivate prin diverse metodologii. Deși nu vom putea atinge niciodată cunoașterea obiectului real din exterior, deși vom fi capabili să avem doar niște modele ale lui, totuși acceptăm că acesta există, altfel nu am putea înțelege de ce putem constata regularitățile respective.

Tipic biologiei și ecologiei este că există relații între proprietăți observate la scări foarte diferite. Producția de biomasă a unui organism va depinde de proprietăți observabile la scară mult mai mică decât acesta, ale unor macromolecule, dar și de prorietăți observate la scară mult mai mare, a mediului în care se află organismul. Situația este similară pentru organizațiile umane, inclusiv pentru state. Ceea ce diferă sunt doar tipurile de proprietăți, care în cazul societăților umane au în vedere pe lângă cele naturale și pe cele mentale și culturale. Dacă proprietățile din obiectul matematizat ar fi observabile la aceeași scară nu am avea o mare problemă în a echivala obiectul matematizat (proprietăți cu relație funcțională) cu obiectul gândit ca substrat cu proprietăți. Am zice că relația funcțională e între proprietățile substratului și ar apărea doar discuția la ce mai am nevoie de noțiunea de substrat (unii ar zice că deoarece descoperim mereu noi proprietăți și că pentru a înțelege cum e asta posibil avem nevoie să presupune că există un substrat, o substanță, o materie, care să le aibă). Dar obiectele biologice și ecologice, ca și cele sociale, economice, evidențiază că cele două sunt moduri de gândire a realității complementare, care nu pot fi amestecate în aceeași entitate, ci doar a căror folosire poate fi asociată unor etape succesive ale unui proces de cunoaștere.

Înțelegem acum și ce era în neregulă cu bufnița cuantică. Pentru a înțelege cum și când dă din aripi ca să mănânce șoareci nu am nevoie să cuplez proprietățile forma aripei și a ciocului, structura ochiului, cu proprietățile electronilor pe care îi observ în bufnița ca obiect la care se referă acest cuvânt din limbajul comun. În schimb am nevoie să relaționez aceste proprietăți cu niște proprietăți fiziologice și genetice și cu unele legate de mediul de viață al bufniței, de hrana ei, de competitorii ei, etc, iar în urma acestei relaționări bufnița mea se trasnformă într-un sistem de producție organizat la multiple scări în care producția de biomasă și descendenți depinde de niște resurse interne și niște resurse externe.

Datorită scărilor spațiale și temporale foarte diferite la care pot observa proprietățile și la care se manifestă procesele naturale și culturale pe care le înțeleg prin ele există o decuplare parțială între ce se întâmplă la scări foarte diferite. Faptul că trece un avion acum peste București nu mă afectează neapărat cum scriu la tastatură în dimineața aceasta. Dacă însă emite niște poluanți în aer și toate avioanele emit la fel, sau e la joasă înălțime și poluează fonic mă va afecta pe termen lung, însă nu la scara de timp a vieții de zi cu zi. Procesele de scară mică, cum se plimbă oamenii în parc, nu vor fi afectate de frecvența zborurilor, ce fac bacteriile într-o coajă de banană aruncată în pădure nu va depinde de densitatea căprioarelor. Nu are sens să cuplăm toate variabilele într-un singur obiect matematic. Acesta acesta programul holismului ambițios înăuntrul ecologiei sau al economiei. Are sens să relaționăm doar variabilele relevante pentru procesul pe care vrem să îl pricepem, un holism modest. Iar apoi să vedem cum cuplăm obiecte matematice diferite pentru rezolvarea unor probleme mai complexe care depinde de mai multe procese simultan, un holism rezonabil.

Nu mă ajută prea mult nici holismul superambițios, adică să încerc să arăt că toate proprietățile observabile la scări mai mari pot fi înțelese prin ce observ la scară mai mică. Acesta e un program reducționist bazat pe o teorie ierarhică folosită în fizică. El are unele succese în fizică, dar în biologie și ecologie nu e foarte clar dacă poate fi practicat la fel ca în fizică. Dacă proprietățile macroscopice ale unui corp fizic pot înțelege că pot fi explicate și reduse la proprietăți observate la scară mai mică în interiorul său (culoarea făcând apel la structură și la radiația care cade pe și/sau iese din corp, cu diverse teorii în funcție de mecanism), nu pot înțelege cum pot să reduc proprietatea macro densitatea balenelor prin proprietatea micro densitatea planctonului și concentrația nutrienților din apă. Pot să înțeleg corelațiile, regularitățile, dar nu pot să reduc, să spun că balenele sunt doar o aparență pentru ochiul uman ca în cazul culorii. Proprietățile de scară mare biologice și ecologice nu rezultă doar din proprietăți de scară mică. Reclamă teorii distincte pentru explicare lor, de exemplu teorii ale evoluției organismelor.

Teoria dezvoltării durabile (sustainability science) își propune și mai mult, să cupleze obiectele matematizate naturale cu obiectele matematizate economice și culturale. Grea treabă holismul ultrasuperambițios, atâta vreme cât fiecare obiect matemaizat oricum are un grad mare de dificultate în elaborarea lui, relaționând proprietăți observate la mai multe scări, cum am văzut.

Teoria durabilității are două strategii de cercetare. Varianta tare a acestui program de cercetare încearcă și reducerea proprietăților mentale și culturale la proprietăți naturale, altfel spus crearea unor obiecte matematizate care să relaționeze ce avem în minte și ce am scos din ea în cultură cu ce e în natură, respectiv cu creierul și mediul nostru de viață. Acesta e un holism hiperultrasuperambițios, cu un demers teoretic suplimentar față de strictul necesar pentru dezvoltare durabilă. Avantajul lui ar fi că ar furniza un cadru absolut unitar al înțelegerii lumii, dându-ne pace interioară, mulțumire a rațiunii, tihnă. Urmărirea acestui program de cercetare este extrem de folositoare pentru rezolvarea unor probleme de sănătate umană psihică și în cadrul științelor cogniției, dar ca parte dintr-o teorie a durabilității duce la holismul deplasat. Acel holism pentru care a discuta despre bazele energetice al diferenței dintre esteticile poeziilor lui Cărtărescu și Stănescu este ceva care ar putea avea sens în viitorul omenrii. Eșecul lui sau contestarea posibilității lui principiale însă nu afectează problema teoretizării dezvoltării societăților în relația cu natura pe care o folosesc. Pentru această teoretizare avem nevoie doar să constatăm că există o legătură între variabilele biologice și ecologice și cele economice, să o descriem, să o modelăm, și să recomandăm managerilor privați și decidenților, pe limba lor și în acord cu tipul de argumentare la care sunt receptivi să nu taie craca de sub picioare (con)cetățenilor. Nu are nici un rost să insistăm pe reducerea conștiinței la creier (problemă distinctă de fapt, dar lipită de programul de integrare teoretică socio-ecologică) atunci când miza este să nu subminez dezvoltarea societății. Putem cupla un holism rezonabil natural cu unul socio-economic și să vedem ce putem spune la modul serios.

