Ce înseamnă să fii un om serios

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/vot-2014/ce-inseamna-sa-fii-un-om-serios/ )

“Toată viaţa mea am fost un om serios”, ne-a spus domnul Iohannis. Dar ce înseamnă asta?

Om serios înseamnă om cu judecată care vrea să fie de folos semenilor săi.

Judecata este meta-analiză a gândurilor propriului eu. Ea nu poate fi făcută din fluxul gândirii, al trăirii mai general, ci doar prin ridicarea pe o treaptă reflexivă, în care ne raportăm la gândurile aparent proprii ca la ale altuia și discernem pe cele rele (care duc la fapte rele) de cele bune (care duc la fapte bune) sau de cele neutre (descripţii obiective, neancorate într-un scop, într-un interes).

Analiza este nu doar logică, ci și asociativă, prin cunoașterea mediului de gânduri care vor însoți ulterior gândul inițial. Judecata la este un soi de silogism moral cuplat cu o cauzalitate psihologică în legătură cu o posibila făptuire naturală, nu cu una speculativă, ideală, cum ar trebui să fac, ci cum voi face aşa cum mă cunosc şi cunosc pe alţii.

Judecata este în măsură să anticipeze traiectoria sufletului în spațiul său de stare și creșterea riscului făptuirii exterioare a ceva ce e rău. Sau cum zice Nil Ascetul: “Căci cel ce poate înțelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la țintă), va vădi din compararea sfârșiturilor (cozilor) întreolaltă ticăloșia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe față.”

Expertiza specifică omului judecat (convergentă cu noțiunea de înţelepciune) include rațiunea în sens restrâns (gândirea logică) aplicată unui experiențe vaste de viață. Cauzalitatea sufletească nu este reconstruibilă raționalist, simplu teoretizabilă, și cu atât mai puțin făptuirea bună. Ea nu poate fi dedusă rapid şi eficient din niște premize discursive, este inaccesibilă omului doar inteligent, nu şi experimentat. Judecata ca activitate raţională logică a omului tânăr este fundamental viciată prin absența experienței, raportarea la o autoritate externă cu experiență de viață și dovedit morală prin fapte la data raportării fiind esențială pentru un comportament moral adecvat al persoanei tinere.

În acest mod tradiţional de a te orienta în viaţă este esenţial să ai acces la un om experimentat, care vorbește nu din cărți despre virtute și modul de dobândire a ei, ci din propria experiență. Complementar, este devastator să ai ca model un om experimentat doar în a face rău, nu şi în a face bine.

Acestui mod tradiţional de orientare  îi este opus de câteva secole proiectul raționalist al vieții bune. Ţi se propune ca bun ghid în educaţie un tânăr intelectual cu caracter bun din naştere și specializat în teorii etice, un profesionist al eticii care are şi un comportament moral în viața de zi cu zi pentru că așa este el, care nu a cunoscut şi învins gândurile rele. Dar este preferabil să ai ca sfătuitor un om experimentat neprofesionist care a trecut de la rău la bine, care cunoaște vicleșugurile gândurilor și le-a învins. Sau cum zice vorba populară, cine nu are bătrâni buni, să-şi cumpere.

De câteva decenii avem și tentative netradiţionale de cuplare a unui raționalism decent, auto-limitativ, cu valoarea tradiției, în numele faptului că tradiţia ar fi rezultatul unei evoluţii culturale care exprimă acumularea unor valori folositoare în timp, pe care nu e înţelept să le distrugem deoarece nici nu ştim prea bine în mod explicit la ce folosesc societăţii, ele nu au fost alese de fiecare persoană în parte, ci prin creşterea forţei grupului ca întreg. Deocamdată aceste tenative nu au avut vreun succes pe scară largă, pentru că reclamă cel mai mare efort cognitiv și solicită simultan de la persoana care le asumă opțiuni valorice aparent incompatibile: atât libertatea, cât și respectarea tradiţiilor.

Dar dincolo de faptul că sunt mai mult sau mai puţin solicitante pentru minte, insuccesul practic al modurilor moderne de orientare în viaţă, al raţionalismului strict şi al celui cuplat evolutiv la tradiţii, apare când cei care le practică nu au înțeles că atât libertatea cât și respectarea tradiţiilor nu sunt valori în sin, ci sunt subsumate celei de a fi de folos semenilor tăi. Judecata de orice fel aduce vreun folos durabil celui care o practică doar dacă este făcută pe un fond de dorinţă de a face bine celorlalţi (în politică de a fi un slujitor al interesului public).

Ambii candidaţi la alegerile prezidenţiale au avut o abordare raţionalistă şi s-au prezentat ca fiind cuplaţi la valorile tradiţionale. Ambii au avut judecată în sens restrâns, dar unul a fost ghidat mai ales de modele hârşite în rele, iar altul de modele bune. Unul a fost capabil să îşi ceară public scuze pentru ceva, altul a fost crud, nu şi-a cerut. Unul putea fi ocazional mârlan, altul nu. Aceasta a fost o prima diferenţă între ei din perspectiva seriozităţii. A doua diferenţă, cea decisivă, a venit din faptul că nu amândoi au dovedit prin fapte că vor fi de folos semenilor lor. Ba chiar a fost evidentă la unul disponibilitatea de a provoca suferinţă semenilor, de a-i umili, de a folosi inteligenţa pentru a face răul. Lipsa de experienţă şi relele modele au fost un dezavantaj pentru cel care nu a câştigat. În condiţii de inteligenţă egală a fost un avantaj buna creştere şi a fost decisivă disponibilitatea de a nu provoca suferinţă.

Un om serios a fost susţinut să candideze, prin succesul lui avem un model bun cu vizibilitate maximă şi majoritatea cetăţenilor vrea să trăiască în acelaşi fel.

Ne-am maturizat.