Termenii “ecosistem” și “unitate a selecției”.

Mă duc la un cioban cu oile și îl întreb: Bade, e vreun ecosistem forestier cu puternic impact antropic pe-aici ? Va crede ori că sunt nebun, ori că îmi bat joc de el. Dar dacă îl între de o pădure puternic poluată de o uzină din preajmă îmi va arăta. Voi găsi obiectul identificabil în limbaj comun, cu limite clare, pădurea. Am nevoie de limite clare ca cercetător pentru organizarea măsurătorilor, e o nevoie ce ține de metodologia cercetării, e o necesitate pentru cunoașterea umană. Voi măsura variabile la scări mai mici decât pădurea ca întreg (de exemplu nevertebratele din sol) și la scări mai mari (de exemplu pentru caracterizarea populaților de mamifere mici care folosesc pădurea de și bufnițe care se hrănesc din multe alte locuri). Apoi voi produce un model matematic al circulației poluanților în ecosistem cu care prezic distribuția poluanților provenind de la uzină pe lanțul trofic și îl cuplez cu modelarea posibilelor efecte. Acest pachet de modele cuplate nu mai poate fi pus pe hartă ca atare, dar pot simula cu ele ce s-ar întâmpla dacă populația de păsări răpitoare din zonă ar depinde prea mult de pădurile contaminate, de exemplu în urma unor defrișări în altă parte. Dacă cercetez pajiștile, nu pădurile și produc un obiect matematizat pot stabili în ce zone e bine să nu meargă cu oile badea, sau nu mai mult de un anumit timp din sezonul de pășunat, și să comunic această zonare spațială și temporală, de decupare a lumii folosind obiecte construite ca în limbaj comun, șefului asociației de crescători de animale din care ciobanul face parte. A avea limite spațiale clare e o nevoie ce ține managementul capitalului natural, este o necesitate pentru instituțiile umane.

Ideea de luptă pentru existență, de competiție e o banalitate, vedem cu toții că există în jurul nostru asta. Spunem că există un proces de selecție, o sortare a performanței. Unitățile selecției sunt obiectele exprimate în modul de gândire asociat limbajului comun, substrat cu proprietăți: organisme, oameni, firme, state. Ba chiar și gene, spun unii. Dacă pornind de la această observație preliminară vrem să înțelegem ce se întâmplă într-un mod științific vom fi obligați să constatăm că a vorbi despre competiție înseamnă a vorbi despre obiecte productive, fie naturale, fie culturale sau economice, și că aceste obiecte sunt caracterizabile prin proprietăți observabile la multiple scări, de la scara unor părți interne la cea a unor condiții de mediu care reflectă disponibilitatea unor resurse externe, sau existența unor factori externi care influențează negativ dezvoltarea, proprietățile prin care caracterizăm producția. Lucrarea despre originea speciilor a lui Darwin despre asta vorbește și propune ca lege a organismelor vii legea creșterii cu reproducere. Unitățile selecției naturale și culturale/economice, sunt astfel de obiecte caracterizate de o lege în principiu exprimabilă matematic. Valoarea unui astfel de obiect matematizat în acest caz este doar euristică, de a ne direcționa eforturile. Datorită complexității foarte mari, a multiplelor scări de observare și a relațiilor foarte complicate între proprietăți sunt departe de a putea exprima forma acestei legi, dar trebuie să presupunem că există pentru a da sens eforturilor de cunoaștere. Nu putem spera prea curând să explicăm în limbaj matematic succesul unor organisme într-o populație anume prin apel simultan le gene, la procesul de dezvoltare a organismului și interacția acestuia cu condițiile de mediu în care intră în competiție toate organismele respective. Lucrăm prin modularizare, discipline întregi biologice se ocupă de înțelegerea unor procese de scări specifice, dar toate lucrează pe direcția trasată de Darwin. Facem modele matematice de un holism mai mult sau mai puțin modest, mai mult sau mai puțin rezonabil. În condițiile în care dimensionalitatea sistemului ne depășește capacitățile de cunoaștere separăm seturi de variabile cu scări asemănătoare și facem gambitul către modul de gândire comun, revenim la exprimarea în limbaj comun a unor termeni științifici: în biologie vorbim despre unități ale selecției ca fiind gene, desigur organisme, dar și grupuri și ecosisteme, iar în economie și cultură despre meme, reguli, instituții, firme, până la catalaxii hayekiene. Fiecare dintre acești termeni nu reflectă decât o descompunere a complexității mult prea mari a sistemelor productive ca unități ale selecției. Atât ce sunt unitățile selecției (statutul lor ontologic), cât și cum pot fi cunoscute unitățile seleției (statutul lor epistemic) nu poate fi înțeles decât prin descrierea rolului diferitelor presupoziții de existență în procesul de dezvoltare a cunoașterii științifice.

Cum am putea gândi un tip de obiect mai general decât cele două

Ideea porneşte de la observaţia că pentru cineva care se ocupă cu ştiinţa a vorbi despre obiectele studiate ca fiind “ceva cu proprietăţi” înseamnă a vorbi despre obiecte care sunt ceva diferit de la caz la caz, adică a considera o variabilă “tip de ceva” cu mai multe valori pe o scară nominală în urma unei clasificări. De exemplu pentru zone naturale dacă ceva este pădure codific 1, dacă ceva este pajişte codific 2, pentru organisme din diferite specii codific în funcţie de specia de organism,  pentru oragnisme din aceeaşi specie codific în funcţie de clasa de vârstă, pentru organizaţii codific după tipul de organizaţii, etc. Prin această abodare transform tipul de ceva într-o proprietate, dar de altă natură decât proprietăţile măsurate sau observate direct, şi anume caracterizabilă indirect printr-un algoritm de clasificare bazat pe ceea ce pot observa direct.

Din punct de vedere matematic un instrument util este cel al aşa numitelor automate celulare. “Celulele” se obţin printr-o discretizare, partiţionare, a spaţiului bidimensional sau tridimensional în care se află ceea ce vrem să modelăm. Fiecare celulă (un ceva doar spaţial) are nişte proprietăţi, nişte variabile care îi definesc starea. Fiecare celulă îşi schimbă în timp starea (valorile variabilelor) după anumite reguli care depind de ceea ce se întâmplă în celulă, dar şi în celulele învecinate. La origine automatele celulare au fost create pentru a arăta că reguli foarte simple pot duce la regularităţi spaţiale (eng. patterns) foarte complicate.

Automatele celulare are putea să fie folosite pentru cuplarea obiectelor de tip ceva cu proprietăţi  (rezultate din clasificărea entităţilor din natură) cu obiectele ca proprietăţi cu relaţie unificatoare (rezultate din găsirea regularităţilor pe care le folosim în modelarea proceselor) astfel:

• Se face o discretizare a unei suprafeţe în spaţiul (bi)tridimensional şi se stabilieşte un tuplu format din coordonatele x, y (z), din variabile de stare măsurabile / observabile (abiotice şi / sau biologice şi/sau sociale), şi din variabile de stare care dau clasa căreia îi aparţine entitatea (fiecare unitate de discretizare) ale căror valori se poate stabili doar indirect, prin calcul din celelalte două.
• Fiecărei clase de entităţi i se asociază o lege empirică pentru un anumit tip de proces care ne interesează (de exemplu pentru curgere a apei, eroziune, sediementare, etc).
• Se stabileşte algoritmul de clasificare a unităţilor de discretizare în tipuri de entităţi caracterizate fiecare dintre ele de legi empirice diferite ale proceselor care sunt modelate. Algoritmul face apel la un subset de variabile din tuplu în unitatea de discretizare (locul) ţintă şi în cele din vecinătate. Pe baza clasificării se stabileşte valorea unei variabile de stare nominale din tuplu (tip de entitate, de ex. ecosistem, de unitate geomorfologică - versant, luncă, râu de ordinul n, etc) nemăsurabile direct, sau a mai multora, după cum este necesar pentru a acoperi diversitatea modelelor empirice disponibile pentru diferite procese în biblioteca de modele.
• Fiecare model empiric al unui proces se activează din biblioteca de legi-modele doar la anumite valori ale variabilei nominale relevantă „tip de ceva” stabilită în urma rulării algoritmului.
• Algoritmul de clasificare se rulează la o scară de timp diferită de cea a rulării modelelor proceselor, şi anume după ce valorile variabilelor în funcţie de care se face clasificarea au suferit o modificare mai mare de un anumit prag stabilit pe baza observaţiilor empirice cu privire la heterogenitatea variabilelor folosite în clasificare în populaţia de obiecte clasificate în aceeaşi clasă (criteriile de clasificare fac adesea în ştinţele despre natură şi societate apel la intervale de valori ale variabilelor prin care se face clasificarea ceva-urilor de interes, nu avem clasificări în funcţie de valori precise ale variabilelor, cum este cea a elementelor în chimie).

Concluzii

În ştiinţele despre natură şi societate folosim atât obiectele gândite ca subtrat cu proprietăți, cât și cele gândite ca proprietăți și relație între ele. Ambele sunt constituite prin interacție dintre fenomene și mintea umană. Aceste obiecte de prim ordin au roluri diferite și la fel de importante în procesul de dezvoltare a cunoașterii științifice. Obiectele de tip substrat cu proprietăți intervin în etapele de observare, la simplificarea structurii obiectelor foarte complexe care să fie cercetate modular și la transferul cunoașterii către oamenii obișnuiți. Obiectele gândite ca proprietăți cu relație exprimată matematic folosesc la caracterizarea regularităților observate între proprietăți în timp și, ca ideal de cunoaștere, pentru identificarea legilor naturale sau economice.

Pe lângă obiectele de prim ordin mai intervin în procesul de cunoaștere din biologie și ecologie și obiecte metodologice matematice statistice sau geografice care ne ajută să rezolvăm problema relaționării unor proprietăți observabile la scări foarte diferite, fie în cadrul unui singur obiect matematizat, fie pentru cuplarea mai multor obiecte matematizate într-o abordare holistă rezonabilă, către idealul descoperirii legilor de producție naturală, culturală, economică.

Din punct de vedere matematic ceea ce ne interesează cu privire la ambele tipuri de obiecte ar putea fi cuprinse într-un singur tip de obiect mai general caracterizat atât de variabile observabile în natură sau societate, cât şi de variabile cu valori obţinute prin proceduri de clasificare bazate pe variabilele observabile în natură sau societate. Rămâne de gândit dacă un astfel de tip de obiect mai general, care depăşeşte distincţia dintre ceea ce este cercetat în exteriorul minţii şi ceea ce rezultă din activitatea de individuare şi clasificare a minţii este doar un tip de obiect metodologic, sau este un tip de obiect fundamental în cadrul căruia se pot gândi celelalte tipuri de obiecte prin care încercăm să înţelegem complexitatea naturii şi societăţii.

____

Note

(1)    înţeleasă aici în sens restrâns ca fiind constituită de organismele vii diferite de om cu mediul lor de viaţă

(2)    Armstrong D. M., 2005, Four disputes about properties, Synthese, 144, 309-320

Regruparea gândacilor

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/regruparea-gandacilor/ )

Unul ne spune că bande legionaroide au dat o lovitură de stat la alegeri. Dar apoi susţine, la fentă, că a votat Iohannis. Altul s-a aşezat în fruntea TVR pe bani mulţi, iar după eşecul şefului îl critică vehement, cum că a fost votat de beţivi şi de babe.

Cât de tâmpiţi ne cred aceşti caraghioşi ? Dacă fiecare minciună s-ar pedepsi cu tăierea unui membru ce formă ar avea aceşti oameni ?

Mă întreb, oare în absenţa televiziunilor care oferă în direct declaraţiile tuturor nu era loc de mai mult adevăr ? Exista un timp de latenţă care permitea decantarea minciunii mari de minciuna mijlocie şi de cea mică. Prin telefonul fără fir nu mai ajungea chiar orice la urechea omului. Bacteriile bunului simţ puteau filtra într-un timp oarecare dejecţiile acestor producători de mare anvergură. Ecranul nu mai putea fi brusc împroşcat cu marea lor înţelepciune.

Cândva se va face o teză de doctorat cu privire la coerenţa tuturor acestor declaraţii în corelaţie cu creşterea conturilor transfrontaliere. Cred că va fi loc de multe articole în reviste cotate ISI. Universităţile noastre vor urca atunci în clasamentele internaţionale fulminant.

Cât de bizoni ne cred?

Şi pentru ce fac asta ? Chiar nu există nici un fel de respect pentru nimeni şi nimic ?

Nu, nu există nici un fel de respect pentru nimeni şi nimic.

Nici o decenţă.

Totul este pentru a fi coerent cu răul din tine practicat în viaţa ta. Totul în numele prostiei de a fi consecvent în eroare.

Până la sfârsit fostul preşedinte va invoca valoarea societatăţii civile, sacul de box şi sânge al minerilor săi.Când se va fi simţit mai valoros decât atunci când a bătut pe cei care i se opuneau ? Se ţine cu ghearele de viaţă politica pentru a mai batjocori încă puţin, fie şi măcar câteva luni, pe concetăţenii săi. Aproape mortul, dar puternicul, cel ce domină prin ură şi viclenie. Orice pentru a nu recunoaşte eşecul unei vieţi, catastrofa unei ţări sub directa supraveghere a sa, enorma suferinţă a celor pe care i-a scuipat în ochi cu impotenţa gândirii politice. Copiii însetaţi pe care i-ai alungat de lângă fântănă, fântăna pe care ai otrăvit-o în numele viselor nebuneşti dintr-o tinereţe bolnavă.

Alt fost preşedinte, o slugă a primului, tocmai ne învăţase cum să trădăm ţara, cum să fim iude, în numele resentimentului şi al banilor strânşi puternic în pumn.

Aceeaşi golănie, aceeaşi porcărie a complexaţilor care s-au crezut fie stăpânii acestei ţări, fie salvatorii ei, de parcă un om ar putea să salveze alţi oameni când nici pe ei însuşi nu e capabil. Celule canceroase dornice să fie neuronii unui organism în care noi, ceilalţi, eram meniţi ţesutului epitelial, demni de a fi raşchetaţi cu piatra de călcâie sau cu peria de baie la fiecare duş, demni de a fi scurşi în apele reziduale ale recepţiilor lor. O clică de aroganţi.

Într-o bucătărie plină de gunoaie şi vase murdare cineva a aprins în 16 noiembrie lumina, un copil care vrea să bea apă la miez de noapte. Îi este sete şi ce vede ? Gândaci de toate culorile, blatte corupte alergând disperate pe chiuvetă şi vasele murdare, roşcaţi, albi şi negri. Cu amantele lor, copiii, rudele, pilele, lingăii şi linguşitoarele, slugile lor. Puzderie agresivă prin laşitatea lor. Să nu le stai în calea fricii care le dă sens al vieţii. Copleşit de greaţă, cu groază copilul se retrage din faţa adevărului lor.

Părinţii beţivi sunt într-o cameră alături. Nimeni nu-l poate ajuta. Mai lasă o vreme lumina aprinsă şi revine. Acum s-au ascuns. Sau au dispărut cu totul ? Va putea bea apă ?

Vom vedea.

Ce înseamnă să fii un om serios

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/vot-2014/ce-inseamna-sa-fii-un-om-serios/ )

“Toată viaţa mea am fost un om serios”, ne-a spus domnul Iohannis. Dar ce înseamnă asta?

Om serios înseamnă om cu judecată care vrea să fie de folos semenilor săi.

Judecata este meta-analiză a gândurilor propriului eu. Ea nu poate fi făcută din fluxul gândirii, al trăirii mai general, ci doar prin ridicarea pe o treaptă reflexivă, în care ne raportăm la gândurile aparent proprii ca la ale altuia și discernem pe cele rele (care duc la fapte rele) de cele bune (care duc la fapte bune) sau de cele neutre (descripţii obiective, neancorate într-un scop, într-un interes).

Analiza este nu doar logică, ci și asociativă, prin cunoașterea mediului de gânduri care vor însoți ulterior gândul inițial. Judecata la este un soi de silogism moral cuplat cu o cauzalitate psihologică în legătură cu o posibila făptuire naturală, nu cu una speculativă, ideală, cum ar trebui să fac, ci cum voi face aşa cum mă cunosc şi cunosc pe alţii.

Judecata este în măsură să anticipeze traiectoria sufletului în spațiul său de stare și creșterea riscului făptuirii exterioare a ceva ce e rău. Sau cum zice Nil Ascetul: “Căci cel ce poate înțelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la țintă), va vădi din compararea sfârșiturilor (cozilor) întreolaltă ticăloșia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe față.”

Expertiza specifică omului judecat (convergentă cu noțiunea de înţelepciune) include rațiunea în sens restrâns (gândirea logică) aplicată unui experiențe vaste de viață. Cauzalitatea sufletească nu este reconstruibilă raționalist, simplu teoretizabilă, și cu atât mai puțin făptuirea bună. Ea nu poate fi dedusă rapid şi eficient din niște premize discursive, este inaccesibilă omului doar inteligent, nu şi experimentat. Judecata ca activitate raţională logică a omului tânăr este fundamental viciată prin absența experienței, raportarea la o autoritate externă cu experiență de viață și dovedit morală prin fapte la data raportării fiind esențială pentru un comportament moral adecvat al persoanei tinere.

În acest mod tradiţional de a te orienta în viaţă este esenţial să ai acces la un om experimentat, care vorbește nu din cărți despre virtute și modul de dobândire a ei, ci din propria experiență. Complementar, este devastator să ai ca model un om experimentat doar în a face rău, nu şi în a face bine.

Acestui mod tradiţional de orientare  îi este opus de câteva secole proiectul raționalist al vieții bune. Ţi se propune ca bun ghid în educaţie un tânăr intelectual cu caracter bun din naştere și specializat în teorii etice, un profesionist al eticii care are şi un comportament moral în viața de zi cu zi pentru că așa este el, care nu a cunoscut şi învins gândurile rele. Dar este preferabil să ai ca sfătuitor un om experimentat neprofesionist care a trecut de la rău la bine, care cunoaște vicleșugurile gândurilor și le-a învins. Sau cum zice vorba populară, cine nu are bătrâni buni, să-şi cumpere.

De câteva decenii avem și tentative netradiţionale de cuplare a unui raționalism decent, auto-limitativ, cu valoarea tradiției, în numele faptului că tradiţia ar fi rezultatul unei evoluţii culturale care exprimă acumularea unor valori folositoare în timp, pe care nu e înţelept să le distrugem deoarece nici nu ştim prea bine în mod explicit la ce folosesc societăţii, ele nu au fost alese de fiecare persoană în parte, ci prin creşterea forţei grupului ca întreg. Deocamdată aceste tenative nu au avut vreun succes pe scară largă, pentru că reclamă cel mai mare efort cognitiv și solicită simultan de la persoana care le asumă opțiuni valorice aparent incompatibile: atât libertatea, cât și respectarea tradiţiilor.

Dar dincolo de faptul că sunt mai mult sau mai puţin solicitante pentru minte, insuccesul practic al modurilor moderne de orientare în viaţă, al raţionalismului strict şi al celui cuplat evolutiv la tradiţii, apare când cei care le practică nu au înțeles că atât libertatea cât și respectarea tradiţiilor nu sunt valori în sin, ci sunt subsumate celei de a fi de folos semenilor tăi. Judecata de orice fel aduce vreun folos durabil celui care o practică doar dacă este făcută pe un fond de dorinţă de a face bine celorlalţi (în politică de a fi un slujitor al interesului public).

Ambii candidaţi la alegerile prezidenţiale au avut o abordare raţionalistă şi s-au prezentat ca fiind cuplaţi la valorile tradiţionale. Ambii au avut judecată în sens restrâns, dar unul a fost ghidat mai ales de modele hârşite în rele, iar altul de modele bune. Unul a fost capabil să îşi ceară public scuze pentru ceva, altul a fost crud, nu şi-a cerut. Unul putea fi ocazional mârlan, altul nu. Aceasta a fost o prima diferenţă între ei din perspectiva seriozităţii. A doua diferenţă, cea decisivă, a venit din faptul că nu amândoi au dovedit prin fapte că vor fi de folos semenilor lor. Ba chiar a fost evidentă la unul disponibilitatea de a provoca suferinţă semenilor, de a-i umili, de a folosi inteligenţa pentru a face răul. Lipsa de experienţă şi relele modele au fost un dezavantaj pentru cel care nu a câştigat. În condiţii de inteligenţă egală a fost un avantaj buna creştere şi a fost decisivă disponibilitatea de a nu provoca suferinţă.

Un om serios a fost susţinut să candideze, prin succesul lui avem un model bun cu vizibilitate maximă şi majoritatea cetăţenilor vrea să trăiască în acelaşi fel.

Ne-am maturizat.

Un po' di pazienza, e' per la tua nazione: cuvânt la duminica bunului samarinean

Nu este o întâmplare că azi e duminica bunului samarinean. România căzută între tâlhari  a fost găsită plină de răni în drum de oamenii din diaspora. Milostivi, s-au aplecat asupra ei și fac tot ce le stă în putință să îi fie mai bine. Gestul lor, iată, ne mobilizează și pe noi, rămașii în țară.

Sacrificiul, lupta pentru binele altuia, fac să empatizeze și străinii. Un pic de răbdare, e pentru țara ta, îi spune polițistul italian unui copilaș obosit la coada interminabilă.

Acesta este adevăratul ajutor pentru oamenii din țară, nu un pumn de arginți aruncați săracilor, nouă tuturor, fără a mai privi în urmă la ei. Ce vor face mai departe acești săraci, care le este soarta ? Ajutorul adevărat este însănătoșirea României, nu mita electorală ! Compasiunea pusă în practică în mod responsabil, nu disprețul.

Pur și simplu vrem să avem unde să trăim. Am votat pentru sperența de a avea unde mă întoarce, spune un om tocmai din Noua Zeelandă. Dreptul de a putea trăi sau întoarce acasă, nescris în Constituție,  dar mai presus de orice drept constituțional.

Cei mai buni dintre noi se sacrifică azi pentru a putea fi ceea ce suntem, aici. Ei șterg corupția și lașitățile transformate într-un mod de viață. Curăță rănile, le ung cu ulei și vin și ne duc până la prima casă de oaspeți.

Nu mai are nici o importanță câți au trecut nepăsători pe lângă România tâlhărită la drumul mare și lăsată dezbrăcată fără cunoștință în drum. Au privit în altă parte oameni care ar fi avut responsabilități în ce ne privește. Sau unii care erau chiar lângă noi, însăși indiferența noastră, incapacitatea de a ne revolta în fața răului. Noi înșine am privit în altă parte. De ce, nu mai contează.

Nu mai contează acum nimic decât însănătoșirea. Să ne alăturăm efortului bunilor samarineni.

Câteva ore, câte mai sunt, să fim cât mai mulți la vot !

_______

P.S. Iată un om frumos:

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18577835-video-imagini-extraordinare-paris-tanara-epuizata-dupa-10-ore-stat-picioare-simbolul-rezistentei-romanilor-fata-batjocurii-guvernului.htm

O dezbatere între un om liber și un ofițer acoperit

După cum au arătat lucrurile aseară în dezbatere și în mass media, Iohannis este un simplu cetățean care își exercită dreptul de a candida la funcții publice, iar Ponta este candidatul sistemului.

Este pentru prima oară în România când avem o confruntare electorală la vârf în care există un candidat necontrolat de aparatul de stat, Iohannis, un om care reprezintă doar interesele cetățenilor care îl votează și ale grupului de susținători de partid. Nu și ale unui grup influent din structura de putere a statului.

Sistemul este format din acea parte din oamenii instituțiilor din statul român care cred că românii și orice alt popor pot fi conduși doar top-down, că este este inacceptabil să se lase acestora libertate politică reală, că ideea de a avea un control al statului din partea societății civile este cu totul contraproductivă pentru existența unui stat, că servitutea este absolut necesară pentru funcționarea unui stat. Pe scurt, că trebuie să existe un control cât mai strâns asupra cetățenilor, mai ales în situații de criză internațională.

Modul de funcționare al sistemului este anticonstituțional. El încalcă drepturile fundamentale ale cetățenilor. Pentru acești oameni legea fundamentală este doar un instrument de control al maselor, de gestionare a lor. Drepturile sunt instrumente într-o retorică. Ideea de politician ca slujitor al cețeanului e tot parte dintr-o retorică. Putin și Orban sunt purtătorii unui mesaj care contestă eficiența acestei retorici și propun o transparentizare a autoritarismului. Democrația pentru ei este tot un autoritarism, dar mascat. Din cauza costurilor procedurale mari ea trebuie eliminată din cultura politică, iar coeziunea grupală/organizațională mai mare astfel obținută va fi investită în confruntarea externă.

De partea cealaltă a taberei geopolitice, dacă România este un battleground state, cum s-a spus aici, este firesc să avem un deficit de democrație ca să facem față agresiunii extern. Altfel spus o transparentizarea a abordării top-down, o disciplinare a maselor pentru creșterea rezistenței la confruntările care sunt în curs de pregătire pe plan internațional.

Validați astfel din exterior oamenii sistemului românesc nu pot accepta ca un om liber să ajungă în funcția importantă de președinte al României pentru că un astfel de om este imprevizibil în deciziile sale.

Tipul de previzibilitate a comportamentului dorit de oamenii care se cred stăpânii poporului român nu se referă la cea pe care o dă un caracter bine conturat, o personalitate matură psihologic, un sistem de valori creștine. Acestea dau direcția strategică a comportamentului, dar nu garantează decizii anume în situații operaționale. Ele permit unui lider să fie lider real, să aibă putere reală de decizie.

Oamenii sistemului doresc un tip mult mai restrictiv de previzibilitate, aceea pe baza existenței unor epoleți și/sau sfori din spate, a apartenenței la diferite rețele de putere, dacă nu direct, atunci prin rude apropiate, prin tradiția familiei. Sunt familiile foștilor nomenclaturiști și oameni din serviciile de informații, familiile de încredere, cele care au dus-o și o duc bine din bani mulți de la stat. Pentru sistem doar oamenii de încredere în acest sens pot avea o funcție în stat și în organizațiile sale. Puterea celor numiți/aleși nu este niciodată reală, ei fac ce trebuie, pentru bani, și își raționalizează situația printr-o retorică a patriotismului holist, în care cetățenii au doar datorii. Mental se înscriu într-un mod de a reacționa de tip cazon, eventual cu subtipul său bisericesc. Cazul Iliescu este exemplar, dar nici Constantinescu nu era departe. Băsescu a dat țeapă unei părți a sistemului, celei filo-ruse, dar a fost susținut de o alta, cea pro-occidentală. Pentru libertatea și puterea reală, nu mimată, a românilor Băsescu a fost singurul folositor. Pentru că a reușit prin vocația de politician să obțină și o putere reală, să nu fie doar lider formal.

Din punctul de vedere al oamenilor sistemului democrația în România, de la nivel de președinte la spațiul academic, este un joc, un teatru, o precedură menită să reducă tensiunile în societate, dar care nu trebuie să influențeze substanțial modul de luare a deciziilor, care rămân mereu top-down în problemele esențiale statului și în cele organizaționale.

Ca om al sistemului în spatele lui Ponta se află acum toate tehnicile de manipulare care pot fi folosite pentru controlul maselor, în uz în toate aparatele de stat nedemocratice. Modul de derulare a campaniilor electorale este un bun indicator al existenței sau nu a unei democrații funcționale într-un stat.

Ponta nu face decât să respecte niște ordine, să urmărească o agendă a unei părți din oamenii statului care mizează pe autoritarism în actualul context geopolitic. A fost selectat și antrenat pe baza capacității de minții, de a provoca, de a eluda adevărul. Asta este meseria lui, restul din CV sunt doar pentru acoperire.

S-a văzut ieri clar că Ponta e susținut de mulți agenți de manipulare sub acoperire din media. Comportamentul pro-Ponta este vizibil la oameni din întreg spectrul media, care până mai ieri erau anti-Ponta. Vizibil de la foarte mare distanță. Toată treaba este cusută cu ață albă, sare în ochi. Dacă n-a ieșit pe „dreapta” (pro-occidentali) cine trebuie, reducem motoarele anti-Ponta ca să nu ajungă un om liber Președinte.

Din această perspectivă votarea doamnei Udrea era singura soluția anti-Ponta agreată de oamenii sistemului. Dacă am vrut democrație reală, acum să ne spălăm cu rezultatul pe cap, cam asta e morala alegerilor pe care ne-o livrează oamenii sistemului. Data viitoare să votați corect.

Iohannis s-a prezentat la discuția cu Ponta doar cu el însuși, așa cum este. Fără dosărele livrate din spate, foițe, etc. Participarea sa la circul de la Realitatea (ce denumire ironică) a fost decizia corectă, ar fi pierdut dacă nu participa. Prin participare a făcut evidentă alianța trans-mediatică pro-Ponta și faptul că este un om liber. Acesta este principalul câștig al așa zisei dezbateri.

Decizia sistemului de a miza pe Ponta nu trebuie condamnată, ea este rezultatul unei îndelungi evaluări. Acești oameni cred cu argumente solide că persoanele inteligente și predictibile din cauză că au caracter și sunt raționale sunt minoritare în poporul român în raport cu cei cu vocație de slugă sau proști. Manipularea în masă pro-Ponta poate avea succes doar în fața celor cu vocația de a fi supuși unui domnitor (tipul medieval de român creștin, de unde alianța cu unii oameni din cler) și în fața leneșilor în gândire (care nu pot sau nu vor să sesizeze situația atât de evidentă).

Eu cred că evaluarea a fost greșită. Ea a fost influențată de interesele profesionale ale oamenilor sistemului, care firește că vor să aibă cât mai multă putere, să trăiescă bine pe banii cetățenilor fără multa bătaie de cap dintr-o democrație.

Mulți români inteligenți au luat în serios democrația. Libertatea internetului permite informare cetățenilor în timp real cu privire la ce se întâmplă, eficiența manipulării în masă este subminată. Campaniile care mizează doar pe emoții nu sunt eficiente. Apare imediat un clip cu domnul duhovnic susținând pe Ponta de la Altar.

Totuși, o dată luată decizia în stat că România nu merită un om liber președinte, poporul fiind  imatur, în stare de minorat, decizia trebuie pusă în practică. Oamenii care văd starea de fapt și votează omul liber Iohannis trebuie blocați, cei din diaspora să nu voteze, studenții să nu protesteze, etc.

Acest mod de lucru cinic al oamenilor sistemului nu surprinde pe nimeni. Asta e meseria acestor oameni, să susțină statul prin orice mijloace.

Votul cetățenilor români liberi, indiferent de naționalitate și religie, va surprinde însă pe cei care ne cred o adunătură de slugi infantile.

Cetățenii români își vor lua statul înapoi, vor pune Constituția în practică.

Cetățenii români vor câștiga dreptul de a participa la decizii politice în mod real.

Trei adevăruri

Iubirea este întreg sensul vieții.

Mândria este moartea.

Putem merge înainte doar ancorați în adevăr.

Între un pseudo-ortodox și un creștin alegerea rațională este Klaus Johannis

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/vot-2014/intre-un-pseudo-ortodox-%C8%99i-un-cre%C8%99tin-alegerea-ra%C8%9Bionala-este-klaus-johannis/ )

Între două invazii domnul Putin a început să vorbească despre iubire. De țară, de familie. Iubirea ar fi totul.

Predictibil, și domnul Ponta ne va vorbi săptămâna viitoare despre iubire. Ne va înconjura cu dragostea sa “părintească”. Pregătind terenul dânsul ne-a informat deja că doar el este om, spre deosebire de domnul Johannis. Acesta în opinia sa ar fi doar un lucru. Un ceva, fără suflet, o marfă de exemplu, care se vinde și care poate fi cumpărată.

Avem de a face cu o retorică de cea mai cinică speță în scopul distrugerii oricăror sisteme de valori și a transformării cât mai multor oameni în sclavii stăpânilor post-comuniști.

Într-adevăr, iubirea poate fi totul. Dacă așa crezi ea se vede mai ales din comportamentul față de dușmanii tăi. Îi tratezi ca pe niște oameni, sau nu. Trimiți rachete către avioane de pasageri, sau nu trimiți.

Instrumentul cel mai valoros în sprijinul iubirii este discernământul, prin:

• verificarea afirmațiilor cuiva și evaluarea lor prin faptele sale,
• judecarea adecvării mijloacelor prin folosul pentru atingerea scopului ales,
• înțelegerea legăturilor dintre fapte aparent decuplate prin subsumarea lor la un sens de nivel mai înalt, în numele coerenței, al armoniei înțelese cumva.

Poate iubi doar cine gândește. Oamenii care nu pot sau nu vor să gândească nu vor aprecia corect ce este în folosul persoanei, poporului sau țării iubite, căreia îi vor face rău în numele dorinței lor neputincioase.

Două dintre cele trei dimensiuni ale raționalității enumerate mai sus sunt în defavoarea candidatului Ponta și în favoarea candidatului Johannis. Domnul Ponta este mincinos, prost organizator și incoerent în acțiuni. Domnul Johannis este doar oarecum incoerent în acțiunile sale politice. Rezultă că domnul Johannis este mai rațional decât domnul Ponta. Nu știm dacă domnul Ponta nu poate gândi sau nu dorește, însă acest aspect nu este de interes public.

Care dintre candidați va fi iubind mai mult România?

Dacă Moldova și Țara Românească au fost proiecte de țară indiscutabil legate de ortodoxie, România ca întreg este un proiect de țară cu rădăcini în valorile occidentale. Domnul Ponta dorește transformarea României într-un stat medieval de tip bizantin adaptat condițiilor contemporane, după modelul Rusiei. Domnul Johannis dorește transformarea regiunilor din vechiul regat în sensul valorilor civilizației occidentale: stat de drept, libertate civică, stat secular, meritocrație.

Toate datele constituției sunt în sprijinul proiectului Johannis – Macovei - Udrea, care nu e decât continuarea programului de modernizare a României. Proiectul Ponta este strict anticonstituțional în spirit.

Putem concluziona că domnul Ponta, dacă are vreun astfel de sentiment, iubește o Românie neo-feudală, iar domnul Johannis una a cetățenilor egali în fața legii indiferent de apartenența etnică și convingerile religioase.

Nu există un candidat de naționalitate română și ortodox care să dorească modernizarea României simultan cu păstrarea identității ei culturale și a valorilor tradiționale pe care le iubesc o mare parte dintre cetățenii României. L-aș fi votat. Există doar un candidat de naționalitate română care folosește retorica umanității, patriotismului și dragostei în scopuri egoiste, lipsit de comportament creștinesc, un impostor. Și există un sas creștin care susține o Românie civilizată, a respectului între naționalitățile de aici.

Viteza excesivă din ultimii 150 de ani pe autostrada dezvoltării istorice ne joacă din nou feste. Formele fără fond își arată roadele. În loc de festivisme și hore aniversare ar fi mai bine să ne concentrăm pe probleme. Avem nevoie de un lider român civilizat, nu de un plagiator care să ne dezonoreze în fața întregii lumi. Nu îl avem.

Este responsabilitatea tuturor celor de naționalitate română că s-a ajuns la situația din acest tur doi, în primul rând a politicienilor, dar și a BOR și a oamenilor din societatea civilă. Însă nu este nimic nou, nici rege român nu am fost capabili să avem. Un sas ne poate fi de ajutor prin seriozitate și garanția că nu are nici o problemă cu articolul 1 litera 1 din Constituție.

Între un pseudo-ortodox român lipsit de caracter și un neamț creștin serios însurat cu o româncă alegerea oricărui etnic român rațional e limpede: Klaus Johannis. Poate că se va converti la ortodoxie. Un astfel de scenariu suprarealist este din păcate mult mai probabil decât ca Victor Ponta să devină un om serios, capabil să își respecte concetățenii.

Dacă domnul Johannis va câștiga vom avea timp de pregătire a unor candidați de naționalitate română care să nu fie impostori și foști ofițeri ilegali de informații. Dacă domnul Ponta va câștiga va trebui să luptăm ca România în forma constituțională actuală să nu dispară. Să nu fim stăpâniți de lupii iubitori de oi.

Cine crede că se va putea bucura de un succes al cleptocrației ca să refacă dreapta în altă formulă este naiv și iresponsabil. Nu va mai exista această oportunitate, lezarea intereselor naționale nu va fi acceptată de cetățeni, în pofida oricăror merite anterioare. Doar succesul lui Johannis va putea permite o competiție constructivă, firească între partide, viziuni, oameni.

Să îl susținem.

În căutarea perdantului pierdut

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/vot-2014/in-cautarea-perdantului-pierdut/ )

Să nu pierdem timpul căutând perdanți.

Să ne investim resursele constructiv în propriile proiecte civice așa cum au făcut toți candidații de dreapta cu propriile lor proiecte politice. Este ciudat să ne deranjeze că oameni cu opțiuni de dreapta ca Johannis, Macovei, Udrea și Tăriceanu au obținut în total peste 45% din voturi. Competiția este în natura firilor puternice, acești oameni sunt puternici. Altfel n-ar fi de dreapta. Dar competiția nu este totul în viață, e doar o metodă, cu toții știm asta. Important cu adevărat este ce poți să faci cu rezultatul obținut, oricare ar fi el.

Cei care au votat acești candidați nu vor transfera voturile către Ponta, cu excepția poate a domnului Tăriceanu, al cărui scor a fost probabil ridicat artifical cu voturi de stânga. Dar și în acest caz nu este vorba de o pierdere netă. Alegătorii de dreapta sunt treji, activi, nu au nevoie să gândească cineva pentru ei, să primească recomandări de vot.

Dacă este să numim neapărat un perdant al alegerilor, el este domnul Ponta :

·         Pentru că și-a urcat în cap românii din diaspora, care și așa votau majoritar împotriva dânsului. Domnia sa dezbină acut diaspora de țară, generează conflicte cu cei mai curajoși și creativi români.

·         Pentru că România civilizată, Ardealul și Banatul votează majoritar împotriva dânsului. Domnul Ponta fracturează România pe linia marilor falii istorice, sugerând o rupere a țării în două. Asta este pe dos față de cum a dorit să își construiască imaginea. Un om de aceeași etnie cu regele care a făcut marea unire este mult mai credibil în aducerea păciii sociale decât un post-comunist având ca program decivilizarea României, domnia fraudei intelectuale asupra oamenilor inteligenți și cinstiți.

·         Pentru că atitudinea SUA față de Ungaria și reacțiile la taxa pe internet îi arată că nu are absolut nici o șansă să devină un mic Putin european, chiar dacă ar câștiga alegerile. La orice mișcare greșită va avea manifestații de masă la Cotroceni față de care “ieși afară javră ordinară” va fi o joacă de copii.

·         Pentru că el însuși este nemulțumit, se consideră deja perdant. Nu are un discurs pozitiv, își disprețuiește bazinul electoral evidențiat de statisticile educaționale și pe vârste. Nu agrează nici metodele la care a făcut apel de când este la putere, dacă ceva din creștinismul său este cât de cât sincer. BOR i-a dat cu flit prin comunicatul cu privire la instrumentalizarea părinteului Arsenia Boca. Reacțiile autoritariste cu privire la staff-ul MAE arată pe viu că ia de la viitorul fost președinte ce este mai rău, pumnul în masă. Tocmai el, Ponta, nu poate asigura schimbarea dorită în privința stilului de lucru, contrastând frapant cu calmul și echilibrul lui Johannis (răutăcioșii zic moliciunea, dar până la urmă ce vrem de fapt ? Tarele moale ?)

Dincolo de cele de mai sus sunt cauze mai profunde ale nemulțumirii sale.

Bazinul electoral al PSD se va restrânge în mod inevitabil, din cauze biologice și sociale. Cei în vârstă vor muri, iar gradul de educație și acces la informație va crește. Aceste alegeri sunt ultima fereastră de oportunitate pentru post-comuniști și pentru manipulare puternică din Rusia.

Cei ai căror părinți sau bunici au votat Ponta nu trebuie să fim supărați pe ei, sunt niște oameni cu mintea distrusă de propagandă, sunt niște victime care își iubesc pușcăria tinereții lor. În care dacă aveau o funcție la partid sau aveau muncă de categorie grea erau fericiți, așa cum se putea. Cei ai căror rude, colegi sau prieteni care au votat Ponta pentru a nu fi obligați să accepte standarde profesionale înalte iarăși trebuie să manifestăm compasiune. Acești oameni sunt înfricoșați pentru că li s-ar putea cere să facă ceva ce nu sunt în stare fără să li se ofere nici o alternativă, așa cum s-a mai întâmplat. Orice e mai bun decât șomajul sau lipsa perspectivelor de avansare în instituțiile statului, în mintea acestor oameni. Și nu atât datorită lipsei eventuale de bani, cât datorită umilirii, cred ei lipsiți de repere spirituale, în fața celor performanți. O dată ce ne-am crezut ceva greu renunțăm și acceptăm realitatea, ratarea. Și atunci redefinim noțiunile și schimbăm criteriile, ne izolăm într-o lume fantasmagorică în care aplaudăm ratarea cu succes.

Cred că acestea sunt ultimele alegeri în care problema reformării țării va mai sta sus pe agenda publică. Dacă plagiatorul va fi președinte pentru că majoritatea românilor au făcut la fel, va trăda agenda celor care l-au susținut să ajungă acolo, tocmai ca să poată rămâne acolo. Așa cum i-a trădat pe Năstase, pe Voiculescu, pe Hrebenciuc.

Nu după mult timp ceea ce va conta va fi doar competența de a construi ceva. Va trebui să suportăm ridicolul situației cu gândul că nu va mai fi posibil ca oameni de calitatea unui Ponta, care nu știu să facă nimic, să acceadă la poziții de candidat pentru funcții importante în țară. Personajele ca el vor fi asociate doar zonelor sub-dezvoltate din Muntenia și Moldova, instituțiilor provinciale hrănind orgolii locale, până când, într-un deceniu-două, vor dispărea și de acolo.

Nu în ultimul rând, a vrea să reprezinți stagnarea în sărăcie, nedreptatea, corupția când lumea merge înainte în jurul tău este un eșec existențial. Cu un astfel de program de viață domnul Ponta este în mod inevitabil un perdant.

Să ne fie milă.